MOARTEA COTIDIANA - Roman de Dinu Pillat, aparut la Editura Vatra, Bucuresti, . A treia si ultima publicata dintre scrierile beletristice in proza ale istoricului literar si criticului Dinu Pillat - aparea in succesiunea Jurnalului unui adolescent, tiparit in revista , Albatros", numerele l-7, 10 martie 5 iunie 1941, si a romanului Tinerete ciudata. Editura Moderna, Bucuresti, . Editiile ulterioare celei initiale (1946), aparute in 1979 si 1984, au fost stabilite dupa cele adnotate de autor, in vederea republicarii.
Scris la putina vreme de la decesul lui Ion Pillat, tatal scriitorului, romanul a fost reluat in timp, din 1964 pana in vara lui 1975, curand dupa stingerea mamei, si finalizat in septembrie, "cand autorul incepuse sa aiba tot mai obsedant presentimentul propriului sfarsit" (Monica Pillat).
Tripticul releva o personalitate de creator nelinistit, bantuit de puternice seisme interioare, traind cu intensitate o drama existentiala, care a fost aceea a generatiei sale, cu sentimentul covarsitor al apartenentei la un univers crepuscular, ancorat intr-un relativ atotstapani-tor si dizolvant.
In cele trei scrieri, cu acuitatea unei intuitii rare, autorul releva cu precadere ceea ce este tulbure, echivoc, contradictoriu in psihologia adolescentei - o varsta de criza, in care spiritul de insubordonare ia cele mai diverse forme de manifestare.
Admirator fervent al lui Ionel Teodoreanu, Dinu Pillat i se opune totusi, vizibil, creand personaje dramatice, chinuite de morbul nemultumirii. Spiritul polemic al scriitorului intra, in subteran, in conflict si cu acela clasic, echilibrat, armonios al tatalui sau, pe care, dupa marturisirile aceleiasi Monica Pillat, paginile in proza ale fiului il contrariasera. Moartea cotidiana inseamna "acea extinctie de zi cu zi a elanului in cenusiu, a visului in banal, a idealului in conventie", cum o caracterizeaza Monica Pillat, sau, cu vorbele autorului, "o moarte de fiecare clipa, o anchilozare psihica desavarsindu-se pe indelete cu incetinitorul, o esuare intr-un tipar de automatisme cotidiene. De la motivul "locurilor unde nu se intampla nimic" sau al "targurilor unde se moare", ori al "capitalei care ucide", frecvente in literatura primului patrar al veacului, de la tipologia inadaptatului sau infrantului din determinari exterioare, in primul rand, prezente la un I. Al. Bratescu-Voinesti, M. Sadoveanu ori Cezar Petrescu, Dinu Pillat realizeaza saltul spre tragic, prin absolutizarea sentimentului de dezgust, de sila. "Destul de apropiat ca tema (nu ca subiect) de La nausee sau L 'etranger al lui Sartrc si Camus, romanul acesta abordeaza, poate pentru prima data in literatura noastra, un caz de «instrainare», de dezafectie si «greata» existentiala" (Al. Palcologu).
Asemeni lui A. Gide (pe care-l analizeaza cu pertinenta in Mozaic istorico-literar. Editura pentru literatura, 1969), si Dinu Pillat incearca sa nu inchida lucrurile in schema unui subiect. Epicul este redus la minimum, dobandind in schimb amploare prin atentia acordata detaliului semnificativ, acumulat cu patima spre a pune in lumina lipsa de semnificatie, automatismul aplatizant ce guverneaza existenta tuturor personajelor. Titlurile partilor romanului sunt semnificative nu doar pentru ordonarea cronologica a naratiunii, ci, mai ales, pentru punerea in evidenta a monotoniei, a imposibilitatii acestei lumi de a se salva de pe un fagas batatorit de stereotipie. Partea I: O zi, partea a 1l-a, O noapte si Epilog, O alta zi isi focalizeaza atentia asupra starilor de criza -fara iesire - determinate de relatiile de in-comprehensiune din interiorul celulei familiale si, prin extindere, din intreg universul ambiant avut sub observatie de scriitor. Analist profund, sobru si inclement, lucid si perfect obiectiv, romancierul isi structureaza textul polifonic, avandu-i succesiv in vedere pe profesorul Justin, in prag de pensie si functionand la liceul din oras; pe Ana, sotia lui, a carei existenta se confunda total cu anostele si invariabilele probleme casnice; pe Sandu, fiul lor, student fantomatic la Politehnica, si pe Hypolit, fratele profesorului, cu picioarele amputate in urma unui accident de automobil, ducandu-si zilele imobilizat in sufragerie.
Este, in fapt, o alaturare monstruoasa de singuratati, lipsite de orice posibilitate de comunicare intre ele, de unde si prezenta firava a dialogului sau platitudinea si automatismul care il guverneaza. Spatiul este unul inchis intre peretii odailor, intre zidurile imprejmuitoare ale curtii, intre limitele apasatoare ale orasului, si orice incercare de evadare se dovedeste derizorie, schimband o claustrare cu o alta si readucand personajele in vidul initial al caminului. Drumurile zilnice ale lui Justin spre liceu, cu popasul in cancelarie sau in clasa, instalarea lui - devenita tabiet inofensiv - intre 5 si 7 la aceeasi masa, a aceleiasi cafenele, cu aceeasi apatie de totdeauna, vizita Anei la vecina care o invita autoritar si periodic la cafea si barfa, evadarea lui Sandu la cinematograf, intr-o crasma zgomotoasa ori la manichiurista nereticenta- sunt traiectorii care nu duc nicaieri. False deplasari spre ceva, ele sunt simple substituiri ale golului de acasa cu golul de aiurea. Granitele fapturii proprii inchid aceeasi insingurare si izolare. Privirea, prin care ar trebui sa se puna stapanire pe univers, pe alta constiinta sau pe propria lume interioara, se izbeste, invariabil, de oprelisti deformante sau obstructive. Fiecare priveste mecanic parca, pe fereastra, dar dincolo de geamurile opace de murdarie se intrevede neschimbata o aceeasi curte sordida, limitata de ziduri cenusii sau de ferestrele cu storurile trase ale altora, ori se zaresc siluete abia conturandu-se in lumina lesioasa a diminetii, in acelasi fund de cartier, dupa cum strada, neglijent si absent inregistrata de Justin, deseneaza aceleasi contururi estompate in amurgul muced.
