MONOLOG IN BABILON - Volum de poezie al lui Al. Philippide, aparut la Bucuresti in . Panorama a civilizatiilor, poemele ce il alcatuiesc sugereaza unitatea complexa a umanitatii si a culturilor, surprinsa atat din perspectiva existentei nelimitate in "timpul mare", cat si din unghiul vremelniciei, in "timpul mic", individual.
Luand nastere prin dialogul universal dintre lucruri si semnificatii, poezia intelectualista a autorului are drept miza un ambitios deziderat al concomitentei, sesizabile in maniera simultaneitatii epocilor "varii, si vechi si noi" din "timpul elastic si subtil al Eneidei". Postura tipic romantica a eului, monologul titlului afirma, paradoxal, irepresibila vointa de dialog a spiritului unui "calator stingher", inspaimantat cu adevarat doar de absenta raspunsului, de "tacerea apriga si rea" a meleagurilor unde "nu-i voie sa rostesti cuvinte" si unde, cuprinsi de-o "deznadejde fara leac", locuitorii se indeparteaza de strain, "temandu-se de vreo intrebare".
Receptacul de glasuri "din vremi de-odinioara", poetul opune linistii cumplite provocarea sa interogativa mereu reinnoita. Avand drept sediu "lumea dinauntru a inimii profunde", intrebarea da consistenta discursului poetic, conturand in acelasi timp marile teme ale volumului: destinul, istoria, supravietuirea individului, trecerea vremii, moartea, perenitatea poeziei, complexitatea inepuizabila a sufletului omenesc.
Autoportret laconic, detaliat ulterior, Cautatorul deschide volumul trasand doua din coordonatele majore ale creatiei unui poet ce se concepe in postura de homo viator angajat in lungi calatorii spre tari indepartate, intr-o fabulos-mitologica geografie, dar tot arunci si pe imprevizibile trasee launtrice: peregrinarea perpetua si recursul la intrebarile cu neputinta de epuizat, conturand doua tendinte, romantica si clasica, "impletite intr-o singura expresie". Tainic, telul urmarit in solitudine, caci poetul avanseaza in labirintul itinerarului sau lipsit de calauza, pare a consta intr-o "nadejde de mult promisa", care-i starneste si-i intretine ardenta cautarii cu sens ascensional ("atat noian de scari"), izbavitoare de harmalaia "egocentrismului gregar".
Privelistile strabatute "constructii alegorice ale imaginarului" » fac sa se intrevada, atunci cand sunt descompuse de atotputernicia malefica a Scamatorului de pe munte, "mai crunta chiar decat nemarginirea", "imensa schelarie a haosului negru", pentru ca, alteori, trecute printr-o luminoasa lentila clasicista, sa infatiseze tabloul "de limpede legenda greaca", populata cu ciclopi, titani, sirene, Diana, Pan, Echo, Acheron etc. Revigorat de duhul vechiului Proteu, poetul se simte legat de intreaga fire, impulsul "imprastierii" in natura, "incadrat intr-un stralucitor chenar de mitologie elina" (Dintr-o calatorie), avand drept tinta "vaile arcadiene", nemaicercetate de omenirea acaparata de obsesia tehnicista. Periplul cu functie gnoseologica, "marturisind avatarurile cunoasterii timpului clasic", atesta nu mai putin cunoasterea de sine a poetului "constient de caracterul profund dual al organizarii sale psihice, de aspiratia sufletului plin de «vechi amurguri» spre echilibru si armonie, precum si de redutabila resurectie a ispitelor de demult, ce transforma olimpianismul precar in dominanta neliniste".
Seninatatea vazduhului de "Arcadie ferice" alterneaza cu panouri monumentale, unde dinamica expresionista a liniilor expune "sucite-arhitecturi arborescente", "un babilon de turnuri si palate/ din toate vremurile adunate". Figuratia colosalei scene a poeziei reuneste, la P., "vietati straine lumii noastre", "ciclopi din alte lumi", "sositi din stele", alaturi de multimea informa, talazuind agresiv pe strazile unei "imense metropole funerare", - spatiu anexabil acelor "locuri rele", tipice imaginarului poetului, "catedralele zgomotului" - amenintatoare prin absenta individualitatii, a semnelor ei distinctive si a valorilor ce o proclama, in replica, e descrisa o uriasa "razvratire" a lumii vegetale, pornita sa infrunte "omul, uzurpator flecar". Demonul revoltei pune in naprasnica miscare "eucalipti si cedri", "ostiri de pini", "arbori fara nume" si palcuri de "mari scquoia" napustindu-se "spre marile orase/ zdrobind palate, fabrici, gari, hale, turnuri, poduri", reinstaurand "era vegetala" pe pamant. Viziunile poetului, transparent alegorice, precum Papirusul cu caracter antifascist datand din anii 1942-43, reprezinta tot atatea metafore existentiale ce surprind angajarea poetului intr-o tentativa de transfigurare a limitelor cunoscutului, in intentia reconstituirii "efigiei" sterse, a arhetipurilor (sufletul-palimpsest, unde prin dezvaluiri succesive se accede la nemairostitul inca), sau in aceea de revelare a subtilelor conexiuni (de ex. "intre o roza tanara si-o stea"), accesibile, uneori, gratie visului, insa intotdeauna datorate privirii poetice: "c-un fir pe care-l trag din stele/ Poetii leaga vremile-ntre ele".
In acelasi timp, versurile poetului contureaza sensul invers al traseului, ducand "din dibuire-n dibuire" la "noi enigme si mistere". Suprema enigma ramane omul, "faptura sibilina", misterioasa si inefabila, "exilata", prin ceea ce detine Incomunicabilul, "in absolut". Fata de sansa extinderii mereu posibile a periplului exterior, dificultatea explorarii taramurilor launtrice e afirmata axiomatic: "Pe harta nu mai sunt tinuturi noi./ Necunoscutul e in noi". intregul volum "e strabatut de ecourile unei experiente sufletesti cu totul noi, experienta catastrofelor sociale si a ireductibilitatii individului la istorie".
Poemul titular reuneste intr-o sinteza de mare forta sugestiva motivele specifice poeziei autorului: adevarul, credinta, celebritatea, actiunea, zadarnicia, intelepciunea, indoiala, faima, renuntarea, spaima, visul, filosofia, destinul. Prilejuite de moartea lui Hefestion si intr-un fel adresate acestui "prieten bun de sfat si de povata", gandurile lui Alexandru Macedon recapituleaza un traiect existential exemplar, in dorinta descoperirii acelor repere menite a da sens trecerii omului pe pamant, lumii in general. Peste harta desfasurata a campaniilor de cucerire a unei Asii crepusculare se astern umbre ilustre - Pitagora, Homer, Pitia, filosoful de la Ind, Platon - a caror simpla citare introduce in discursul strategului-elev al lui Aristotel o nota de fertila relativizare, destinata sa intareasca valabilitatea crezului ca "cunoasterea e tot o cucerire" in reciprocitatea datelor ce-l alcatuiesc: "cucerirea e tot cunoastere", asa cum o vedem ilustrata in Monolog.
Aici, raspandirea "luminilor eline" printre invinsii marelui cuceritor se produce in conditiile imprevizibile ale contactului cu civilizatii si mentalitati stranii, poate, dar oricand capabile de elevatia dialogului:
| "Credinta lor e ca exista-n om Un miez etern de cuget si vointa Mai pur decat acel natang atom De Democrit prin Haos zvarlit cu usurinta Ce soi ciudat de oameni Hranindu-se arare cu radacini si poame Pot luni intregi sa rabde de sete si de foame, Si stiu, fara altare de jertfa, fara temple, Divinitatea pura in sine s-o contemple. Virtuti ascetice, de_ renuntare, De care noi, firi agere, sprintare, intotdeauna ne-am tinut departe; Dar bine-ar fi din ele s-avem macar o parte". |
