MOARTEA LUI IPU - Nuvela de Titus Popovici. Prima editie in volum: Moartea lui Ipu /Povestire/ Bucuresti, Editura Albatros, 1970, 112 p. Preluand ca titlu ultima propozitie a nuvelei, o reusita ecranizare (Alunei i-am condamnat pe toti la moarte. Regia: Sergiu Nicolaescu. Din distributie: Ion Besoiu, Gheorghe Dinica, Ioana Bulca, Cosmin Sofron etc. ) ii va prilejui in 1971 lui Amza Pellea o creatie memorabila in rolul titular.
Nuvela Moartea lui Ipu reprezinta, fara indoiala, un varf valoric in creatia literara a lui Titus Popovici Ea se vadeste a fi totodata un concentrat perfect echilibrat al viziunii sale artistice, regizata cu economie de mijloace intr-o parabola de maxim efect poetic, dar si o "cheie" privilegiata de acces la universul operei (de care nuvela se leaga nu doar prin liniile de forta ale ideaticii, ci si printr-o serie intreaga de elemente concrete). Povestirea, de o simplitate clasica, relateaza la persoana I, prin glasul unui baiat de 14 ani, erou principal si narator, evenimentele petrecute in rastimp dc numai o zi si o noapte intr-un sat din vestul tarii (topos inrudit prin personaje, locuri, atmosfera etc. cu cel din Setea).
Dupa 23 august 1944 si la putin timp inainte de venirea armatei romane, un soldat german din trupele in retragere incartiruite in sat este gasit ucis in camp, iar comandantul anunta ca, daca faptasul nu se preda, drept represalii vor fi impuscate notabilitatile comunei. Prietenul copilului, Ipu, un "sarac cu duhul" dispretuit de toti ceilalti, va accepta sa-si asume crima, iar "respectabilii" locali (preotul, medicul, notarul, primarul etc. ) vor fi de acord, pe parcursul unei petreceri grotesti in care cad toate mastile falsei respectabilitati, cu toate cererile lui Ipu, facandu-i chiar o repetitie a inmormantarii si tratandu-l pentru prima data ca pe un om la fel cu ceilalti, ba chiar ca pe un cetatean de frunte al satului. Dar o data cu venirea diminetii, locul nemtilor e luat dc trupele romane si o bucurie ticaloasa ii insufleteste pe "onorabilii" (ce pana deunazi convietuisera mai mult decat pasnic cu ocupantul) care-si vad astfel crutata nu doar viata, dar si punga, "amenintata" pentru o clipa de modestele pretentii ale lui Ipu.
In toiul veseliei generale si dezlantuite, mastile isi reiau locul obisnuit. Doar plansul tragic, deznadajduit al lui Ipu - care intelege ca "i se ia , astfel, sansa de a dovedi ca este capabil sa-si depaseasca propria conditie" (E. Simion), unica sansa de a fi si el considerat om - continua sa condamne la moarte, in ochii copilului, martor si judecator, aceasta lume de strigoi, o lume bolnava nu doar sociologic (cum adesea s-a spus pana in '89), ci ontologic.
Din cele mai banale detalii se incheaga o viziune fantastica, aproape suprarealista, dar in al carei adanc pandeste o tensiune teribila, ce-o impinge nu o data in zona expresionismului. Privite de un martor neputincios, tragicul si comicul se amesteca; tusa groasa si expresiva pana la violenta nu exclude insa notatia fina si subtila, dupa cum esentializarea nu exclude nuanta particularizatoare.
Sporind intensitatea halucinanta a evenimentelor (dar pe deplin adecvat in context), totul e inscenat ca un joc - al fanteziei, intre perspective, jocul dc-a razboiul, dc-a istoria etc. intreaga atmosfera se construieste pe distinctia si opozitia tensionata dintre doua lumi, doua perspective, doua Weltanschauung-uri antitetice, climaxul mar-candu-l extrem de rapida tranzitie a lui Ipu (de mare efect dramatic, dar perfect justificata) de Ia statutul de extrema marginalizare la cel de potential centru al respectului lumii "normale", urmata apoi de si mai grabnica recadere in conditia initiala de non-persoana. Se oscileaza astfel, ludic si tragic, intre aparenta si esenta, intre optica lumii "normale" si adevarata infatisare a lucrurilor, "normalitatii" fiindu-i constant rezervata aparenta, iar anormalitatii (copilul, nebunul), accesul la esenta. Cu exceptia catorva, neutre (baba Fogmegoaia, invalidul Marcu, soldatii germani), personajele apartin si ele celor doua universuri ireconciliabile. Astfel, lumea "normalitatii" (aparente) c reprezentata de persoane respectabile, adevarati stalpi ai micii comunitati locale, sugestiv individualizati, dar semnificativi mai ales ca grup: parintele loan si nevasta sa Margareta (sora baiatului), doctorul Bunu si fiica sa Adina, notarul Meliuta si insatiabila-i jumatate, doamna Clara, jandarmul Gociman, primarul.
