(1872-1874)
intors in tara, Eminescu se duse plin de nadejdi la Junimea din Iasi, care, prin Iacob Negruzzi, ii dase si lui si lui Slavici mari sperante de a-si croi un drum cu ajutorul ei. Publicase pana acum cinci poezii in Convorbiri literare, si societatea ii era cunoscuta mai dinainte, de cand, cu prilejul congresului, coborase in Mol-dova, peste vara, de doua ori. Cunostea pe Negruzzi, pe Maiorescu, pe Pogor si pe altii mai batrani, iar din cei tineri pe Samson Bodnarescu, Miron Pompiliu, A. D. Xenopol, si dupa toate semnele, venind la Iasi, tragea la Miron Pompiliu (prieten mai vechi din Bucuresti) sau la Samson Bodnarescu. Cei care, ca Panu, paseau acum pentru intaia data la Junimea, gasira un Eminescu familiar in societate, inconjurat chiar de o atentie ca pentru un membru important si vechi. El avusese vreme sa-si faca prietenii, dar si ostilitati, si plutea abstract peste volubilitatea tuturor, ca un ins ce-si da seama ca se afla intr-o lume cu care orice intelegere este imposibila si zadarnica. Eminescu nu este un inchipuit si nici dintre acei scriitori incruziti impotriva criticii, si cu toate acestea el era iritabil la observatiuni si a scris strofe ironice impotriva criticilor. Aceasta se explica prin constiinta neteda a superioritatii sale, dar mai ales prin cultura sa filozofica, ce-l facea, alaturi de Maiorescu, cel mai de seama estet literar al vremii. Este foarte firesc ca tanarul filozof de la Viena sa fi simtit iritatie si dispret cand caracuda (asa se numea o fractiune spectatoare din cenaclu) repudia o poezie, fiindca n-o intelegea, ignorand caracterul muzical al liricii, sau cerea exactitate pedanta in adevarul istoric unei nuvele filozofice.
In aceasta atmosfera, sub ochiul intelegator al lui Maiorescu, si-a citit Eminescu nuvela Sarmanul Dionis, compusa, nu mai este indoiala, la Viena, unde o mai citise lui Slavici (224, II), si forma ultima a unui proiect de compuneri despre migratiunea sufletelor. Aceasta nuvela, socotita de Maiorescu drept capodopera, s-a si publicat apoi in Convorbiri literare, putin dupa plecarea din nou a poetului la studii. Desi poate prea rigid ca om, Titu Maiorescu a inteles intotdeauna critica si sub forma unei asistente materiale eficace, dar acoperite in aparente demne. Intuind deci structura intelectuala a firii lui Eminescu, i-a oferit din partea Junimii un oarecare ajutor banesc, un fel de bursa, cu scopul de a-si urma mai departe la Berlin studiile de filozofie intrerupte, care insa nu era prea mare, fiindca poetul se bizuia inca pe contributia lunara a lui Gh. Eminovici. Ca la Iasi tanarul a reintalnit apoi pe Veronica Micle si ca si-au deschis unul altuia sufletul in chip mai cordial este un fapt pe care il putem cu certitudine deduce din nevroza sentimentala a poetului la Berlin. Eminescu pleca, dar, cu impre-siunea ca se sprijina pe opinia unui grup de oameni in ce priveste viitorul literar, cu o dragoste hotaratoare in suflet si cu deciziunea de a-si sfarsi studiile universitare si a-si croi o existenta de sine statatoare. Era acum un tanar in toata barbatia, grav prin studiile facute, dar vindecat de sfielile primei adolescente, printr-o expe-rienta erotica pe care trebuie s-o fi capatat, pentru ca prin hartiile sale apar de aci inainte oarecare insemnari crude, cate o obsceni-tate. Inainte de a parasi tara, fu vazut la un hotel din Botosani, petrecand in tovarasia violonistului Micheru si a sorii sale Natalita, tigani amandoi prin obarsie, intaiul inzestrat cu un talent deosebit si fost conservatorist la Viena, deci prieten cu Eminescu (in aprilie 1872, "fratele Micher" era inca in orasul cezaro-craiesc si-i canta lui Slavici) (224, II), cea de-a doua de-o frumusete rara si de o usurinta comuna.
In vreme ce Micheru "zicea" romante rascolitoa-re, promovand cu precautii delicate melodia spre timpanul poet-ului, acesta nu-si lua ochii de la juna curtezana, care acompania la ghitara pe frate-sau. Apoi Eminescu incepu sa declame pasionat din versurile sale, ademenind persuasiv, prin priviri stralucitoare, pe fata incantata, pana ce, imbatandu-se cu totii, incepura sa exe-cute un program muzical mai libertin, in care - spre veselia neprefacuta a tuturor - se distinse tot poetul (227). Urmarea fu ca Eminescu recomanda intr-o scrisoare pompoasa din Botosani (august 1872), pe dl Toma Micher bunavointei lui Titu Maiorescu, in vederea unui concert la Iasi (224, V).
La sfarsitul lui noiembrie, Eminescu, plecat din tara cu cateva saptamani inainte, nu se inscrisese inca la Universitatea din Berlin, din lipsa banilor pe care - eterna poveste - ii astepta de acasa, lucru ce-i atrase observatiile lui Serban, aflat acum la Botosani. Batrnul era peste cap de incurcat. Avusese de dat bani lui ginere-sau, Drogli, cheltuise mult cu boala lui Iorgu, inscrisese in septembrie pe Matei ca intern la liceul din Botosani, unde platise 22 galbeni, si acum nu se stia de va putea sa trimita bani si lui Eminescu, care - culmea nepasarii - nu scria decat ca sa ceara (ms. 2255, f. 30l-302, 310). Poetul se inscrisese la facultate abia la 12 decembrie 1872, de asta data ca student bun, fiindca prezentase un certificat de absolvire eliberat de gimnaziul din Botosani, ce nu se mai gaseste insa printre scriptele Universitatii. Cand si-a dat Eminescu examenele, pentru a putea deveni din absolvent de trei clase gimnaziale bacalaureat, este si va ramane, poate tot-deauna, o taina. De altfel, nici nu este o problema asa de chinuitoa-re cum si-o inchipuiesc unii. Chestiunea este de a sti daca Emines-cu a fost mai mult un autodidact decat un ins cu studii oficiale, daca, vrand sa-si faca o cariera universitara, el ar fi putut aduce titlurile necesare pentru aceasta. Problema este rezolvata favorabil de faptul inscrierii lui ca student la Universitatea din Berlin, in baza sus-pomenitului certificat, ce trebuie sa fi fost prezentat, caci altfel nu e de crezut ca i s-ar fi eliberat in 1873 un atestat din partea rectoratului, constatator al frecventarii cursurilor pe cele doua semestre, 1872 si 1873 (165). Desi la Viena Eminescu decla-ra la facultate ca urmase intr-un institut particular din Bucuresti (86), si cu toata banuiala unora ca i se daduse un atestat de studii secundare din partea lui Silvestru Morariu, membru pe atunci in consistoriul din Cernauti, iar mai apoi mitropolit al Bucovinei si Dalmatiei (85), e mai firesc sa ne inchipuim ca in cele trei toamne, 1870, 1871, 1872, Eminescu si-a depus la Botosani examenele cuvenite ca pregatit in particular, ceea ce ii venea foarte usor, dat fiind nivelul intelectual la care il ridicase frecventarea universitatii vieneze. Cu situatia scolara limpezita, poetul se inscrie la facultate, decis de asta data sa-si vada serios de carte si sa-si ia doctoratul. De aceea, abia in posesia caietului de cursuri Anmeldungsbuch, se si prezenta a doua zi la prelegeri, luandu-si prima frecventa la profesorul Diihring si urmand asa, cu cea mai desavarsita punctu-alitate, pana la sfarsitul lor. Cursurile urmate in chip oficial sunt urmatoarele: in semestrul de iarna 1872-l873, Logica si principiile filozofiei, Conceptia istoriei la istorici renumiti (prof. Diihring); Istoria generala a filozofiei (prof. Zeller); Istoria Egiptului si Monumentele Egiptului (prof. Lepsius), iar in semestrul de vara 1873: Istoria moderna (prof. Droysen), Obiceiurile si moravurile egiptenilor (prof. Lepsius), Dezvoltarea si critica filozofiei hegeliene (prof. Althaus) si Despre optimismul si pesimismul filozofic si politic (prof. Diihring) (177, 165). Inarmat cu niste blocuri mici si cu cele trebuitoare la scris, Eminescu incepu cu multa harnicie sa-si fixeze in cateva linii esenta prelegerilor, si asa se face ca gasim in manuscrisele lui notite de cursuri pornind din chiar ziua inceperii lor. Asa, de pilda, la 6 ianuarie 1873, incepea sa ia insemnari de istoria filozofiei, la Zeller, si continua la 9, la 10 si mai departe (ms. 2257, f. 11); la 3 mai asternea pe hartie prima prelegere asupra filozofiei hegeliene a lui Althaus, iar la 5 mai, cursul de istoria moderna, ce se incepea cu pacea westfalica si trata ceva mai incolo despre Iagelloni, Valois, Gustav Adolf, Olanda (ms. 2280; ms. 2276 bis passim.)- Cursul lui Diihring asupra optimismu-lui si pesimismului atingea si literatura, si in speta pe romantici, caci in notite se pomeneste de pesimism la Byron, la Shelley, la Buckle (ms. 2276 bis, f. 26). Incetul cu incetul, avantul initial scade, insa, si insemnarile de cursuri incep sa fie napadite de ver-suri si alte lucruri profane. Dupa cum vedem, studiile urmate de Eminescu in acest timp sunt alese exclusiv din domeniul istoriei si filozofiei, si orientarea lor ulterioara ne indreptateste sa credem ca poetul se pregatea pentru un doctorat cu caracter istoric, filozofia servind ca metoda de cercetare.
Viata pe care o duce Eminescu la Berlin ne apare in linii sterse, din cauza lipsei unor amintiri de felul celor scrise de prietenii de la Viena. Daca in privinta studiilor se poate vorbi de mai multa aplicare, in existenta poetului aci se observa o iritatiune, o nemultumire vesnica de tot si de toate, o neincredere bolnavicoasa in sine si chiar oarecare rautate fata de oameni, in sfarsit, o nevroza cu caracter abulic, a carei manifestare este tristetea hotararilor si a renuntarilor brusce, irationale. Caracterul moroca-nos, banuielnic, retractil si exaltat totdeodata al poetului de mai tarziu incepe a da primii colti de pe acum. Sa fie oare numai o poza spirituala nascuta din lecturile pesimiste? Eminescu era prea inteligent si prea sobru in expresiunea generala a spiritului ca sa se coboare la ieftine lamentatiuni. Convingerea sa ca "n-ar mai fi putut fi fericit pe lume", sila de viata studenteasca si de acel Berlin, "metropola a sfantului imperiu roman de natiune germana", in care se caia ca venise si ca ramasese, ne fac sa ne gandim la felurite pricini, dintre care unele - dupa insesi vorbele poetului - pot fi inavuabile, "unaussprechliche" (177). Una din cauze putem presu-pune ca este aceeasi lipsa de bani ce-l chinuia la Viena, mai plictisi-toare acum, dupa atatia ani de privatiuni. Si-ntr-adevar ca si la Berlin Eminescu bate depese urgente in tara, ca, de pilda, urmatoa- rea catre A. D. Xenopol, cu privire, probabil, la bursa oferita de Junimea (ms. 2290, f. 87):
"Alexander D. Xenopol, Iassy.
Primit-ai scrisorile prin care ceream bani? Trimite minimum pe o luna. [Mare trebuinta.] Raspunde daca binevoiesti telegrafic."
Cerea insa bani si de-acasa, si o data cu anticipatie pe doua luni. Relatiunile cu familia par din aceasta cauza incordate. Gh. Eminovici nu intelegea nici o independenta din partea fiului sau, voia sa stie unde se afla si ce face, si nici vorba ca astepta cu nerabdare ca poetul sa-si termine studiile sau s-o incheie intr-un fel, pentru a-si face odata un rost si a-l scuti de grija trimiterilor de bani. Eminescu isi gasise, dealtfel, o ocupatie. Th. Rosetti, agentul diplomatic al Romaniei la Berlin, lua pe Eminescu, pe care il cunostea din cercul Junimii, la agentie in calitate de secretar particular, cu o leafa ce se urca in ultima vreme la 10 napoleoni. Aci poetul avea de facut sau copiat scrisori diplomatice confiden-tiale, depese cifrate si alte asemenea treburi biurocraticesti, plicti-seala compensata numai de aceea ca atare corespondenta se facea mai mult in nemteste, si asta ii folosea ca exercitiu de stil. Agentia ii mai da prilejul sa faca cunostinta multor romani de seama in trecere sau stabiliti la Berlin, bunaoara a unui locotinent Bals, a unei doamne Ghica, nascuta Roznovanu, a doamnei Beldiman, nascuta Calimah, si sotia lui Alecu Beldiman, a lui Matache Beldiman, var cu acesta din urma, mort cam pe atunci la Berlin (192, 194), a lui I. Al. Samurcas, fireste, care era secretarul oficial al agentiei, a fratilor Nicolae si Mihai Mandrea si a altor tineri studenti romani cati se vor fi aflat in metropola prusiana.
In privinta aceasta avem indicii ca Eminescu n-a trait cu totul retras de orice viata studenteasca, ci si aci, ca si la Viena, a incercat sa contribuie la organizarea ei dupa principii de politica culturala. Lipsa insa a problemelor nationale, ce se puneau in chip firesc la Viena de catre cetatenii romani ai imperiului, numarul redus al studentilor romani la Berlin, preocupari practice academice au facut ca aceasta participare la viata goliardica sa aiba un caracter sporadic. Dintr-o insemnare ramasa printre hartiile poetului, aflam ca el a incercat sa stranga pe tinerii romani din Berlin intr-o societate numita "Familia", ca prezidase sedinta constituanta, dar ca avusese chiar atunci o neintelegere pe chestiuni formale cu cineva, caruia era gata, revenind asupra faptului, sa-i dea satisfac-tie "in marginile adevarului" (ms. 2286, f. 81). La Berlin se afla acum si fratele mai mare al lui Eminescu, Serban, venit aci nu se stie precis in ce scop, poate sa-si termine studiile nesfarsite,poate sa se caute. Poetul insa il vedea rar, si de la o vreme fara multa placere, pentru ca Serban, ruinat pe dinauntru de tuberculoza, il primea cu taceri si ocoluri la intrebari (193). La gazda Eminescu locuia asadar singur, cel putin o vreme, intr-o totala recluziune studioasa, iar viata laborioasa si mijloacele de trai - orice s-ar spune - mai sigure il fac ceva mai statornic ca la Viena. In cei doi ani cat a stat la Berlin, nu-i cunoastem decat doua locuinte, si ne vine sa credem ca nici n-a schimbat mai multe.
In anul 1873 sedea in Albrechtstrasse nr. 6 (Treppen bei Lange), care este insa chiar casa in care a locuit Serban, nu departe de Universitatea regala "Friederich Wilhelm", in apropiere deopotriva si de apa Spreei si de Tiergarten. Casa era un mic hotel burghez de mana a doua, "Bremer Hof', cu birt economic la parter, cu infatisare corecta, dar mirosind a pensiune ieftina, una din multele cutii arhitectonice occidentale, care, impunatoare pe dinafara, dezama-gesc in interior prin gunoaiele de pe scara, mirosul combinat de alimente al apartamentelor si pestrita calitate a locatarilor, indicata pe tabelele de la usi. Hotelul avea doua caturi si o mansarda, si tocmai acest amanunt din urma ne face sa ne temem ca Eminescu a putut sa locuiasca chiar in vecinatatea acoperisului (165).
Viata interna a poetului este mai agitata aci, decat la Viena, de impulsiuni sentimentale multiple. Eminescu incepe sa se defineasca de pe acum ca un temperament erotic, pentru care dragostea este o necesitate spirituala permanenta. Veronica Micle i-ar fi stapanit gandurile si se pretinde ca poetul i-a trimis si versuri.
Nefericirea a facut ca Eminescu sa fie urmarit si dupa moarte de "eminescologi", adica de un fel de necrofori in goana dupa "inedite", care, indemnati, poate, si de intrigi postume, au scos la iveala, ca niste cartite sapatoare pamantul, o suma de fragmente de scrisori ciopartite, ce se afla in "colectia lor particulara", dar pe care nimeni nu le-a vazut, pagini suspecte scrise intr-un stil incult, cu "din fire ma sti", "dupa cum sti" si cu contradictii ului-toare. Din aceste scrisori, in care nu ne putem increde si de auten-ticitatea carora nu ne putem indoi totusi cu suficiente argumente, gratie relei-credinte sau ignorantei numitilor "eminescologi", sun-tem siliti sa extragem cu prudenta adevarul. Cu cata greutate, insa! Pentru epoca de care ne ocupam, ni se spune ca Eminescu a cunos-cut pe yeronica in anul 1873 la Viena, an in care insa se afla la Berlin. Intr-o scrisoare din 1874, Eminescu ar fi scris lui Serban: "Chipul ei nu-mi mai da ragaz sa studiez in pace. E divinitatea Elenei lui Menelaus, coborata pe pamant, ca sa ma tortureze. Frate Serbane, vezi de te intereseaza daca nu s-a mutat de acolo unde sedea", iar mai departe: "Un fel de anihilare a vointei caracteri-zeaza eul meu. Ochii deprinsi cu slova veche si inteleapta, azi, refuza sa mai urmeze drumul care duce la fericire dupa unii, la deznodamant dupa parerea mea. O, nu te mira, fratioare, de aceasta schimbare. Vei intelege, cand vei afla ca Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima, si fara sa vreau sunt sclavul lui." (120*)
in 1873 si 1874 Serban era la Berlin, unde a si murit in toamna anului . Deci scrisoarea nu i-ar fi putut-o scrie Eminescu decat inainte de iunie 1873, cand avem semne ca Serban se afla in Germania. Dar ce interes avea poetul sa afle adresa din tara a Veronicai, ce nu i-ar fi adus nici o alinare? Ne-ar veni sa credem ca aceste randuri sunt scrise lui Serban in timpul sederii la Berlin - locuia foarte departe - si fac aluzie la o iubire berlineza. Dar fiindca necroforul eminescolog nu ne da nici un fel de justificare autografa a randurilor de mai sus, noi il putem banui chiar de fals - pana la proba contrara - expresiunea "slova veche si inteleapta" parandu-ni-se nu o anticipatie, ci o imitatie dupa "limba veche si inteleapta" din Scrisoarea II (publ. 1 apr. 1881). Cu toate aceste greutati de ordin documentar, ramane neindo-ielnic ca la Berlin Eminescu a cunoscut iubirea in toate infatisarile ei si nu s-a gandit numai la Veronica Micle, cu care, dealtfel, la intoarcerea in tara, nu avea o exagerata familiaritate. Pe marginile caietelor sale apar dulci insemnari iesite dintr-o pana stapanita de melodia unui nume, nebunii caligrafice in voia unei reverii: "Clarisse, Bon soir, mon etoil (sic) et mon ange! Clarisse Bon soir, bon soir! Chere amie Clarisse Vernetz Clarisse Vernetz a ta amica Clara Brommer Clarisse