Moara cu noroc de Ioan SLAVICI - noutatea nuvelei referat





Spre sfarsitul secolului al XlX-lea, intr-o vreme cand ecourile prozei de senzatie si ale traducerilor nu se risipisera complet, cand povestirea lirica presamanatorista domina aproape exclusiv campul literaturii noastre, nuvelele lui Slavici adauga o dimensiune noua scrisului romanesc, si anume aceea a realismului obiectiv, eliberat de orice accente sentimentale.
Aparuta in volumul Novele din popor (1881), nuvela Moara cu noroc are o constructie solida, riguros structurata, in care formula realista insoteste cu succes analiza psihologica. Moara cu noroc ilustra, intr-un anume fel, insasi trecerea de la genul scurt - nuvela fiind destul de bine ilustrata in epoca - la roman, gen ce inca se afla in faza de inceput.
Aceasta "nuvela solida cu subiect de roman", cum a numit-o G. Calinescu, isi propune sa aduca in prim-plan dinamica unei lumi aflate pe punctul de a-si pierde echilibrul patriarhal, datorita patrunderii rapide a unor relatii interumane si sociale noi, ce prefigurau aparitia neintarziata a capitalismului. Satul si targul provincial capata - zguduite de noile relatii ale economiei de piata, in care banul devine valoarea suprema la care se raporteaza totul - o alta configuratie, stratificarea sociala se adanceste mai mult, iar pe scena lumii apar clase noi care se alatura celei traditionale -taranimea.

Ioan Slavici dezvaluie aceasta dinamica a societatii romanesti cu consecinte insemnate asupra modului ei de existenta si asupra psihologiei oamenilor.
Setea de inavutire, de accedere spre o clasa superioara devine consecinta a acestor schimbari sociale fundamentale, dar si a dorintei, oarecum firesti, a omului vremii de a scapa de saracie. Este vorba despre un om care nu este inca pregatit sa infrunte lumea capitalului care nu si-a gasit inca structurile necesare sa inlature impostura si jaful. Dar Moara cu noroc nu asaza sub reflector doar latura sociala a acestui univers patriarhal, ci propune o investigatie serioasa a moralei acestei lumi, in care violenta si agresivitatea se afla intr-un permanent conflict cu dorinta de pastrare a unui fond moral nepervertit.
Compozitional, nuvela surprinde si astazi prin complexitatea ei si intuitia estetica a prozatorului care dispune echilibrat de analiza psihologica si materia epica. Desi Titu Maiorescu o gasea "foarte curioasa si interesanta", iar G. Calinescu "mai putin compusa si de aceea trecuta cu vederea", Moara cu noroc deschide calea spre modernism prin analiza psihologica, calitate considerata atunci drept "o stangacie" (N. Iorga).

STRATURILE TEMATICE ale nuvelei
Moara cu noroc



Asa cum arata Mircea Zaciu in cartea sa Ca o imensa scena, Transilvania, in nuvela se pot identifica usor trei "straturi tematice". Primul, care poate fi considerat si o "supratema", deschide fara echivoc nuvela, prin cuvintele batranei: "Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit", fapt ce plaseaza drama in "spatiul unei dezbateri morale". Al doilea strat ar fi cel "sociologic", care "vizeaza procesul dezumanizarii prin «chiverniseala» malonesta"; acest strat nu este dominant, asa cum s-a insistat in interpretarile ulterioare. "El ramane doar pretextul anecdotei tragice." in sfarsit, al treilea strat ar consta in "fascinatia ideii de forta, in simbolul puterii, pe care-l reprezinta Lica Samadaul". El ar fi elementul de referinta spre care converg celelalte fapte esentiale ale naratiunii.

