MOARTEA LUI FULGER - Poem de George Cosbuc.
Publicat pentru intaia oara in volumul Balade si idile (1893), cunoscutul poem cosbucian a fost inclus in toate editiile antume ale culegerii. S-a reprodus si in Balade, Bucuresti, 1913, si in "Albina", Bucuresti, 26 octombrie .
Alaturi de Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger trebuia sa detina o pondere extrem de importanta in proiectata epopee nationala a poetului. Aceasta extraordinara "Carte a Mortilor" din literatura romana, poemul "cel mai problematizator" (Petru Poanta) al poetului se circumscrie conceptual fondului de idei exprimat de Coşbuc
In articolul Bocetul din 1901: "Poporul are o conceptie optimista a vietii. Si de aceea poporul nostru plange pe cel mort, il tanguieste de curmarea vietii. Iar popoarele care au avut sau au o conceptie curat pesimista intr-aceasta privinta petrec cu jocuri si cu cantece vesele pe cel mort si se bucura ca stingandu-se o viata de om s-a curmat un rau trimis de soarta ori de zei / / Pentru roman moartea e totdeauna o siluire a vointei sale, pentru ca el iubeste viata asa cum i s-a dat si vrea sa traiasca"
Coşbuc concepe scenariul mortii si al inmormantarii ca un spectacol grandios, implicand in structura ideatica complexa a poemei dimensiunea cosmica a vietii si a mortii. Petru Poanta sublinia in eseul sau monografic "fastul // funerar, puterea de a realiza spectacolul maret, de doliu universal, al unei inhumari". Disparitia intr-un razboi de lip cavaleresc a celui mai brav erou, printul Fulger, rapus de "un brat hain", pune in cumpana insusi soarele, astrul tutelar al operei poetice a lui George Coşbuc mai intai interogandu-l, mai apoi pri-vindu-l in regresiunea sa spre apus in fata stralucirii armelor celui disparut. Secventele se desfasoara filmic, mai intai cadrul fiind amplu, extins, apoi restrangandu-se intr-o dezbatere deliberativa la nivelul ideilor: aparitiei solului ii urmeaza uimirea disperata a regelui, ca apoi dimensiunea durerii sa ia proportii neobisnuite in sufletul craiesei mame, care rosteste imprecatii si-si smulge vesmintele.
Pregatirea ritualului inmormantarii pentru trecerea pragului in lumea de dincolo urmeaza cunoscutele datini: colacul de grau pus pe piept pentru ca mortul sa aiba merinde de drum, lumanarea intr-o mana pentru a-i lumina calea si banul in cealalta ca vama la trecerea Styxului. Mama lui Fulger exprima reflexiile unei filosofii pesimiste, marcata de tragicul destinului uman urmat prin moarte sub emblema neantului existential, a vremelniciei si universalei treceri. Durerea ei culmineaza cu revolta si blasfemiile la adresa unei divinitati absurde si constatarea amara, cu iz biblic, a desertaciunii lumii, credintei, iubirii si vietii. Coşbuc creeaza psihologii divergente, transferand ritul inmormantarii pe planul ideilor. Batranul sfetnic, contraopinentul craiesei, reprezinta deplin conceptia populara despre viata si moarte, ontologia sa situandu-se la polul opus sumbrei filosofii a acesteia. "Batran ca vremea", "Nascut cu lumea intr-un ceas", "viul parastas/ al altor vremi", el vine dintr-un alt fond de credinte si reprezentari, aparator al principiului activist al vietii. Viata nu e "fum", ci "Razboi e, de viteji purtat", "Viata-i datorie grea". Conform principiului crede si nu cerceta, in viziunea sfetnicului nu-si gaseste rostul interogatia asupra sensului vietii, pentru ca viata este traire si nu prilej de gandire si tanguire. De aceea, ii cere doamnei, figura statuara impietrita in durere, sa-si traiasca viata si sa nu caute explicatii, sa nu rosteasca blasfemii ingrozind poporul: