MIRESELE - Nuvele de Eugen Barbu. Antologie de autor, aparuta la Bucuresti, Editura Minerva, . Ca nuvelist, Eugen Barbu (re)debuteaza postbelic, in periodice si in volum, cu povestirea Munca de jos (prefigurare a viitorului roman Facerea lumii), publicata initial in 1955 in "Viata Romaneasca" si reluata in acelasi an ca volum sub titlul Gloaba. Urmeaza volumele Tripleta de aur (1956), culegere de schite, nuvele si reportaje inspirate de lumea fotbalului; Oaie si-ai sai (1958, ed. a Ii-a, 1959) care, reluat in "Biblioteca pentru toti" sub titlul nuvelei Tereza (1961), cedeaza apoi cateva piese editiei din 1963 a Gropii si romanului Soseaua Nordului; Patru condamnati la moarte (1959), nuvela integrata si ea in Soseaua Nordului; Pranzul de duminica (1962), volum de nuvele si povestiri noi, din care cateva trec in editia din 1963 a Gropii; Atac in cer (1966), nuvele cu subiect martial; Vanzarea de frate (1968), nuvele cu subiecte haiducesti, plasate in Bucurestii veacului fanariot; Nuvele (1969), selectie din Oaie si-ai sai si Pranzul de duminica, la care se adauga inedita Ziua unui pierde-vara; Martiriul Sfantului Sebastian (1969), care aduna "o selectie de povestiri vechi si foarte noi, parguite in cursul a zece ani de incercari" si Miresele (1975). Acest ultim volum-antologie reia alaturi de cinci inedite {Smintirea jupanitei Ruxandra, Nunta cu ighemonicon. Iarba, Miresele si Batrana) piese din volumele anterioare: Pe ploaie, Pranzul de duminica. Sfarsitul vacantei. Patru pesti, Calatorie cu autocarul, O canistra cu apa. Paunii, Un pumn de caise si Domnisoara Aurica din Pranzul de duminica; Martiriul Sfantului Sebastian, O indeletnicire ca oricare alta, Soarta unui om si Un tanar frumos ca Ramon Novarro din Martiriul Sfantului Sebastian; Munca de jos si Oaie si-ai sai din Oaie si-ai sai; Ziua unui pierde-vara din Nuvele. Unele dintre aceste nuvele au fost si ecranizate: Oaie si-ai sai (in 1974, sub titlul Tatal risipitor, in regia lui Adrian Pctringenaru, cu Toma Caragiu in rolul titular, alaturi de Marga Barbu, Gh. Dinica, Leopoldina Balanuta etc.). Ziua unui pierde-vara. Un tanar frumos ca Ramon Novarro si Domnisoara Aurica (ecranizate cu titlul Domnisoara Aurica in 1986, in regia lui Serban Marincscu, cu Marga Barbu in rolul titular, Marcel Iures, Valentin Uritcscu, Dorcl Visan, Gheorghc Visu, Olga Tudorache etc,, dupa un scenariu de Eugen Barbu) etc, iar nuvelele din Vanzarea de frate apartin universului explorat cinematografic in seria filmelor cu haiduci (Haiducii, 1965, Rapirea fecioarelor, 1967, Razbunarea haiducilor, 1968, Haiducii lui Saptecai, 1970, Saptamana nebunilor si Zestrea domnitei Ralii, 1971) regizate de Dinu Cocea dupa scenariile lui Barbu intr-o remarcabila distributie: Ion Besoiu, Al. Giugaru, Amza Pellea, Toma Caragiu, Emanoil Petrut, George Constantin, Colea Rautu, Florin Piersic, Marga Barbu etc. De asemenea, unele nuvele au fost traduse: in maghiara (1961), rusa (1961 si 1964), franceza (1962), germana (1963), spaniola (1964), indoneziana (1965), italiana (1966), engleza si portugheza (1968) etc.
Alaturi de nuvelele din Vanzarea de frate, trei din ineditele antologici (Smintirea jupanitei Ruxandra, Nunta cu ighemonicon si Iarba) apartin ciclului fanariot, ele fiind episoade posibile ale Princepelui (neinclusc pana la urma in roman), bruioane pentru Haiducul Amza, roman proiectat si anuntat ca o incheiere (ce n-a mai aparut) a trilogiei incepute cu Princepele si continuate cu Saptamana Nebunilor sau pur si simplu niste noi incursiuni intr-un teritoriu ce pare sali exercitat o reala fascinatie asupra autorului. In prima, Ruxandra, fiica boierului Belivaca, se indragosteste de Duta, zugravul cu infatisare de haiduc adus de tatal ci sa picteze biserica de pe mosie, pacatuind cu acesta chiar in altarul pictat abia pe jumatate. Descoperiti de boier, Duta e pedepsit cu pierderea barbatiei, iar Ruxandra se "sminteste", murind cativa ani mai tarziu, renegata de familie, intr-o manastire de langa Capua. Din a doua nuvela aflam cum a devenit Amza haiduc, din locotenent al Princepelui, dupa teribila pedepsire (incendiaza biserica in care avea loc nunta, cu toti cei din ea) a Dafmei Dabija, iubita care-si tradase juramantul, preferandu-l pe altul. Notabile sunt aici mai ales atmosfera de epoca si portretele protipendadei bucurestene, indeosebi cel al inselatorului Radu Ralet, adevarat "stramos" al "crailor" mateini. Iarba e un poem al libertatii si setei de viata, coplesitor in scurtimea sa: scos dupa unsprezece ani din ocna de tovarasii sai (in noaptea invierii), Amza se infrupta din iarba verde a primaverii cu bucuria feroce a unui Ahile iertat de Hades si redat vietii.
Un nemilos Dali rasaritean imagineaza in tulburatoarea Miresele o fresca de sfarsit de lume de un inegalabil impact vizual, oferind in final "o rezolvare de mare literatura a unei drame omenesti, profunde" (E. Manu). Subiect cu o bogata traditie in literatura romana, tema haiduciei e abordata de Barbu
In mod original, cu mijloacele prozei moderne. Pictate in culori stralucitoare, bogate, in tuse sigure si montate cu calcul si rafinament de bijutier sau miniaturist, nuvelele, concise si pregnante, rezuma in doar cateva pagini un destin si o epoca. Insa sub straiul de epoca vibreaza intotdeauna o profunda intuitie poetica a clipelor de rascruce existentiala, ce insufleteste aglomerarile de linii, culori si volume, sunete si arome ce compun largi suprafete plastice, subsumandu-le (in spatiul narativ) intru forma si ritm nu unui principiu plat mimetic, ci unui pur principiu estetic-expresiv; violenta insasi, a locului si a timpurilor, devine astfel si ea mai curand un prilej estetic. Chinuite de un demon launtric si debordand de vitalitate, personajele (croite parca pe tiparul autorului) poarta prin veac povara unui tragic blestem existential ce ramane de regula fara solutie. Ca intr-un basm de Andersen recristalizat in matrice mioritica, Batrana (din inedita omonima), stranie sinteza intre Baba Dochia si Craiasa Zapezilor, trece pe nesimtite din real in fantastic alaturi de perechea-i regasita, intr-o funebra reconciliere cu destinul, dincolo de blestemul longevitatii.
Considerata de critica cea mai buna nuvela a lui Barbu (si ca atare retinuta cu predilectie in antologii), Pe ploaie "surprinde in chip autentic reactiile sufletului elementar in fata mortii" (Al. Piru). Ea relateaza intr-o maniera aparent detasata cutremuratoarea poveste a trei tarani loviti de traznet (cu o zi inainte de a-si insura fratele mai mic) si ingropati de sateni in pamant pentru a li se scurge electricitatea din corp. intr-o atmosfera sumbra si disperata, agonia lor, petrecuta sub ochii radelor si cunoscutilor, se topeste lent in ploaia dizolvanta ce cade intruna, in timp ce mezinul innebunit incearca sa transforme (ca intr-o aberanta Miorita) priveghiul colectiv intr-o imposibila nunta, tragica si grotesca, desarta tentativa de razvratire a fortei primordiale a vietii contra unui destin inevitabil.
In Pranzul de duminica "eroul e simtul olfactiv, ridicat in rangul fizicii si metafizicii sociale" (C. R. Constantinescu): bucatele sumare consumate de taranii tristi "cu acel hieratism al gesturilor care insoteste evenimentele fundamentale ale existentei" (N. Manolescu) coplesesc cu aroma lor frusta izurile ipocrite ale alimentelor "alese". O intreaga umanitate oropsita isi ia astfel revansa, cu mareata simplitate a Naturii insasi, asupra tuturor "paturilor suprapuse" artificiale, intr-o schita cu valoare de credo, "clasica in perfectul echilibra al expresiei" (N. Manolescu).
Mai putin reusita e cu tot dinadinsul psihologizanta Martiriul Sf Sebastian, caci Barbu nu e un filosof /psiholog direct, reflexiv si conceptual, ci unul indirect, artist, temperamental si intuitiv, ce converteste faptele insesi la Logos. Critica curajoasa a naravurilor vremii (cunoscute din interior) din O indeletnicire ca oricare alta prefigureaza pagini similare din postumul lanus. Sfarsitul vacantei e un cristalin poem al insingurarii in doi si al regasirii. Mai mult decat un simplu decor, marea e aici un veritabil personaj, functionand ca o cutie de rezonanta a destinelor. Corespondenta simbolica, deloc intamplatoare, dintre soarta pestilor de acvariu si cea a protagonistilor unui ait cuplu sufocat de vinovatie ofera cheia povestirii Patru pesti, "model de analiza, de disociere nuantata a sentimentelor" (V. Ardeleanu). Tot astfel in Paunii comportarea pasarilor fata de Dobrota traduce simbolic, cu "un anume gust al macabrului si [intr-]un anume amestec de fantastic si real" (Al. Piru), un verdict universal fata de un caracter ticalos. O Calatorie cu autocarul, pe langa reportajul cultural si analiza dinamicii spatiului colectiv inchis ofera si o varianta intelectuala (si mai norocoasa) a domnisoarei Aurica, in figura domnisoarei 1., dand "o mostra de arta rafinata, de amalgamare semnificativa a diverselor stari de spirit" (V. Ardeleanu).
Tot interactiuni umane pe un spatiu restrans (de data aceasta intr-o tensionata situatie-1 imita din timpul celui de-al doilea razboi mondial), soldate cu dramatice prefaceri de constiinta, sunt explorate si in O canistra cu apa, "o foarte buna nuvela de tip clasic" (G. Dimisianu). Absurda si de doua ori tragica, Soarta unui om e o variatiune pe tema "intoarcerea soldatului". O transformare morala sufera si "Oaie al batran", eroul principal din Oaie si-ai sai, transformare solidara de altfel cu cea a intregii lumi in care traieste. Format in spiritul lumii vechi, Oaie e initial adeptul unei amare filosofii a resemnarii. intamplarile traite de el si familia sa intre 1941 si 1948 il elibereaza insa treptat de complexul sclavului, de acea fatala ursita de care eroii din Groapa nu reusisera sa scape. Literar, se retine mai ales episodul de cosmar apocaliptic al "trenului foamei". Un pumn de caise "aduce in prim-plan o istorie de dragoste neconsumata, o viata intreaga redusa la cateva ore, proiectate hiperbolic intr-un posibil destin (C. R. Constantinescu). Domnisoara Aurica, Ziua unui pierde-vara si Un tanar frumos ca Ramon Novarro fac parte din ciclul Grivitei, avand drept cadra acelasi mediu periferic carc-l continua pe cel din Groapa, un Bucuresti interbelic marunt si prafuit, dar colorat si pulsand de viata, univers predilect al unei bune parti a prozei lui Barbu Protagonista primei nuvele e o spectrala fata batrana impietrita in manii, ce se descompune lent in asteptarea zadarnica a "alesului inimii". Desi influente din Balzac sau Calinescu nu lipsesc, "aici e exploatat un filon tragicomic cu totul original" (Ovid S. Crohmal-niceanu), asa cum se intampla de altfel si in cea de-a doua nuvela, ce graviteaza in jurul vanzatorului de ziare vagabond si sarac cu duhul (dar intelegand destule) Gica Hau-hau, povestind o zi (si un an) tipica din viata lui si a Grivitei.
Bazata pe nucleul epic al unui fapt divers, a treia nuvela e povestea "duduii" Carmen Popescu, al carei destin (si el specific locului) se consuma in reverii bovarice, calcule reci si instincte aprinse pana cand un asasin cu chip de star de cinema ii rapeste inima si viata, ca intr-o sfasietoare melodrama a derizoriului (cu inflexiuni tragice), ce degaja totusi, paradoxal, o inconfundabila senzatie de autenticitate. Dincolo de reusita tipurilor, psihologelor, destinelor si mediilor pe care autorul le aduce in scena (si care au ceva din (inconsistenta si farmecul desuet al unui film de epoca sau al unui glas de gramofon), reconstituirea pitoreasca, detaliata si nuantata a intregului univers al vechiului cartier Grivita (incadrabil unui timp istoric precis si prizonier totodata al unei atemporale durate proprii) "denota o mare capacitate de viziune, depasind cu mult marginile simplului crochiu topografic" (Al. Piru). indatorata in mai multe randuri biografiei autorului, nuvela de debut Munca de jos (extrem de matura si de semnificativa pentru creatia ulterioara) explica elocvent "mania prelungita" a lui Barbu impotriva lumii prabusite o data cu cel dc-al doilea razboi mondial. inca de pe acum atentia sa se indreapta deopotriva spre "scrutarea umanitatii sub latura morala" (izbutind sa urmareasca, "tara a cadea in didacticism", atat "automa-tismeie vietii, dupa legile nuvelei", cat si "mutatiile intervenite in mentalitatea si caracterul unui individ, dupa legile romanului'), ca si spre "zugravirea mediului", ce "depaseste si ea realismul elementar, detaliile descriptive subsu-mandu-sc intr-o atmosfera" (Al. Piru). S-a observat ca, functional, multe dintre nuvelele lui Barbu pregatesc sau reiau romane ori fac legatura intre episoade din romane.
In aceasta calitate, ele constituie niste veritabile constructii holografice in care partea rasfrange intregul, caci, emul declarat al lui Calinescu, automl c permanent insufletit de o nazuinta spre totalitate, totalitate pe care izbuteste s-o captureze in cel mai mic fragment.
Cu toate acestea, si ele, si povestirile "independente" sunt niste naratiuni perfect autonome, capabile sa se sustina prin propria substanta literara. Tematic, se poate spune ca, exceptand unele tentative izolate (cu nimic inferioare), Barbu este un explorator faulkncrian al Bucurestiului, acest "rai plin de mirosuri" vazut totodata ca geografie, dar si ca mentalitate, ca pitoresc etnografic, dar si ca metafizica, aliaj unic de infern si paradis. Simplificand, doua sunt marile cicluri ale prozei sale, carora si nuvelistica li se subordoneaza in buna masura: cel consacrat lumii muncitoresti (ce include la limita si periferia), surprinsa in desfasurarea normala a existentei sau in clipe de criza istorica (greve, razboi, noua realitate postbelica) si cel consacrat lumii veacului fanariot, fie ea princiara sau haiduceasca. Pe langa acestea, momentul celui de-al doilea razboi mondial, spatiul rural sau epoca contemporana intra si ele in atentia autorului, adesea cu rezultate notabile, nelipsind insa nici parabolele restranse la propriul cronotop. De regula, universurile fictionale homocrone comunica intre ele, traversand operele, speciile literare (schita, povestire, nuvela, roman, drama etc.) sau chiar regnurile artei (literare, cinematografice etc). Totusi, dincolo de variatiile cerute de circumstante, universul tematic, perspectiva, stilul raman organice, unitare si coerente. Opera totala, in traditia marii proze universale, preocupata in egala masura de reconstituirea integrala a unor lumi ca si de analiza psihologica si filosofica, opera lui Barbu, fidela unei tehnici a "constructiei in mozaic" (revendicata de autor pentru naratiunea moderna inca din Opinii despre tehnica romanului, in "Viata Romaneasca", nr. 6, 1957), e totodata si o opera structural deschisa. Ca atare, ea se construieste printr-o permanenta aditionare (virtual infinita) de tablouri-episoade (legate eventual intre ele prin niste "carlige" narative), fiecare "element dintr-o succesiune, fragment dintr-o fraza interminabila, care e insasi curgerea evenimentelor" (Marian Popa).
Acumuland (sau redescoperind) sugestii din proza clasica, din neorealismul italian, din realismul magic sud-american sau din marii scriitori nord-americani, realismul sau e unul complex, in stare sa reveleze brusc in banal nebanuite dimensiuni filosofice (chiar metafizice) sau sa regizeze o viziune de mare impact vizual, ce tinde adesea spre un (inca verosimil) suprarealism sau/si spre expresionism si grotesc. "
Scotand maximum de efect din pura expunere a faptelor, a comportarii personajelor si nu a gandurilor lor" (Al. Piru), maniera sa "obiectiva" (apropiata mai curand de beha-viorismul unui Hemingway) transgreseaza obiectivul, inaltand pulsul cotidianului la paroxism sau impingand pe nesimtite parabola in halucinant. De altfel o imensa fierbere subterana, un nepotolit ferment dionisiac (definitoriu pentru Barbu) anima creatia, amenintand necontenit cu aruncarea in aer a oricaror bariere. O profunda si vibranta intuitie lirica a existentei in toate aspectele ei (ce converteste perspectiva la inefabil), senzualitatea fundamentala a unui eros deschis spre intregul univers, o enorma disponibilitate senzoriala, o extraordinara autenticitate (alimentata de o viziune dinlauntru, impartasita de scriitor si obiectivata artistic), un egal apetit pentru tragic, comic sau ironic, precum si "acea duritate frumoasa, acea vigoare masculina (implicand o totala lipsa de idilism)" sunt tot atatea "calitati definitorii ale scrisului lui Eugen Barbu" (Matei Calinescu). Recreand medii, tipuri si epoci intr-o continua diversificare tematica si tehnica, Barbu utilizeaza modalitati narative multiple si alege fara gres (servit de o exceptionala memorie, dar nu mai putin de fantezie si intuitie) momentul si detaliul semnificativ, in stare sa evoce intr-o clipa o intreaga lume prin/pana la detalii infinitezimale. Povestirile se focalizeaza de obicei in jurul unor nuclee imagistice izbitoare, imaginile defiland cinematografic, intr-un montaj alert ce exploateaza maximal resursele contrastului si ale contrapunctului (vizual si narativ).
Perspectiva c insa si mai complexa, pentru ca nenumaratele glasuri ale lumii reprezentate sunt reunite intr-un deconcertant polifonism ce convoaca intregul univers senzorial la elaborarea atmosferei. Si asta pentru ca Barbu, un voluptuos (ca putini la noi) al culorilor, parfumurilor si sunetelor cosmosului, fascinat de sevele tari si fara moarte ale materiei, e si un impatimit (si un maestru) al atmosferei (inclusiv al imponderabilelor sufletesti), al descrierii si al recrearii la nuanta a lumilor apuse sau contemporane, mizere sau princiare. Paradoxal amestec de Hcmingway si Mateiu . Caragiale, fraza e scurta, nervoasa, neutra, explodand insa in neasteptate inflorescente baroce. Grea de arome de epoca, banala, vulgara sau pretentios neologistica, dar mereu expresiva, limba e in sine o opera de arta, functionand, indiferent de relevanta ei referentiala, intr-o perfecta adecvare estetica la context.
In concluzie, "E. Barbu este un prozator autentic" (V. Ardeleanu), iar la o bogata experienta clasica "nuvelistica lui adauga o treapta inedita si moderna" (M. Vaida), veritabil reper in existenta (postbelica) a genului.