Vernetz deine Freundin, Clarisse Vernetz deine Frendin" (M. E., I, 3) S-ar parea ca poetul facea exercitii de limba franceza jucandu-se in jurul unei teme senti-mentale: " il a le meme amour, que vous connaissait (sic) il est le meme charmant gentil" (ms. 2259, f. 145 v., 148). In vremea aceasta il surprindem intr-adevar studiind frantuzeste, intre doua insemnari de prelegeri asupra Egiptului. Pe un fragment de text francez romantios isi sublinia cuvintele necunoscute, spre a le transporta apoi jos intr-un mic vocabular. Cunostintele sale de limba franceza erau destul de reduse, daca era nevoit sa caute in dictionar: lueur, tas, ravir, tie.de., aise, ruban, incandescent, fauve, oreiller, enivrer, jarret etc. (ms. 2286, f. 58). intelegea insa si citea cu precadere pe Victor Hugo, din care isi copia Sacer esto (Les chatiments, Livre IV-e) (ms. 2257, f. 16 v.):
Non, liberte! non, peuple, il nefautpas qu'il meure! Oh! certes, ce serait trop simple, en verite. Qu' apres avoir brise les lois, et sonne l'heure Oii la sainte pudeur au del a remonte; Qu'apres avoir gagne sa sanglante gageure, Et vaincupar Vembuche, et le glaive, et lefeu; Qu'apres son guet-apens, ses meurtres, son parjure, Sonfaux serment, soufflet sur laface de Dieu;
Qu'apres voir traine la France, au coeur frappee Et par les pieds, liee, a son immonde char, Cet infame enfut quitte avec un coup d'epee Au cou comme Pompee, auflanc comme Cesar!
Poetul avea aci o mica prietena, Milly, si ea cu ochi albastri, o lucratoare, cusatoreasa sau asa ceva, dintre acele fete de metropola, care pentru o neinsemnata consumatie ori plimbare devin afectuoase cu sincera bucurie si desavarsita discretie. Facea cate o nevinovata escapada cu dansa, ca, spre pilda, aceea de a merge cu trenul pana la apropiatul Potsdam, in vreo duminica cu soare, cand n-avea treburi la Agentie (25):
Din Berlin la Potsdam merge Drum-de-fer, precum se stie, Dara nu se stie inca C-am luat bilet de-a treia.
C-am plecat de dimineata Cu un taler si doi grosi Si de gat cu blanda Milly C-ochi albastri, buze rosi.
Zice Brahma, tata Brahma, Cum ca lumea asta nu e Decat ardere-unei jertfe intr-o vednica catuie.
Am aprins si eu luleaua Sajertfesc lui Tata Brahma,
Langa mine-un sip cu Kiimel S-o bucata de pastrama.
Zice Darwin, tata Darwin, Cum ca omul e-o maimuta; Am nume de maimutoi, Milly-nsa de pisicuta.
Si ma urc in tren cu graba Cu ofoame de balaur, intre dinti o pipa lunga, Subsuori pe Schopenhauer.
S-acum suiera masina, Fumul pipei lin miroasa, Sticla Kilmel ma invita, Milly-mi rade. Ce-mi mai pasa!
(ms. 2259, f. 169-169 v.)
|
Blanda Milly era insa prea burgheza si preachibzuita ca sa devina idolul romantic al lui Eminescu, care cauta in dragoste "durere, pasiune si turbare". Poetul este posedat de dorinti violente, purificate de un sentiment al inaccesibilului, vrea demo-nicul, intrupat intr-o fiinta stralucitoare, aulica, vrea intr-un cuvant o voluptate care sa-i cutremure totdeodata de spaima sufletul, ca prezenta unei divinitati venerice, nu darnicia simpla a unei prozaice Milly, a carei dragoste este o pensiune ieftina a sentimen-talismului. Nutrit la scrierile romantice, Eminescu putea fi inflaca-rat in circumstantele cele mai neprevazute, si este de prisos sa cautam a identifica obiectul izbucnirilor sale erotice, deoarece pare evident ca punctul de plecare este absurdul, iar agentul lor rezis-tenta. Iata-l, dar, pe Eminescu zvarcolindu-se in pat, cu gandul la o "copila demonica", ce-l respinsese, si aruncand pe hartie, dupa zeci de incercari, turburarea sa de vir contrariat (ms. 2285, f. 122 v. -123):
Tu cu cruzime m-ai respins, cand am voit, copila,
Sa devastez frumsetea ta cea dulce, far' de mila
Si totusi corpul tau e plin de-o coapta tinereta,
Tu al amorului duios demonica prasila.
Eu am plecat purtand in piept durerea-mi toata scrisa
Precum al primaverii vant duce-n vazduh o fila.
Dar noaptea cand am adormit atunti durerea-mi toata
Se ghemuieste-n inima-mi, o arde s-o impila.
