MOROMETII - Roman de Marin Preda. Anul 1955 ii aducea lui Marin Preda definitiva consacrare, iar literaturii romane - o opera fundamentala: romanul Moromefii.
Dupa 1967, cand a aparut al doilea volum, si apoi dupa 1975, cand a aparut primul volum din Delirul, romanul din 1955, care putea sa para atunci incheiat si de sine statator, a devenit, retroactiv, primul volum al unei proiectate tetralogii, proiect ramas insa neincheiat, "din el nemairamanand de scris decat al doilea volum al Delirului" - dupa cum arata scriitorul, intr-un interviu din .
"Aceste doua romane, impreuna cu Moromefii voi. I si II, vor constitui nu un ciclu, cu alte cuvinte alte romane care se pot citi si impreuna, si separat, ci un roman constituit din patru volume, o tetralogie, in care Delirul voi. I si II vor fi romanele din interior, iar actualul volum Moromefii II va constitui finalul acestei tetralogii". Critica se refera in mod curent la cele doua romane ca la Moromefii 1 si Moromefii II, iar editiile ulterioare anului 1967 le cuprind pe amandoua ca volume ale unui singur roman. Filmul Moromefii, cu Victor Rebengiuc in rolul principal, a fost realizat in 1986 de regizorul Stere Gulea.
Scriind, Marin Preda recupereaza in fictiune o lume irecuperabil pierduta in existenta sa reala. Pierduta prin sine, prin propria-i devenire inexorabila, revoluta social si istoric; pierduta insa, mai inainte, prin fatalitate temperamentala de catre copilul de taran nefacut sa fie taran, si care urma sa devina scriitor tocmai prin congenitala sa inaderenta la lumea in mijlocul careia se ivise. Venit pe lume intr-un sat ca atatea altele si intr-o familie de tarani ca atatia altii, copilul reface, din proprie predispozitie, innascuta, eterna paradigma a "dezbinarii cu lumea", a variabilitatii temperamentale ce instraineaza de mediul sau accidental pe artistul ori pe intelectualul de vocatie: "Soarta care micra rezervata ca taran nu numai ca nu mi-a placut, dar m-a nelinistit inca din copilarie. Nu implineam zece ani, cand doream din tot sufletul sa nu mai fiu taran. Si abia in momentul in care am izbutit prima isprava pe care am facut-o nu ca taran, ci ca altceva (ceea ce devenisem), m-am simtit despovarat de un destin amenintator".
Premisa din care emana, consubstantial, culorile complementare ale "lumii" ce reliefeaza inconfundabil "lumea" romanelor sale: nostalgia irizata a trecerilor ireversibile, care purifica si diafanizeaza in amintire "lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara" (Imposibila intoarcere), si - in revers - necrutarca lucida a inciziei in materia impura a acestei lumi "traind in orbire si nepasare", lume pe care "lumina vie a mintii" o dezvaluie imperfecta, haotica si turbulenta, sortita pieirii prin propria-i stihie. Exista in finalul primelor editii din Morometii I cateva fraze - nu multe - care in toate editiile ulterioare au fost "scoase", in contextul succesivelor rescrieri si definitivari cu care Marin Preda isi obisnuise cititorii.
Faptul a trecut neobservat, nimeni nu s-a intrebat "de ce", si abia ultimul sau roman, Cel mai iubit dintre pamanteni, ramane in masura sa ofere, prin insusi faptul ca a fost scris si ca exista, sugestia unui posibil raspuns: era poate, atunci, la inceput de drum, o prematura deconspirare a unui secret, a acelui "secret" despre care a mai pomenit laconic in cateva randuri, luat de cursul "convorbirilor" cu Florin Mugur, de pilda: "un secret din care scriitorul se hraneste, cu ajutorul caruia isi mentine echilibrul sau interior si din care, desigur, atunci cand reuseste, scoate la iveala, in forma obiectiva, o povestire, un roman" "Acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat si care loveste si arde pana la os credinta in pacea si armonia lumii" (Morometii, I, ed. 1): randuri scrise in jurul varstei de 30 de ani, cumplit pariu cu sine insusi, pe care scriitorul l-a platit, in cele clin urma, cu pretul cu care se platesc capodoperele. "Acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat si care loveste si arde pana la os credinta in pacea si armonia lumii", inzestrare pe care, in primele editii ale Moromefilor, o menea personajului preferat, scriitorul si-a menit-o, de buna seama, siesi mai intai. O neconcesiva constiinta morala vegheaza omniprezent, retrasa in subtextul cartilor sale; la radacina ei -o optiune spirituala ireductibila: aversiunea si aprehensiunea in fata devenirii bezmetice a lumii "traind in orbire si nepasare", - reactie exagerata a spiritului frustrat, contrariat in credinta sa funciara ca aceasta lume "trebuia sa aiba undeva un inteles, trebuia sa existe undeva o impletitura ascunsa, niste legaturi nevazute care o sustineau. De acolo navalea intunericul" (Morometii, I, ed. I).
Ce cauze ultime comanda, din acest intuneric, prefacerea, schimbarea, miscarea bezmetica (realmente, ori numai perceputa ca atare) a lumii spre destramare, spre dezagregarea unor stari, tipare, structuri in care, de bine de rau, temporar se stabilizase, -scriitorul nu o spune nicaieri explicit. Vedem insa efectele stihiei "in act", irupand pretutindeni in nesfarsita fenomenalitate concreta a lumii, aici fiind, cum e si firesc, campul propriu observatiei scriitorului. Mai intai - in filiatia biologica, Morometii fiind in primul rand un roman "al familiei", "al paternitatii". Paginile in care "lumina eterna a zilei de vara" vibreaza mai intens ca oriunde -fluid in a carui transparenta lucrurile se sustrag estetic timpului - sunt acelea unde Ilie Moromete apare la apogeul regalitatii sale de cap si de stapan al familiei - structura in a carei stabilitate, milenar verificata, isi afla si el pivotul fortei si linistii interioare.
Hazardul ori legea ascunsa a devenirii biologice fac insa ca Moromete sa nu aiba urmasi asemenea si pe masura lui. Fiii nu ii seamana, nici unul dintre ei nu mai poate reface echilibrul superb al tatalui, porniri divergente ii dezbina: pulsiuni oarbe, violenta, ura si rapacitatea instinctuala (Paraschiv, Achim), obtuzitatea bovina, lesne manevrabila in rau (Nila), demonul spiritului care, contrariat, se va inrai si el, esuand in resentiment si, mai tarziu, in intoleranta fanatica (Niculae, mezinul, care nu va uita niciodata ca tatal i-a deturnat destinul, oprindu-l sa mearga mai departe la scoala).
Falimentul solutiei de viata a lui Moromete, cladita pe iluzia ca prin forta mintii se va putea sustrage pe sine din mijlocul insulei familiale, din valmasagul incoerent al "lumii", este declarat brutal, in finalul primului volum, prin discordia ce-i dezbina familia, prin revolta celor trei fii mai mari care fug de acasa, luand cu ei la Bucuresti oile si caii, desavarsind astfel ruina gospodariei paterne. Pentru ca, prin aceasta bresa, in viata protagonistului si a familiei sale irupe turbulent o alta discordie, mai mare: aceea a timpului istoric, brusc accelerat si salbaticit din aceleasi nestiute cauze: "Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare." Astfel, Morometii isi dezvaluie si valenta de roman social: fresca a satului romanesc, odisee a taranului roman, asupra caruia depune, in patrimoniul artei, o ultima marturie, o ultima imagine ce-i pastreaza chipul inainte de a disparea sau a deveni de nerecunoscut. Inserat organic unei traditii literare preocupate dintot- dcauna de destinele civilizatiei si spiritualitatii nirale, ce conserva experienta supravietuirii prin vremuri a poporului nostru, comparabil ca statura, in acest context, cu Ion al lui Rebreanu ori cu taranii lui Sadoveanu, - Ilic Moromete este, implicit, si o replica polemica la o intreaga "literatura cu tarani" anterioara lui: prin el, fondul de reflexivitate apolinica, senina, a romanului isi impune, si literar, prevalenta asupra "vanei" vitale primare, nu mai putin definitorie. Satul traditional, minat de endemice antagonisme economice si sociale, era totusi o structura - verificata si ea milenar - apta de autoreglare, apta a-si conserva prin resurse proprii autarhia, echilibrul, stabilitatea. Adunati spontan in poiana fierariei lui Iocan - pitoreasca agora autohtona si rurala -, taranii exerseaza, socratic, agilitatea mintii si a limbii, abilitatea de a discerne binele de rau, adevarul de fals, inteligenta de prostie, se relaxeaza amuzandu-se de ridicol si de inconstienta, deprind stiinta de a le neutraliza prin antidot verbal, prin ascutimea mintii, prin savoarea inegalabila a gestului si mimicii, a vorbei si tacerii.
Sufletul, de fapt, al acestei perfect articulate "cetati" in miniatura este, iarasi, Ilie Moromete, si nu intamplator poiana lui Iocan ramane si ea, abstrasa din timp, suspendata in vibratia aceleiasi "lumini eterne a zilei de vara". Devenirea bezmetica a lumii se impune insa, implacabil, si in dinamica sociala, economica, istorica: nevrand sau neputand sa-si coboare inteligenta in mercantile tranzactii pecuniare, in oarba rapacitate economica pe care un capitalism strain lumii satului o instaurase instanta suprema si aici, Moromete se vede ruinat, deposedat nu doar de independenta materiala ci, o data cu aceasta, de independenta de spirit pe care~si cladise linistea si seninatatea interioara. "Lipsite de omul lor, aceste adunari aveau sa-si piarda si ele in curand orice interes". Si cu aceasta, o pagina a fost definitiv intoarsa, urmand ca, peste mai mult de un deceniu, Marin Preda sa reia, sarind peste anii razboiului, "viata unei categorii umane pandite de vicleniile istorici", viclenii care, in primul volum al Moromefilor, "erau abia anuntate". Fara a egala artistic acest prim volum, Moromefii II (1967) este, insa, pentru scriitor, implinirea unei datorii de constiinta, re-scriere palinodica a propriilor nuvele conformiste, "realist-socialiste", din anii '50 (Desfasurarea, indrazneala.
