După toate probabilităţile, balada Mioriţa a fost descoperită de Alecu Russo în Munţii Sovejei în perioada februarie - aprilie 1846. Un eveniment important care a mar¬cat "preistoria" Mioriţei este publicarea tex¬tului, de către Vasile Alecsandri, în sec¬ţiunea "Cântece poporale româneşti" din gazeta "Bucovina" din Cernăuţi (an. III, nr. 11, sâm¬bătă, 18 februarie 1850), cu titlul "Mie¬oa¬ra". "Bardul de la Mirceşti" o va republica şase luni mai târziu, pe 28 august 1850, de data aceasta în capitala Moldovei, la Iaşi, în bi¬săp¬tămânalul "Zimbrul".
Primul pas spre consacrarea definitivă a Mioriţei avea să se producă în anul 1852, când V. Alecsandri publică volumul Poesii poporale. Balade (cântece păsto¬reşti), la Ti¬pografia "Buciumul român" din Iaşi.
În anul 1854, Jules Michelet publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la Paris, în "Légendes démocratique du Nord", probabil cu largul concurs al "pa¬şoptiştilor" români refugiaţi în capitala Franţei. Aprecierile lui Michelet despre balada noastră au rămas celebre: "Întrucât priveşte Mioriţa, ea este un cântec de cel mai antic caracter, un lucru sfânt şi atât de mişcător, încât îţi sfâşie inima".
În ţară, interesul pentru culegerea unor texte folclorice creşte progresiv, ziarele regionale găzduind cu generozitate rubrici de specialitate. În 1859, la Pesta, apare cule¬gerea Poezia populară. Colinde, culese şi corese de A. M. Marienescu. Una dintre aceste colinde poartă titlul Judecata păstorilor, fiind o variantă a Mioriţei.
Primul exeget al Mioriţei rămâne Alexandru Odobescu (1834-1895), care inau¬gurează, totodată, direcţia comparatist-mitologică a interpretărilor mioritice, prin studiul Răsunete ale Pindului în Carpaţi, publicat în Revista Română în 1861.
Un ultim efect important al "momentului 1852" este includerea variantei Alec¬sandri într-un manual şcolar. Evenimentul se petrece în Transilvania, la Braşov, în 1861. Prof. Gavrile J. Munteanu cuprinde balada Mieoara în "Carte de lectură ro¬mânească pentru classile gimnasiale inferiori şi reali", ediţia a II-a, Tipografia Romer and Kramner, p. 70-71. Iar în 1862, Aron Pumnul publică balada într-un "Lepturariu romînesc.", spre folosinţă învăţăceilor din clasa de gimnaziu, tipărit la Viena.
În ziarul Timpul din 22 iulie 1879 apare un articol atribuit lui Mihai Emi¬nescu, unde Mioriţa este definită ca un "suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi". În 1883 (decembrie), Eminescu scrie poezia "Mai am un singur dor" (în patru variante) - un veritabil "testament" inspirat din varianta Alecsandri a Mioriţei.
Aron Densuşianu (1837-1900), prin studiul Epopeea noastră pastorală (1895), susţine, la fel ca şi Alecu Russo, că Mioriţa ar fi o epopee pastorală autohtonă. La cea¬laltă extremă se situează Duiliu Zamfirescu (1858-1922). În data de 16 mai 1909, acesta se produce în aula Academiei Române cu un celebru discurs, în care afirmă că "Mioriţa lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate". Mult mai echi¬li¬brat în aprecieri se dovedeşte istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) prin volumul Balada populară română. Originile şi ciclurile ei (Vălenii de Munte, 1910), unde îşi expune punctul de vedere despre vechimea şi modul în care a luat naştere Mioriţa.
O lucrare controversată publică Th. D. Speranţia (1856-1929) în anul 1915, ("Mi¬oriţa şi căluşarii, urme de la daci") prin care lansează teza nespecificităţii naţio¬nale a Mioriţei, afirmând că de fapt balada este o rămăşiţă a unui cult cabiric.
În anul 1924, Dumitru Caracostea (1879-1964) publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Mioriţa în Moldova, Muntenia şi Oltenia. Obiec¬ţiile d-lui Densuşianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeaşi revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării ("Mioriţa în Mol¬do¬va"). Din scrierile lui D. Caracostea răzbate prima sinteză ca urmare a cercetării moti¬vului mioritic în largi spaţii geografice. Astfel, el redactează o schiţă genetică a Mioriţei, în patru faze: cântec liric cu circulaţie independentă (testamentul), colindul transilvan, episo¬dul oii năzdrăvane, respectiv episodul maicii bătrâne şi alegoria morţii. Tot el este cel care utilizează pentru prima dată termenul de testament al ciobanului. În linii mari, această teorie îşi va dovedi valabilitatea în timp, fapt confirmat şi de concluziile fochiene.
O lucrare cu caracter monografic avea să apară în 1922-1923 sub semnătura lui Ovid Densuşianu (1873-1938) - Viaţa păstorească în poezia noastră po¬pu¬lară, care reinterpretează întreg scenariul mioritic dintr-o perspectivă etnografică specific pastorală, punând accentul pe rivalitatea economică dintre ciobani, aflaţi pe drumurile de trans¬humanţă. În anexele lucrării, autorul reuneşte 44 de texte mioritice deja publicate. E foarte posibil ca ipoteza lui O. Densuşianu să-l fi convins pe Mihail Sadoveanu (1880-1961) şi să fi constituit o sugestie pentru tema romanului Baltagul (1930) care, se ştie, porneşte de la motivul din balada Mioriţa (relatând modul în care soţia unui cioban ucis pe drumurile de transhumanţă reuşeşte să descopere crima şi pe ucigaşi).
Un studiu apărut la Paris în 1925 - Le mort-mariage - une particularité du folklore balkanique - îl va situa pe autor (Ion Muşlea) în postura de precursor al cer¬cetării riturilor funerare ale tinerilor nelumiţi, rit identificat în versiunea baladă a Mio¬riţei. Atât C. Brăiloiu, cât şi A. Fochi îi vor împărtăşi fără rezerve exegeza.
Prima culegere masivă de folclor cuprinzând exclusiv texte mioritice avea să apa¬ră în anul 1930, rod al expediţiilor folcloristului Ion Diaconu (1903-1984) - Ţinutul Vrancei, I, Bucureşti, Atelierele grafice Socec - şi conţine 91 de texte convor¬biri (docu¬mentare) în transcriere diacritică, însoţite de note critice. Un an mai târziu, în 1931, H. Sanielevici (1875-1951) lansează o nouă teorie potrivit căreia "eroul Mioriţei era un Zamolxis".
În anul în care Lucian Blaga (1895-1961) devine membru al Academiei Ro¬m⬬ne (1936), acesta publică, la Bucureşti, un amplu şi controversat studiu numit Spaţiul mioritic, inclus mai târziu în Trilogia culturii (1944). Deşi abordarea sa este pur teo¬re¬tică, istoria Mioriţei intră astfel definitiv pe un alt făgaş, într-o matcă adânc săpată în con¬ştiinţa românilor. L. Blaga este, fără îndoială, promotorul specifici¬tă¬ţii baladei Mioriţa în raport cu spiritualitatea românească. O apreciere importantă asupra lucrării blagiene aparţine lui George Călinescu (1941): "Studiul ar cere mai multă aplicare sociologică şi documentară, decât doctrinară. Din păcate, materialul examinat e foarte redus şi impresia este că autorul cunoaşte superficial istoria patriei şi literatura ei (.). Discuţia rămâne dar în generalitatea eseistică şi pe un picior prea speculativ (.) Ca spaţiu aprioric românesc, Lucian Blaga socoteşte «plaiul, sfântul plai», ceea ce este interesant şi valabil în parte, cu nici un fel de confirmat în toată cultura română" (Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bu¬¬cureşti, 1988, p. 952).