Parea din somn ca m-am trezit si te-am vazut pe patu-mi
Botind cersaful meu cel alb cu mana ta gentila.
(Ghazel, 20/12, 873)
|
Dar unele imaginatii lascive, care sperie austeritatea notelor de studii, ne lasa sa intrevedem procesul sexual ce sta la baza acestui demonism pasional. Ca pe un sfant Antoniu, goliciunea urmareste pe Eminescu, chinuit de o asceza impusa de lipsuri si sfieli, si-i da false betii solitare, cu mirajul unei fapturi albe "ca zaharul, rotunda la umeri, cu globurile de zapada a sanilor patate in varf cu doua alunele dogorite, cat si mai jos, unde pantecele se aduna ca sculptat intr-un mod concrescut". Decenta ne obliga sa parasim citatul acolo unde, incumetandu-se pe drumul "organismului inferior al parului luciu-negru si abia incretit, care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerarii omenesti", poetul se indarjeste intr-o descindere voluptoasa. Oricat acest zbucium este firesc, indeosebi pentru varsta de atunci a poetului, el e in acelasi timp unul din elementele constitutive ale erosului eminescian (ms. 2290, f. 16 v.).
Activitatea poetica a lui Eminescu, la Berlin, pare mai inceata si redusa la simple proiecte. Studiile si agentia il absorbeau, si constiinta artistica mai matura strunea imaginatia. In Convorbiri literare aparusera doar nuvela Sarmanul Dionis si doua poezii, Inger si demon si Floare albastra, care insa fusesera alcatuite mai inainte. Tot astfel putem presupune ca multe compuneri tarzii au fost in schimb germinate la Berlin, cunoscand metoda de lucru a poetului, dar e greu de determinat care anume, pentru ca vechile caiete de insemnari abandonate au slujit apoi, din lipsa de hartie, ca teren de exercitiu pentru compozitii noi, iar caligrafia si cerneala sunt deopotriva de problematice. Planul unor lucrari inspirate din legenda dacica pare rasarit pe vremea aceasta de audieri ale prelegerilor lui Lepsius. Eminescu se gandea sa scrie un poem sau o drama in patru cantari, intitulata Decebal (ms. 2286, f. 72). Ideea unei tragedii Demon si inger nu depaseste, de asemenea, aceasta epoca. Poezia Imparat si proletar, intitulata la inceput Umbre pe panza vremii, a fost inchegata tot aci, pentru ca, publicata in decembrie 1874, arata evidente inrauriri din Victor Hugo, pe care-l citea acum. Si tot acum trebuie sa fi prins contur in minte Glossa si, din elemente stranse la Viena, Cezara (ms. 2276 bis, ff. 43 urm., 64). Cine rasfoieste hartiile poetului capata convingerea ca poeziile sale au incoltit toate in minte in cei sase ani de relativa liniste, cuprinsi intre 1870 si 1876, intre Viena si Iasi, si ca tot ce publica dupa aceasta data - adica tot - nu este decat o elaborare si o reexaminare a vechiului material.
intr-acestea, reputatia lui Eminescu se stabilea in tara, alimen-tata din ura mai ales fata de cercul Junimii.
In 1872, Titu Maiores-cu publicase Directiunea noua in poezia si proza romana, articol in care, cu toate rezervele si jignitoarea alaturare de Bodnarescu, Eminescu era socotit drept cel mai de seama poet dupa Vasile Alecsandri, pretuire astazi mediocra, dar atunci, dupa credinta tuturor, superlativa. Curand dupa aceasta, in 1873, Maiorescu ata-ca, in Betia de cuvinte, Revista contemporana, care aparuse la 1 martie al acelui an.
In furia de a se apara, cei atacati se napustira in primul rand asupra promotiei Directiei noua, in frunte cu Emi-nescu. Petre Gradisteanu se arata scandalizat de apropierea dintre Alecsandri si Eminescu, pe care il numea in batjocura Emirescu. Poezia Egipetul a acestuia din urma i se parea o elucubratie, rimele fortate, ideatia simptom de dezechilibru (84). Intr-o parodie de opereta, Muza de la Borta-Rece, Mihail Zamfirescu infatisa si pe Eminescu sub numele caricaturizat Minunescu. In actul I, petrecut in Olimp, zeii beau vin egiptean din Egiptul lui Minunescu. Consultand Convorbirile si dand peste versuri de Bodnarescu (Brutnarescu), Jupiter intreaba (239):
Este oare Minunescu Ce Egipetul a cantat?
Iar satirii ii raspund in cor:
Nu! acesta-i Brutnarescu, Tot ca el de nesarat.
Cu firea sa abstrasa, Eminescu a ramas probabil nepasator - si poate ironic - si la lauda, si la injurie, pentru ca amandoua, atingand chestiunea neglijentelor de forma, ignorau vastele sale pregatiri pentru reinnoirea limbii poetice si caracterul de inalta experienta tehnica pe care il reprezentau rimele sale, imperfecte poate, dar niciodata facile. Acum era absorbit, dealtfel, de preocu- parea examenelor de doctorat, pe care voia sa le dea, nu se stie pe ce temei, pentru ca la Berlin se cerea un trieniu de frecventare a cursurilor. Dar era cu totul plictisit de viata studenteasca si dorea s-o incheie cat mai curand. "Pe la finea lui august sau inceputul lui septembrie - scria el la 18 iunie lui Iorgu - gandesc ca mi-oi ispravi examenele si m-oi-ntoarce-n tara. Astept cu nerabdare capatul vietii mele de student, care desigur ca pentru mine numai placut n-a fost." (193) Rosetti, agentul diplomatic, nu se afla in acest timp la Berlin, incat, pare-se, vreun venit din partea aceasta Eminescu nu mai avea. De aceea, la cateva zile numai, poetul face o noua scrisoare acasa, cerand ratele pe iulie si august cu antici-patie si fagaduind sa nu mai apeleze pentru taxele de doctorat, avand oarecare promisiuni din alta parte. Batranul era suparat insa cu boala lui Iorgu, ofiterul, care a si murit pe toamna, si credem ca nu numai a trimis cu greutate banii ca cheltuieli de drum, dar a somat pe Mihai sa se intoarca numaidecat acasa. Acesta trebuie sa fie motivul pentru care Eminescu a facut cerere de exmatriculare la rectorat si a ridicat in ziua de 25 iulie un certi-ficat de audiere a cursurilor in cele doua semestre frecventate, la care trebuie sa se adaoge speranta ca s-ar fi putut intoarce alta data sa-si ia doctoratul sau i-ar fi fost cu putinta sa se prezinte la alta universitate cu o lucrare pregatita intre timp in tara. Rosetti insa, intorcandu-se, opri pe Eminescu si, pentru ca sa-i faca posibila sederea la Berlin fara ajutoare de acasa, ii spori salariul la 10 napoleoni. In aceste conditiuni, poetul renunta la ideea de a se inapoia in tara si ramase si peste vara la Berlin. Spre sfarsitul anului, Rosetti parasi postul, fiind numit membru al Curtii de Casatie, iar in locul sau veni N. Kretulescu, care pastra lui Eminescu atributia si salariul. Vazandu-se pus la adapost in privinta existen-tei, poetul a trebuit sa cugete ca cel mai nimerit lucru era sa ramana mai departe la Berlin, spre a-si pregati pe indelete doctoratul. De aceea, la chemarile, pe care le ghicim violente, ale lui Gh. Eminovici, Eminescu raspunde intr-un tarziu, justificandu-se cu oarecare umor (ms. 2258, f. 169):
"N-am putut pleca la moment din Berlin pentru ca Rosetti mi-a facut cu putinta ca sa raman. El mi-a ridicat leafa la agentie la 10 napoleoni pe luna si, fiindca era singur aici, neavand pe nimeni in cancelarie, am crezut de datoria mea sa raman c-un om la a carui opinie buna am tinut si tin. El in urma a fost numit membru al Curtii de Casatie si, la urmasul lui, fostul ministru Kretulescu, am intrat in aceleasi conditii, intr-o vreme in care eram de neaparata trebuinta aici. Daca ti-as fi scris d-tale, ai fi zis, dupa cum obicinuiesti, ca umblu cu minciuni, ca umblu sa te-nsel s. a. N-am voit sa ma expun la asemenea laude si de aceea am tacut. In sara chiar in care am primit bani din Lipsca prin casa Wertheimer, m-am dus la agentie s-am anuntat lui Rosetti plecarea mea si, daca n-am plecat, d-ta vei crede ca nu-s asa de nebun sa fi stat numai de flori de cuc aici."
