Prezentarea textului - comentariu
Monastirea Argesului |
Situata de G. Calinescu intre miturile fundamentale ale culturii romane, tema baladei Manastirea Argesului, jertfa artistului pentru creatie, a starnit si starneste inca suficiente controverse. Pentru a construi o biserica deosebita, "cum n-a mai fost alta", mesterul este gata sa-si sacrifice sotia (implicit, copilul) si chiar tovarasii de lucru. Mircea Eliade atragea atentia in Comentarii la Legenda mesterului Manole ca este vorba, in text, de mai mult de o simpla daruire totala a unui artist. Manole este un constructor exceptional, iar rodul muncii sale nu poate fi altfel: viata, limitata prin insasi conditia umana, merita a fi jertfita intr-un alt mit al intemeierii (precum cel al lui Traian si al Dochiei), al descalecatului de-al doilea, cum ar spune batranii cronicari. Legenda (forma "decazuta" a mitului, ca si basmul) intruneste cerintele "cantecului batranesc": erou exceptional care fap tu ieste sarcini exceptionale in conditii exceptionale.
Un ctitor, Negru-Voda, cauta un Ioc exceptional, "Pe Arges in jos" (uneori, ,Jn sus pe Argis"), spre a construi o biserica, dar nu oricare: ,^4ici sa-mi durati/Manastire nalta/Cum n-a mai fost alta". Este, am putea spune, constructia care ingemaneaza tanarul stat si credinta stramoseasca, pecetluieste in piatra obladuirea poporului de catre puterea divina si cea pamanteasca. Manastirea trebuie "durata", ea este loc "de pomenire" si atunci e de inteles de ce nu poate avea egal si de ce nu poate fi intrecuta in maretie de o alta constructie de acelasi fel, cu aceeasi destinatie. Nu "un malfrumos" cauta celebrul Negru-Voda, asimilat lui Basarab I, ci "un zid parasit/Si neispravit" ("Un zid invechit,/Un zid parasit,/ Ramas de demult" sau: "Un zid de demult,/Un zid parasit/Si neispravit,/Vechi si mucezii").
Locul este caracterizat si intr-alt mod: "Cainii cum il vad/La el
se reped/Si latra-a pustiu/Si urla-a mortiu". Legatura cu un
trecut obscur pare sa fie clar exprimata si va fi confirmata de
firul epic: locul nu este numai unul blestemat, el se lasa greu
descoperit si refuza constructia. Domn, Negru-Voda nu poate
afla ciudatul plasament, ales a priori, fara a-l "mitui" (rasplati)
pe ciobanas - om al locului, singurul cunoscator al ruinelor,
temator de stapanul sau, pentru care este gata sa-l refuze pe
voievod: "Nu pot, vai de minejlo sa merg cu tine./()/
Stapanul m-o bate/Bataie de moarte". Insistenta domnului in a
afla un anume loc, apelul la bunavointa (uneori rasplatita cu
bani) a ciobanasului/purcarasului, faptul ca-si doreste o biserica durabila explica de ce este urmat de, Noua mesteri mari/Calfe si zidari / Si Manole zece/Care-i si intrece" ("Sta inima-i rece"): lui Voda, ctitor de tara, ii trebuie un loc
exceptional, mesteri de exceptie pentru o cladire de exceptie.
EROUL EXCEPTIONAL - Manole, protagonistul baladei |
Manole, protagonistul baladei, este de la inceput alesul, deocamdata al puterii pamantesti, trecatoare intru fiinta, nu si in spirit. Amenintarea initiala a domnitorului se poate interpreta ca atragere a atentiei ca zidirea este sine qua non, nu se poate ordona tara fara Locasul Domnului. Legea trebuie sa se armonizeze, cea divina si cea terestra, iar zidul de demult este simbolul entropiei statale: el trebuie convertit.
Manole este mesterul ales inca din debutul baladei: constructorii se impart in "noua mesteri marf si Manole, "care-i si intrece". Un prim semnal al deosebirii dintre ei il constituie reactia in fata esecului muncii lor: "Tremurau lucrand/Lucrau tremurand', cei dintai, Jar Manole sta./Nici ca mai lucra". Apoi, doar lui, cel curajos in fata amenintarii cu moartea, dar neacceptand esecul, i se adreseaza vocea divina: "O soapta de sus/Aievea mi-a spus" ("Un vis ca visa./Un vis aievea,/Si visu-i spunea/Ca-n desert lucra"). Visul ca revelatie este un motiv des intalnit la poetii romantici; in mitologie si in folclor, el este semnul celui ales spre binele tuturor (nu al individului rupt de lumea de rand, implinindu-si destinul de exceptie, dar egoist).
Legamantul desparte definitiv cele doua categorii de constructori: "Cei noua zidari,/Noua mesteri mariJEi, mare, ca~mi sta/Pana se-nsera./Acas' cand mergea,/Pe drum se vorbea./Si cand ajungea,/Neveste-si chema,/Neveste-nvata"ll- ,Manole ca-mi sta/La zid ca manea/S-acolo dormea/Cu capul p-o piatraJPustia s-o bata", si apoi ii cere sotiei sa-i faca mancare dintr-"un bou balan/Ce-i pierdut de-un an" si sa i-o aduca ,Pe nor si pe ceata,/Joi de dimineata".
intr-o asemenea ingemanare a elementelor exceptionale, Ana (Caplea) nu putea face exceptie: ea trece cu succes probele la care este supusa (trei, in multe dintre variante) si ajunge la zid. Iubirea omeneasca si menirea harazita lupta deopotriva in cei doi soti: Manole, cel dintai, transforma cu delicatete jertfa in joc, iar Ana, acceptand ciudatul joc, accepta implicit jertfa. Situarea contrapunctica a momentelor ridicarii zidului si a jelaniei sotiei lui Manole da, inca o data, dramatism faptei unice, irepetabile: odata cu Ana (Caplea), Manole isi ingroapa in zid si iubirea, adica ratiunea de a fi; umanul ajunge astfel sa se apropie definitiv de religios, cladirea este femeia-biserica.
Finalul baladei este si cea mai controversata parte a acesteia: egoismul domnitorului, orgoliul mesterului, laudarosenia mesterilor de rand In lucrarea poruncita de Domnul, Voda a urmat doar poruncile, iar Manole si-a implinit menirea invingand spiritul Raului si ridicand Biserica Domneasca (sa nu uitam ca la Curtea de Arges a fost prima capitala a Tarii Romanesti). In unele variante, Manole reuseste sa-si faca aripi, batute in cuie in propriile brate, si sa zboare asemenea unui Icar autohton. Dumnezeu ii amendeaza atunci indrazneala de a supravietui monumentului pecetluit cu sufletul/iubirea sa si-l prabuseste.
Ce dainuie peste veacuri? Biserica si fantana (izvorul): eternul divin si eternul terestru!
BIBLIOGRAFIE:
Alecsandri, Vasile - Balade (Cantice batranesti) adunate si indreptate de. Iasi, 1852; Eliade, Mircea - Comentarii la legenda mesterului Manole, in Drumul spre centru, Ed. Univers, Bucuresti, 1991; Teodorescu, G. Dem. - Poezii populare romane, 1885.