Adevarata lor natura, permanent evidenta pentru privirea de o inocenta neinduratoare a copilului, se reveleaza insa in mod obiectiv in momentul de criza, atunci cand, in timpul ospatului ipocrit, intentionat ca o captatio pentru Ipu (un grotesc banchet de carnaval plasat, deloc intamplator, in regim nocturn, o saturnalie la capatul careia regele de o zi, ales dintre ultimii dezmosteniti ai soartei, urmeaza sa fie sacrificat), ei isi leapada pe deplin fizionomiile diurne, simple masti de sub care rasar chipurile hade ale Raului. La polul opus se situeaza cele doua personaje care contrabalanseaza potentialul moral al primilor: baiatul si nebunul.
"Copil nefericit, singuratic", dupa ce fratele sau mai mare (indepartata, dar axiala prezenta morala tutelara) si nevasta acestuia ajung la inchisoare (pe motive probabil politice), orfanul ramane in grija unei surori carc-l uraste si a unui cumnat care nu-l suporta. Intuind cu o superba precocitate adevaratul caracter al lumii "normale" (care il vrea un "domnisor", "mic, prost si cuminte"), baiatul ii va opune, intr-un mod aproape schizoid, pe de-o parte lumea "visului" propriei fantezii, iar pe de alta parte i se va opune mimand strident comportamente mic-burgheze_ sau adoptand atitudini detestate de ceilalti. insa pe fundalul unei istorii criminale si al unei lumi "normale" nu mai putin ticaloase (doar ca in alt fel), visul nu mai este inocent, ca la eroii lui Creanga sau Mark Twain; si varsta e alta (cea a primelor tulburari si conflicte provocate de revelatia tineretii), asa ca fantezia e acum stralucitoare, indrazneata si cruda (v. jocul dc-a razboiul, reveriile erotice, imaginea fantastica a casei, opusa descrierii naiv-scolaresti etc. ), desi, in fond, nu mai putin copilareasca (v. jocul de-a imparatii, pescuitul etc. ). Si totusi, minciunile si teribilismele afisate (pe linia adolescentului Andrei Sabin din romanul Strainul) de acest baiat hipersensibil, silit la o mult prea timpurie maturizare (iconoclasmul si spiritul liber din poemul sau ar putea fi ale tanarului Geo Bogza), nu sunt atat accidente ale varstei, cat strategii deliberate de disimulare, diversiuni menite sa-i tina departe pe ceilalti adulti de adevarata intimitate a sufletului sau. Si asta pentru ca, desi launtric tanjeste dupa legatura cu ceilalti, copilul a inteles prea bine ca acestia nu-i pot fi interlocutori - intre ai sai el se descopera un strain.
Ca atare, baiatul va respecta intocmai crezul primit de la fratele sau - pastreaza frumusetea in suflet, spune (exteriorizeaza) doar adevarul, insa numai celor cc-l inteleg, iar alaturi de acestia nu vorbeste, ci actioneaza - si il va alege ca succesor al acestuia pe singurul posibil: Ipu, "Batranul, Regele, Fratele meu". Sarac cu duhul (dar si cu pamantul), soldat totusi in primul razboi mondial si candva casatorit, apoi despartit (desi isi sustine inca material fosta nevasta, sora cretina si un var ologit de fronturile primului razboi), Teodor Ciupe (supranumit "in fel si chip, urat tare", dar mai adesea Ipu, singura porecla pe care n-o rabda caci "nu inseamna nimic"-), un batran de 70 de ani, e singurul carc-l iubeste cu adevarat pe orfan; se angajeaza chiar servitor la parohie pentru a fi alaturi de copil, si e singurul cu care acesta se intelege pe deplin. Nebun pitoresc, inocent si bun (vorbeste cu Dumnezeu si cu pasarile, ca un alt sfant Francisc), Ipu e un adevarat caracter tragic, ultimul garant al vesniciei adevaratei lumi normale intr-o lume corupta de istorie si de propria-i falsitate.
Altruist si dezinteresai, la fel de strain ca si copilul de animalitatea monocorda a falsei lumi "normale" sau de pscudoidolii ei, el e principalul personaj al fanteziilor (tradand vadite ecouri autobiografice) regizate de baiat, oferindu-i astfel indirect, pe calea jocului, nepretuite lectii de viata. Mai mult, cand toti "stapanii-robi" ai comunei ii vor propune sa-I vanda pe ucigasul neamtului, intr-o splendida lectie de demnitate el va prefera sa-si asume singur vinovatia; unicul pret al vietii safe va fi o sarmana asigurare materiala pentru cei ramasi dupa el fara alt sprijin si o avanpremiera a fastuoasei inmormantari (idee preluata din 1001 de nopti) promise acum fara obiectii - celui considerat pana deunazi mai putin decat un om. Daca intriga nu c foarte originala (ca adaptand-o ingenios pe cea din Boule de suif de Maupassant), in schimb foarte personala, coerenta si semnificativa e tesatura de motive- mituri si idei-forta ce alcatuiesc substanta naratiunii, reluand si aprofundand obsesiile constante ale autorului.
Astfel, desi perfect conturate, psihologiilc nu epuizeaza totusi sensurile nuvelei, care reclama mai curand o interpretare in cheie existential-filosofica decat intr-una psihologica (sau psihanalitica) ori sociologica. Si asta pentru ca personajele si circumstantele lor nu sunt decat agentii unor forte superioare, ce le transcend si le determina, definind caracterele: ca de obicei la Titus Popovici, istoria - razboiul, in cazul de fata - constituie acea "suprarealitate" in functie de care toate destinele, individuale sau colective, se definesc. Pentru a-si regiza (cu real har cinematografic) aceasta "cronica a unei morti anuntate" ce n-a mai avut loc, aceasta "poveste" (cum si-o intituleaza scriitorul) a unui sacrificiu inutil, el recurge la doua arhetipale atitudini existentiale moderne: cea a strainului (de extractie pseudo-gnostica), a exilatului intr-o conditie ontologica ostila, si cea a solidaritatii.
De asemenea, el aliaza mirul puritatii copilariei cu mitul nebunului, fiinta ambigua si complexa, demonizata de perceptia moderna a "normalitatii" (v. M. Foucault), dar consacrata de o imensa traditie (de la popoarele primitive la "cavalerii simpli" ai romanului medieval si de la Cervan-tes la Shakespeare sau Dostoievski) ca instanta a eternelor adevaruri transnormale. Toate acestea concura in edificarea unui supra-motiv general: cel al lumii pe dos. Caci conflictul dintre "universul pur al copilariei" si "lumea adultilor, corupta moral" (M. lorgulescu) nu face decat sa instrumenteze un conflict mai profund, dintre o formalitate" patronata de Demiurgul rau, si marginalizatii istoriei (copilul, nebunul); acestia reprezinta o anormalitate ramasa, paradoxal, sa apere (chiar cu pretul vietii) valorile adevaratei normalitati. Astfel, intr-un "timp iesit din matca", intr-o "istorie isterizata de frica si lasitatea umana" (E. Simion), anormalul (nebunul) devine, ca in opera shakespeariana, ultimul garant al normalitatii disparute, indiferent daca sacrificiul sau are sau nu loc pana la urma. Titus Popovici se dovedeste a fi asadar si aici analistul unor constiinte proble-matizante, pentru care crizele personale sunt solidare cu cele ale unor ample colectivitati, dar si un prozator "existential", intelectualist (chiar ideologic), care stie sa se serveasca inteligent de mijloacele naratiunii obiective pentru a-si inscena destinele exemplare. Evaluata ca "una dintre cele mai bune nuvele ale literaturii romane postbelice" (aprecierea ii apartine lui Mireea lorgulescu, un critic deloc predispus la concesii). Moartea lui Ipu reprezinta dovada incontestabila a unui talent de exceptie, din pacate mai putin servit de unele din optiunile omului si scriitorului Titus Popovici