PERSONAJELE PRINCIPALE



Cele doua caractere, care se infrunta pe scena nuvelei, Ghita si Lica Samadaul, sunt naturi fruste, puternice, firi pasionale si complexe (mai ales
Ghita), antrenate intr-un conflict ireconciliabil. Ghita ilustreaza o alta categorie umana, care nu mai este angrenata doar in lupta obtinerii sau pastrarii pamantului. El nu mai este un taran ce-si cultiva pamantul beneficiind de roadele acestuia. El e un mestesugar care-si abandoneaza meseria - neaducatoare de venituri - pentru a-si incropi o afacere care-l poate smulge din sfera saraciei in care se afla. Pentru el, banul inseamna demnitate si posibilitatea de a te simti, la randul tau, liber si stapan pe propriul destin. increzator in puterile sale, Ghita, tenace si intreprinzator - simtindu-se sprijinit de o familie care-l apreciaza si iubeste -, ignorand piedicile pe care o lume salbatica i le poate pune in cale, se angajeaza cu toata fiinta in lupta pentru a prospera, intr-o lume care nu-l accepta. in scurt timp el va intelege ca nu va putea evita complicitatea cu Lica, deoarece nicio instanta nu-l putea sprijini in cazul in care va incerca sa-l demaste pe Samadaul. S-a afirmat adesea, in exces, ca Ghita cade in patima banului, lacomie care-l impinge spre fapte reprobabile. Se pare, insa, ca singura ,patima" a lui Ghita este iubirea nemasurata pentru nevasta si copii. Acest fapt il face sa amane mereu plecarea de la han, in speranta unei intorsaturi neasteptate, si sa ignore pericolele iminente.

Lica Samadaul, "acoperit de tutela complice a unui sistem social determinat istoriceste", reprezinta "forta in stare sa sfideze legile divine si umane" (Mircea Zaciu). Stapanit de porniri primitive, incalcand orice precept moral, Lica Samadaul actioneaza potrivit legilor puterii, dominandu-si convivii prin forta si teroare. Asupra celorlalti dezvolta o fascinatie demonica, pecetluindu-le destinul. Ana se afla si ea sub aceasta malefica influenta, avand iluzia ca omul puternic, neinfricat, virilul Lica, ii va putea anula nefericirea iscata de un sot ce si-a compromis rolul de ,pater familias"'.
Nuvela lui Slavici se asaza pe drept cuvant in randul capodoperelor genului, atat prin arta narativa, cat si prin forta personajelor si echilibrul constructiei.

AUTOPORTRET
(fragment din nuvela)


"- () Eu sunt Lica, samadaul Multe se zic despre mine, si dintre multe, multe vor fi adevarate si multe scornite. Tu vezi un lucru: ca umblu ziua-n amiaza mare pe drumul de tara si nimeni nu ma opreste in cale, ca ma duc in oras si stau de vorba cu domnii. Voi fi facut ce voi fi facut, nu-i vorba, dar am facut asa, ca orisicine poate sa creada ce-i place, insa nimeni nu stie nimic. De aceea am sa dau seama despre douazeci si trei de turme de porci. M-ai inteles? Nu doara c-as putea plati tot ce se poate perde intr-un an, ci pentru ca de la mine nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu pe acela pe care as crede ca-l pot banui. M-ai inteles?! Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe la han, cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni afara de mine sa nu stie. Cred ca ne-am inteles!?"




PROFANAREA BISERICII
(fragment din nuvela)


,fara de a se mai gandi, sari din scari, apuca usa bisericii cu amandoua mainile si se izbi in ea, ca sa-i rupa zavorul, sa o scoata din tatani, in sfarsit sa o sparga.
Usa se zgaltai, incat rasuna toata biserica goala, dar ea nu ingadui cu una, cu doua, si trecu timp la mijloc pana ce samadaul izbuti sa intre.

Acum era la adapost.

Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii; ferestrele mari zanganeau mereu sub zguduitura trasnetelor; fulgerele luminau intr-una chipurile sfintilor, ce priveau tinta cu ochii lor nemiscati la omul abatut din cale, care venise sa turbure linistea sfantului locas.
Lica nu vedea si nu auzea nimic.

