(Spre roman)
Elutia unui scriitor repeta adesea istoria literaturii tarii
sale, dupa cum aceasta repeta istoria literaturii universale.
Un pedant ar gasi, poate, locul sa aminteasca ca "ontogenia repeta filogenia".
D, Sadoveanu, care a scris, mi se pare, si in versuri, si-a inceput stralucita sa cariera literara cu acele povestiri al caror caracter, mai intotdeauna liric sau epic, a fost relevat de atitea ori. Epicul, in opera sa, consta in ecarea impetuoasa a faptelor mari, legendare, intrupate in personaje aprige, "romantice" (unele din Povestiri, Soimii etc). Iar lirismului sau ii datoram acele minunate bucati, in care scriitorul isi ilustreaza un sentiment puternic prin scene din viata reala : sentimentul singuratatii omenesti, printr-o intimplare tragica (intr-un sat odata), sentimentul de melancolie fata de vremelnicia lucrurilor omenesti, printr-o intimplare de vinatoare ori de dragoste (Hanul boului, Moartea).
Acestui caracter - epic sau liric - al primelor sale lucrari se datoreste "romantismul" d-lui Sadoveanu.
De altmintrelea, nici un scriitor roman n-a fost curat obiectiv. Nici Caragiale, caci un scriitor satiric, dupa definitie, e prea stapinit de sentimente in fata realitatii, pe care, din cauza acestor sentimente, o deformeaza pina la un punct. Se stie ca exagerarea este un procedeu inerent acestui gen literar. Pe linga aceasta, un scriitor satiric, tot prin definitie, alege aspectele ridicole ale societatii, deformind, deci, realitatea si din aceasta cauza. Iar d. Bratescu-Voinesti e prea duios, pentru a fi, si el, curat obiectiv. Dupa cum, ca sa luam un exemplu de aiurea, Maupassant e prea mizantrop pentru a fi un pur realist - orice-ar zice majoritatea criticilor sai.
Dar daca subiectivismul lui Caragiale e inerent genului in care a scris ; daca subiectivismul d-lui Bratescu-Voinesti e numai un adaos, si fericit, la zugravirea vietii ; subiectivismul d-lui Sadoveanu in bucati ca acele pe care le-am amintit e in adevar lirism. Scriitorul, cum am spus, isi ilustreaza un sentiment prin scene reale din viata reala.
Scene reale din viata reala ! Prin aceasta se deosebeste d. Sadoveanu de poetii lirici care scriu nuvele si care, nepu-tind iesi din cercul propriei lor personalitati, nu pot crea decit un singur personaj real, pe ei insisi - celelalte fiind ori repetarea, in alte exemplare, a aceluiasi personaj, ori personaje conventionale. D. Sadoveanu, insa, a creat in bucatile sale lirice o multime de personaje vii, si nici unul nu e imaginea autorului lor. Se poate spune, in scurt, ca el a facut lirism, exprimindu-si sentimentele prin cea mai obiectiva zugravire a vietii - oricit s-ar bate cap in cap aceste cuvinte
Si de aceea, cu tot puternicul sau lirism, in bucatile sale lirice d. Sadoveanu n-a fost niciodata un adevarat romantic. Mai mult romantism gasim in bucatile epice.
Dar echilibrul acesta sil, daca mi se iarta expresia, intre lirism si obiectivism, s-a rupt. Zugravirea vietii a ajuns tot mai mult pe primul , sentimentul redueindu-se la ceea ce am numit aiurea atitudinea scriitorului fata cu viata pe care o zugraveste. Puternica sa obiectivitate, vadita si in primele lucrari, degajata deja mult de lirism in La noi in Viisoara, acum in insemnarile lui Neculai Manea s-a eliberat
cu totul.
Insemnarile lui Neculai Manea nu mai sint nici o opera lirica - ilustrarea unui sentiment -, nici un poem epic - zugravirea unor fapte mari, datorite unor fiinte cu facultati sufletesti exagerate. Aici scriitorul s-a supus, cum se zice, obiectului, a observat viata de toate zilele si a redat-o - pentru a o reda. Ca si aici se poate constata sentimentul si conceptia scriitorului fata cu viata, e alta rba : absenta scriitorului din opera sa e cu neputinta.
Aceasta elutie a d-lui Sadoveanu ne explica si forma in care sint scrise insemnarile lui Neculai Manea.
Bucatile lirice si epice erau unitare. Aceasta unitate de compozitie o capatau de la un sentiment care, prin natura sa, este concentrativ si regulator, caci sentimentul grupeaza arhitectonic imaginile asociate cu dinsul si prin care el se exprima. Acuma insa, supunindu-se obiectului vietii, opera sa insemnarile lui Neculai Manea nu mai are acea unitate, caci viata este variata si complicata, si sentimentul, cazut pe ul al doilea, nu se maii poate impune materialului, pentru a selecta mai intii si a alege ceea ce-i convine, pentru a-l unifica apoi si a-l incadra., as zice, intr-o forma geometrica regulata.
Ultima lucrare a d-lui Sadoveanu, daca e rba sa-i dam un nume, e un roman - si e sigur ca forma in care compune acuma d. Sadoveanu (de "jurnal" x) c tranzitorie.
Desigur, viata reala apare ca ceva fragmentar si capritios, dar de aici nu urmeaza ca si in privinta compozitiei arta trebuie s-o imite : Arta, dimpotriva, are menirea sa prinda, sa imobilizeze o clipa din viata capritios fugara si s-o fixeze, pentru totdeauna, prin forma.
Dar d. Sadoveanu stie, desigur, acest lucru. Si pentru ce compune inca fragmentar, pentru ce reda viata inca in episoade juxtapuse ?
Pentru ca romanul, ultimul termen al elutiei literare, c genul cel mai pretentios, nu numai din punctul de vedere al fondului, ei si din punctul de vedere al compozitiei. Si la aceasta compozitie, mai ales intr-o literatura fara traditie, nu se poate ajunge deodata : Tinzi catra ea, incereind, di-buind, facind preludii - exercitindu-te. Forma de "jurnal" ori de "scrisori" este tranzitia pe care-o face d. Sadoveanu spre forma definitiva a romanului. insemnarile lui Neculai Manea sint, ca sa intrebuintam un termen de pictura, niste adevarate "studii".
Dar d. Sadoveanu a scris pina acum Soimii si Floare ofilita - mi se va obiecta ! Tocmai : slabiciunea relativa a celor doua nuvele-roman e o dovada de cele ce inaintam aici.
Iar aceasta dare indarat a d-lui Sadoveanu, de la forma clasica a romanului -, dare indarat care, cum se stie, arc avantajul de a te face "sa sai mai bine" - e dovada seriozitatii si constiintei sale artistice.
A face numai ceea ce cu adevarat poti este o mare virtute artistica, deoarece in arta se pare ca ar fi "posibil si imposibilul", dovada atitea "opere literare" in care autorii rbesc de lucruri pe care nu le cunosc, de sentimente pe care nu le-au simtit, de probleme pe care nu le-au cugetat.
Ca d. Sadoveanu nu incearca, aproape niciodata, acest "imposibil", ne dovedeste perfect si faptul ca opera acelui scriitor este oglinda experientii sale, in acel inteles ca, dupa ordinea scriselor sale, putem face istoria experientelor sale asupra vietii