Trebuie sa spunem de la inceput ca un spirit precum Mihai Eminescu nu putea sa ramana in cultura romana doar prin simple afirmatii encomiastice de genul: "spirit tutelar", "cel mai mare poet", "personalitate monumentala", "geniu national" etc. De fiecare data trebuie facuta o coborare in epoca, in timpul sau, pentru a urmari structurile culturale existente la aparitia sa, realizate de inaintasii venerati in Epigonii, trebuie urmarita anvergura operei eminesciene si influenta ei pe o distanta de peste o suta de ani. Prin urmare, Eminescu trebuie discutat prin "Eminescu inainte de Eminescu " si "Eminescu de dupa Eminescu".
Dar cine isi poate imagina astazi spiritualitatea romaneasca fara de Eminescu?
Eminescu isi facea aparitia in momentul in care apareau fiorii constiintei de sine la romani. Multi au vorbit de influentele unor Hugo, Goethe, Byron, Schiller sau Holderin asupra textelor lui Eminescu. Sunt firesti. Sunt intalnirile marilor spirite intr-un mare spirit. Dar ce interpret autentic al operei eminesciene, nu respecta o anume independenta a geniului poetului inca din primele poeme: Epigonii, Mortua est si Venere si Madona! Junimistii de la Iasi si intelectualii de la Bucuresti aveau functii in stat, administrau mosii, jucau stos si canasta, tineau prelectiuni, respectau conventii, isi etalau cultura asimilata in occident sau spoiala. Ei erau contemporanii unui mare nelinistit, ai unui blestemat, ai unui cautator de adevar si ideal. Ultimul marc poet romantic al Europei, cum il numea Georges Bernard Show era constient de geniul sau si de autentica sa vocatie profetica. intr-un text gasit printre manuscrise, scria: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar".
Eminescu a modificat total sensibilitatea nationala, i-a oferit o metafizica ce-1 personalizeaza. El a adaugat structurii folclorice romanesti (pe care-o cunostea ca nimeni altul, dovada stau sutele de pagini culese din teren) rafinamentul unei inalte culturi. Si nu gresea Vladimir Streinu cand spunea, pe la jumatatea secolului trecut, ca opera lui Eminescu este "actul de identitate universala al neamului nostru". De aceea, asezarea sa in Panteonul marilor spirite care reprezinta spiritual popoare, Dante, Goethe, Schelley, Poe, nu e intamplatoare. Eminescu vine sa aduca spiritul romanesc la inaltimea celui european prin invatamant, cultura, moralitate, rigoare a ideilor. Nascut nu numai cu geniu artistic, dar si cu corpustii universalitatii in sange, Eminescu a visat la acel homo universalis inchipuit de latini si de vechii greci. Vizionar si profet, avand drept baza forta limbii romane si profunzimea gandirii arhaice (populare si culte), Eminescu ne-a dat identitate si ne-a fixat un destin. De aceea, nu credem ca gresim atunci cand il consideram pe Eminescu a doua mare personalitate a acestor locuri, dupa Zamolxe.
Ce mai poate fi spus astazi nou despre Eminescu si opera sa? Pe distanta a 120 de ani, cati s-au implinit nu de mult de la trecerea sa in eternitate s-au scris mii de studii si carti, atat de catre exegeti romani, cat si straini. Cercetatorii au adus repede la cunostinta publicului, dupa 1902, manuscrisele postume din cele doua lazi predate la Academie, ncmultumindu-se cu doar nouazeci de poezii publicate in timpul vietii sau cu editia Maiorescu. Astfel, de la incercarile din "Familia", pana la "Luceafarul", "Oda in metru antic" suntem fascinati de amploarea si adancirea conceptiei filosofice si a viziunii poetice. Etern si efemer, real si mister, astral si teluric, derizoriu si ideal sunt coordonatele pe care se sprijina universul eminescian. In poezie, Eminescu se lasa cuprins de "adanca sete a formelor perfecte". Iata in acest sens un fragment postum din Egipetul: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Cand a noptii intunerec - insteland rege maur -/Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc./ Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Cand in straturi luminoase basmele copile cresc./ Mergi tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,/ Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,/ Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina/ Unde sfintii se preambla in lungi haine de lumina,/ Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
Spectacolul cosmic al poeziei eminesciene, fara indoiala inimitabil, aduce in prim plan o supraconstiinta a lumii, dezlegatoare de mister. Nasterea lumilor primordiale din acel punct in miscare "mult mai slab ca boaba spumii" devine la Eminescu actul solemn, misterios si grav al creatiunii. Golul dintai, odihna, genunea sunt inlocuite de negura cosmica, de dorul de-a fi: La-nceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,/ Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,/ Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns,/ Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns,/ Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?/ N-afost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,/ Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochiu care s-o vaza./ Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,/ Si in sine impacata stapanea eterna pace! (Scrisoarea I).
Eminescu ofera textului nimb metafizic. Semnul mitologic si vizionar dau inaltime de neatins poeziei sale. De n-ar fi sa numim decat "Luceafarul" ca poem reprezentativ si ar fi de-ajuns. Alegoria geniului din "Luceafarul", chiar daca poarta amprenta unui inalt scepticism, de sorginte schopenhaueriana, place nu doar pentru perfectiunea formala, ci si pentru voluptatea rece a eternitatii, cu totul si cu totul captivanta.
inrauririle venite dinspre cultura indiana, buddhism in speta, au fost benefice, oferind profunzime textelor. Preocuparile pentru solidele culturi antice dateaza din tinerete la Eminescu. Sa ne-amintim ca in 1868, pe cand mergea cu trupa teatrala a lui Iorgu Caragiale, intalnindu-se cu I.L. Caragiale, Eminescu i-a vorbit despre daci, despre India antica, Nirvana si gandul de a se retrage in India. Rugaciunea unui dac, amplul poem Muresanu, Kamadeva, sunt marcate de filozofia veche indiana, ca sa nu mai vorbim de Glossa, cea mai budista poezie eminesciana.