El trecu, ducandu-si calul de capastru, spre altar, isi lega calul de strana de la dreapta, apoi intra sa-si caute in altar ceva, o haina preoteasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine, si alta, pe care s-o arunce pe cal, caci bietul dobitoc tremura de frig.
El astepta un fulger, ca sa poata vedea cele de prin jurul sau.
Erau niste toale pe un cuier la dreapta, era aco-peritoarea de pe altar si erau perdelele mari de la usa din mijlocul altarului.
El trase, inainte de toate, acoperitoarea de pe altar si se duse de o arunca asupra calului plin de spume.
Acum se samtea mai lignit si, intorcandu-se iar spre altar, ca sa rupa perdeaua de la usa, el incepu sa samfa mirosul tamaiei si al facliilor de ceara ce arsesera peste zi si parca-i venea greu de ceea ce voia sa faca. Gandurile, care il parasisera din clipa intrarii sale in biserica, iar se ivira unul cate unul in mintea lui. Vedea pe Ana, pe Ghita, pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum asa, cum vezi mai nainte de a dormi, una peste alta, o lume intreaga, si de cate ori calul isi batea copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijare, caci multe facuse in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese.

El apuca perdeaua de un colt si o smanci cu o opintire indaratnica, ca s-o traga la sine.
Perdeaua era insa groasa si captusita cu matase si nu ingadui. El o smanci cu indoita putere.
Perdeaua incepu a se destrama cu un fosnet ascutit si patrunzator, si acest sunet era asa de tare, de aspru si de sfasietor, incat il razbea ca un junghi prin creieri pana in maduva oaselor si-l facu sa scape din mana perdeaua pe jumatate rupta si sa ramaie cuprins de fiori si impietrit la usa altarului.
Inspaimantat, el singur nu stia de ce, facu un pas inapoi si privi tragandu-si capul intre umeri, imprejurul sau.
Nu era nimeni aici, nicio suflare omeneasca, niciun ochi sa-l vada, niciun glas care sa-l dea pe fata, nicio minte care sa treaca peste a lui, nimeni si nimic decat
tacerea, mirosul de tamaie si de faclii, sfintii de pe pereti si bataia din cand in cand a copitelor de cal in piatra de pardoseala. Era insa un gand care aici trebuia sa-i vina oricarui om: ca este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le lumineaza mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste, pentru ca ea pune sirul intamplarilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scapase de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti: cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice.
Dar nu! el voia sa aiba perdeaua: voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu mai fosneasca in urechi. Insa cutitul ramasese in serpar.
- Serparul meu! tipa el tare si sfasietor, incat calul sari sperios la o parte. Serparul meu! striga iar, si incepu sa se pipaie mereu la trup, ca si cand i-arfi arzand camasa pe el, si sa se dea pas cu pas inapoi pana ce iesi din altar spre mijlocul bisericii.
Ii era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu pana ce nu va scapa de ei, insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindca pretutindenea, in tot locul si in toate timpurile soarta omului atarna de intamplari ale caror tainica legatura el cu mintea lui marginita nu poate sa o coprinda. Afara tuna, si el se cutremura la fiecare trasnet: afara fulgera, si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin inima; icoanele sfintilor il priveau, si el statea impietrit subt ele, caci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo ramanea: el isi puse mainile in cap, isi rupse in urma baierile camasii; ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului.
Dar el nu putea sa moara: de nimic nu-i era mai frica decat de moarte; ar fi voit sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare aspra ii coprinse mintea."


"ASA LE-A FOST DATA"
(fragment din nuvela)


"Luni pe la pranz focul era stins cu desavarsire si zidurile afumate steteau parasite, privind cu tristeta la ziua senina si inveselitoare.
Din toate celelalte nu se alesese decat praful si cenusa: grinzi, acoperamant, dusumele, butoaie din pivnita, toate erau cenusa, si numai pe ici, pe colo se mai vedea cate un carbune stins, iara in fundul gropii, care fusese odinioara pivnita, nu se mai vedeau decat oasele albe iesind pe ici pe colo din cenusa groasa.

Batrana sedea cu copiii pe o piatra de langa cele cinci cruci si plangea cu lacrami alinatoare.
- Se vede c-au lasat ferestrile deschise! zise ea intr-un tarziu. Samfeam eu ca nu are sa iasa bine: dar asa le-a fost data!
Apoi ea lua copiii si pleca mai departe."


BIBLIOGRAFIE:

Manolescu, Nicolae - Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, Ed. Minerva, Bucuresti, 1980; Popescu, Magdalena - Slavici, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977; Zaciu, Mircea - Ca o imensa scena, Transilvania, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1996.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani