Trebuie sa spunem de la inceput ca un spirit precum Mihai Eminescu nu putea sa ramana in cultura romana doar prin simple afirmatii encomiastice de genul: "spirit tutelar", "cel mai mare poet", "personalitate monumentala", "geniu national" etc. De fiecare data trebuie facuta o coborare in epoca, in timpul sau, pentru a urmari structurile culturale existente la aparitia sa, realizate de inaintasii venerati in Epigonii, trebuie urmarita anvergura operei eminesciene si influenta ei pe o distanta de peste o suta de ani. Prin urmare, Eminescu trebuie discutat prin "Eminescu inainte de Eminescu " si "Eminescu de dupa Eminescu".
Dar cine isi poate imagina astazi spiritualitatea romaneasca fara de Eminescu?
Eminescu isi facea aparitia in momentul in care apareau fiorii constiintei de sine la romani. Multi au vorbit de influentele unor Hugo, Goethe, Byron, Schiller sau Holderin asupra textelor lui Eminescu. Sunt firesti. Sunt intalnirile marilor spirite intr-un mare spirit. Dar ce interpret autentic al operei eminesciene, nu respecta o anume independenta a geniului poetului inca din primele poeme: Epigonii, Mortua est si Venere si Madona! Junimistii de la Iasi si intelectualii de la Bucuresti aveau functii in stat, administrau mosii, jucau stos si canasta, tineau prelectiuni, respectau conventii, isi etalau cultura asimilata in occident sau spoiala. Ei erau contemporanii unui mare nelinistit, ai unui blestemat, ai unui cautator de adevar si ideal. Ultimul marc poet romantic al Europei, cum il numea Georges Bernard Show era constient de geniul sau si de autentica sa vocatie profetica. intr-un text gasit printre manuscrise, scria: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar".
Eminescu a modificat total sensibilitatea nationala, i-a oferit o metafizica ce-1 personalizeaza. El a adaugat structurii folclorice romanesti (pe care-o cunostea ca nimeni altul, dovada stau sutele de pagini culese din teren) rafinamentul unei inalte culturi. Si nu gresea Vladimir Streinu cand spunea, pe la jumatatea secolului trecut, ca opera lui Eminescu este "actul de identitate universala al neamului nostru". De aceea, asezarea sa in Panteonul marilor spirite care reprezinta spiritual popoare, Dante, Goethe, Schelley, Poe, nu e intamplatoare. Eminescu vine sa aduca spiritul romanesc la inaltimea celui european prin invatamant, cultura, moralitate, rigoare a ideilor. Nascut nu numai cu geniu artistic, dar si cu corpustii universalitatii in sange, Eminescu a visat la acel homo universalis inchipuit de latini si de vechii greci. Vizionar si profet, avand drept baza forta limbii romane si profunzimea gandirii arhaice (populare si culte), Eminescu ne-a dat identitate si ne-a fixat un destin. De aceea, nu credem ca gresim atunci cand il consideram pe Eminescu a doua mare personalitate a acestor locuri, dupa Zamolxe.
Ce mai poate fi spus astazi nou despre Eminescu si opera sa? Pe distanta a 120 de ani, cati s-au implinit nu de mult de la trecerea sa in eternitate s-au scris mii de studii si carti, atat de catre exegeti romani, cat si straini. Cercetatorii au adus repede la cunostinta publicului, dupa 1902, manuscrisele postume din cele doua lazi predate la Academie, ncmultumindu-se cu doar nouazeci de poezii publicate in timpul vietii sau cu editia Maiorescu. Astfel, de la incercarile din "Familia", pana la "Luceafarul", "Oda in metru antic" suntem fascinati de amploarea si adancirea conceptiei filosofice si a viziunii poetice. Etern si efemer, real si mister, astral si teluric, derizoriu si ideal sunt coordonatele pe care se sprijina universul eminescian. In poezie, Eminescu se lasa cuprins de "adanca sete a formelor perfecte". Iata in acest sens un fragment postum din Egipetul: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Cand a noptii intunerec - insteland rege maur -/Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc./ Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Cand in straturi luminoase basmele copile cresc./ Mergi tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,/ Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,/ Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina/ Unde sfintii se preambla in lungi haine de lumina,/ Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
Spectacolul cosmic al poeziei eminesciene, fara indoiala inimitabil, aduce in prim plan o supraconstiinta a lumii, dezlegatoare de mister. Nasterea lumilor primordiale din acel punct in miscare "mult mai slab ca boaba spumii" devine la Eminescu actul solemn, misterios si grav al creatiunii. Golul dintai, odihna, genunea sunt inlocuite de negura cosmica, de dorul de-a fi: La-nceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,/ Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,/ Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns,/ Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns,/ Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?/ N-afost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,/ Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochiu care s-o vaza./ Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,/ Si in sine impacata stapanea eterna pace! (Scrisoarea I).
Eminescu ofera textului nimb metafizic. Semnul mitologic si vizionar dau inaltime de neatins poeziei sale. De n-ar fi sa numim decat "Luceafarul" ca poem reprezentativ si ar fi de-ajuns. Alegoria geniului din "Luceafarul", chiar daca poarta amprenta unui inalt scepticism, de sorginte schopenhaueriana, place nu doar pentru perfectiunea formala, ci si pentru voluptatea rece a eternitatii, cu totul si cu totul captivanta.
inrauririle venite dinspre cultura indiana, buddhism in speta, au fost benefice, oferind profunzime textelor. Preocuparile pentru solidele culturi antice dateaza din tinerete la Eminescu. Sa ne-amintim ca in 1868, pe cand mergea cu trupa teatrala a lui Iorgu Caragiale, intalnindu-se cu I.L. Caragiale, Eminescu i-a vorbit despre daci, despre India antica, Nirvana si gandul de a se retrage in India. Rugaciunea unui dac, amplul poem Muresanu, Kamadeva, sunt marcate de filozofia veche indiana, ca sa nu mai vorbim de Glossa, cea mai budista poezie eminesciana.
Imaginea lui Eminescu a fost fixata de Maiorescu care, cum spunea I. Negoitcscu in Poezia lui Mihai Eminescu a definitivat profilul neptunic : "Imaginea lui Eminescu, asa cum strabate ea prin veac, a fost, de la inceput si cu o mare intuitie critica, fixata de Maiorescu. Daca tirania primei editii a poeziilor lui Eminescu apasa ca o lespede nedreapta peste fata ascunsa a marelui romantic si daca ochiul poetului-vizionar a fost obturat de ponderea academica a criticului (dovada sta si strofa, din cele excluse, ale Luceafarului corectat de Maiorescu: Vrei sa dau glas acelei guri/ Ca dupa-a ei cantare/ Sa se ia muntii cu paduri/ Si insulele-n mare? viziune cosmo-orfica, de o grandoare si de o substantialitate poetica restituite prin analizele taramului plutonic eminescian), nu e mai putin adevarat ca patronul Convorbirilor a definitivat profilul neptunic al lui Eminescu, cu un condei de a carui pregnanta e greu sa te liberezi."
Cat de actual a fost si este Mihai Eminescu? Un prim raspuns l-au dat bunicii nostri care si in primul si in al doilea razboi mondial purtau in ranita pe langa cele necesare o carte de poeme de Eminescu, din care citeau in transee in pauzele dintre lupte.
Truditorii condeiului care i-au urmat n-aveau cum sa-1 ocoleasca pe Eminescu. Ocupase limbajul, gestica, ritualurile lirice. Astfel, si Bacovia, si Blaga, si Arghezi au inceput prin a fi eminescieni. El se fixase ca poet national, ca varf liric si model. Tudor Arghezi a spus la un moment dat: " Eminescu e unul care nu mai vrea sa moara". E bine sa refacem zisa: ". care nu mai poate sa moara".
Astfel, intre poetii romani, Mihai Eminescu ramane Poetul. Cum se intampla cu toti marii poeti ai lumii, poezia lui ascunde adancimi nebanuite si apare mereu noua pentru generatiile care vin si se duc. Evocand odata pe Eminescu, Tudor Arghezi spunea: A vorbi de poet e ca si cum ai striga intr-o pestera vasta. Nu poate sa ajunga vorba pana la el fara sa-I supere tacerea. Si intr-adevar in fata maretiei geniului eminescian cuvintele se imputineaza si se opreste, tematoare, mana care scrie.
Eminescu nu este numai o mare carte a literaturii noastre, dar si un mit care creste pe masura ce se inainteaza in timp. El este chiar mitul poeziei. Mitul Eminescu a crescut in timp. Manuscrisele din cele doua lazi purtate in spate prin toata Europa de prietenul Chibici, predate in 1902 de Maiorcscu, Academiei Romane - gestul acestuia din urma, fiindca venind vorba, a fost unul compesatoriu de iertarea de pacat pentru sacrificarea periculosului jurnalist Eminescu - au devenit carti, misteriosul laborator eminescian dezvaluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul. Pe acest mit s-au sprijinit atatia intelectuali romani, ca sa nu mai vorbim de luarea sa in folosinta de catre politicieni, care au stiut sa-i exploateze din plin toate parghiile. De el s-au folosit si bulbucatii ochi de broasca dar si comunistii, care timp de vreo cincizeci de ani si-au facut sloganuri din imparat si proletar si Ce~(i doresc eu tie dulce Romanie.
Procesul demitizarii lui Eminescu a inceput inca din timpul vietii si continua si astazi in conditiile postmodernitatii demitizatoare, dar fara sanse. Acum, cand se implinesc 160 de ani de la nasterea marelui poet, ne cotropeste tot mai mult gandul ca Eminescu a fost marele dar al divinitatii facut poporului roman pentru a-si mentine identitatea. Om deplin al culturii romanesti, cum il numeste Constantin Noica, Eminescu a ramas in timp marea carte de vizita a spiritului romanesc, cel mai mare poet al nostru si modelul in absolut al tuturor poetilor romani. Daca francezii, nemtii si chiar rusii au facut mari dezbateri intru alegerea poetului national, au avut ezitari, la noi totul a fost clar de la inceput. Poezia moderna incepe in literatura noastra cu Eminescu, gandirea moderna, la fel. Fara el limba romana ar fi fost saraca, iar noi saraci de asemenea, asa cum am fi fost si fara Creanga, Caragiale, Enescu sau Brancusi.
Locurile in care Eminescu s-a nascut si a copilarit, Botosanii si Ipotestii, locurile peregrinate de poet sau in care a locuit temporar, de la Cernauti la Viena, de la Praga la Odesa, de la Blaj la Iasi, au ramas sfinte pentru romani. Mergand mai departe, as spune ca acolo unde se afla un roman, spiritul locis este Eminescu si atata timp cat undeva in lume se va citi o pagina din Eminescu limba romana nu va disparea.
Daca orice poet adevarat este o sarbatoare a limbii in care scrie, atunci Eminescu este eterna sarbatoare a limbii romane. Prin el limba noastra a imbracat forma vesniciei. Deseori imi vin in minte versurile Nu credeam sa-nvat a muri vreodata / Pururi tanar, infasurat in manta-mi, versuri care nu se pot separa, cum au fasut-o altii. Fara indoiala, primul vers este printre cele mai frumoase versuri scrise vreodata in limba romana, care ne duce la gandul ca Eminescu nu a invatat sa moara pentru ca lui ii este dat sa dainuie in sufletul si inima noastra, confundandu-se cu partea noastra de ideal si confundandu-se cu partea din noi care viseaza. Al doilea vers releva imaginea poetului care ramane, indiferent de denigratorii care apar in timp, de la legendarii de carton, de vedetele de cateva zile, lustruitorii de sine, basici de spuma intr-un secol de nimic, pururi tanar, infasurat in manta-i.
Cele o mie de pagini ale prezentei editii - Icoana si privaz (opera poetica) -cuprind atat poeziile antume, cat si postumele, oferind o imagine integrala a operei poetice eminesciene, la care se adauga un itinerar biografic si cele mai bune studii critice scrise de-a lungul timpului.