La 6 decembrie 1873, Eminescu se inscrie din nou la Universi-tate si urmeaza foarte serios cursurile celor doua semestre, pana la inchiderea lor, la 30 iulie . De asta data se vede in compunerea programului o orientare inspre stiintele juridice. Frecventa acum, in semestrul de iarna, pe celebrul Bonitz (Principii de filozofie), pe Dernberg (Institutiile si Istoria si antichitatile dreptu-lui roman), pe Lepsius (Istoria egipteana), iar in semestrul de vara 1874, pe Nitsch (Istoria romana), pe Diihring (Economia nationa-la), pe Poggendorf (Geografie fizica) si pe Munk (Fiziologia nervilor) (177, 165). E greu de crezut ca poetul, care era asa de curios in materie de cultura si atat de putin preocupat de partea practica a activitatii universitare, s-a marginit la un numar atat de restrans de cursuri. Ca si la Viena, el si-a alcatuit un program oficial, calculand taxele si impacandu-se cu planul de studii, dar a urmarit si alte cursuri. intr-un caiet al sau gasim insemnate toate cursurile dintr-un semestru, care pare sa-l fi interesat, cu aratarea zilelor si cu un orar alaturat, din care reiese ca s-a gandit serios sa le frecventeze. Banuim ca este vorba de semestrul de vara 1874, deoarece apare pe lista cursul de Geografie fizica al lui Poggen-dorf. Nu credem ca a pasit vreodata la cursurile juridice notate acolo (Beseler, Despre dreptul public in orasele Americii septentrionale; Gneist, Dreptul public inAnglia actuala; Behrend, Izvoarele dreptului german), intr-atata il plictisisera prelegerile lui Dernberg. A facut o greseala insa daca n-a ascultat pe Du Bois-Reymond (De mensura temporis in nervorum et musculorum actionibus). Ne indoim iarasi ca a avut sa mearga la Dove (Optices phenomena), la Bellermann (Historiam musices aevi medii inde ab initio doctrinae Christianae, usque ad Franconem de Colonia), la Ermann (Observationum geo-graphicarum et physicarum), la Kippert (Geographiam et etnograph-iam Europae antiquam quatenis horis). Dar ar parea curios ca poetul, care va incerca sa faca un vocabular de limba sanscrita, sa nu mearga, macar in treacat, la cursurile lui Ebel (De iusta ra-tione linguae sanscritae in linguarum comparatione), la acela al lui Weber (Kalidasae Malakagnimitra), la Zeller (De natura religionis), la Bastian (De mithologia comparativa) sau chiar la Pe-termann (Grammaticam linguae Chaldaicae) (ms. 2280, f. 43 v.)
Eminescu se mutase acum la Charlottenburg, pe Orangen-strasse, la vreo vaduva, probabil, care dadea camere mobilate cu chirie si care nu-l supara cu nimic pe domnul student. Casa, proprietate a unui sculptor Wolgast, avea in fund priveliste inspre niste intinse gradini si strajuia cu fatada un parc, inconjurata de linisti rurale ca o casa de tara. Un tramvai cu cai ducea, trecand prin Tiergarten, pana aproape de Universitate, cand nu voiai s-o iei pe jos pe larga alee cu copaci inalti (165). Poate la aceasta locuinta face aluzie poetul intr-un inceput de compunere in proza, care, prin urmare, s-ar referi la epoca berlineza. Autorul isi amin-teste ca, pe cand era inca la Universitate, colinda pe ici pe colo pe uliti, pe la anticari si, rascolind vechiturile, lua ce i se parea mai bizar si mai fantastic, ducandu-se apoi acasa, unde, inchis in odaia bine incalzita prin astuparea sobei, citea elucubratiile si le insemna in Fragmentarium. "Locuiam - declara autorul - intr-un sat aproape de orasul universitar; imprejurimile locuintei mele [erau] foarte linistite, caci locuia in acea casa numai mosnegi batrani." (Ms. 2278, f. 14).
Eminescu isi vede tihnit de treburile sale, plictisit numai de pedanteria biurocratica a lui N. Kretulescu, zis si "Pergament", care ii scazuse leafa la 30 taleri si il facea sa alerge la posta pentru a comunica in tara fel de fel de nimicuri, cand un fapt nou veni sa-i turbure ritmul lent al studiilor. Titu Maiorescu, prevazand ca avea sa vina la Ministerul de Instructie, ii propune sa-l numeasca la catedra de filozofie de la Universitatea din Iasi,in cazul, fireste, cand el ar fi intrat in minister, cu conditia ca Eminescu sa-si dea cat mai curand doctoratul. Acest eveniment revela la poet o stare de spirit profund originala. Fie sfiala, fie un exagerat simt al raspunderii, poetul da raspunsuri evazive si chiar oarecum ironice si, mai la urma, pune chiar conditii. El scrie lui Maiorescu ca ii multumeste pentru perspectiva numirii lui la Universitate, dar crede ca e venita prea curand pentru constiinta lui; ca o docenta libera, cu scopul de a face prelegeri asupra unui domeniu restrans din filozofie sau de a comenta texte, cum ar fi, spre exemplu, Kant sau Schopenhauer, mai-mai ar primi, dar si aci i-ar trebui unele cunostinte speciale de stiinte naturale si antropologie, pe care nu le are, pentru ca nu prevazuse putinta unei catedre universitare. Am gresi daca am socoti ca Eminescu incearca sa respinga propu-nerea prin evaziune. Expunerea ce urmeaza, a vicisitudinilor stu-diilor sale filozofice si a opiniilor sale metafizice, este o forma timida de a-si manifesta incantarea si turburarea, un fel de a dove-di, prin modestie, serioasa sa dispozitie stiintifica. El deplange aci influenta nefasta a lui Herbart, prin profesorul vienez Zimmer-mann. Filozofia lui Herbart, dupa cum se stie, are la baza o psiho-logie bazata pe o realitate simpla si indestructibila, a carei actiune consta in a se conserva. Reactiunea impotriva altor existente ce vor s-o distruga este reprezentarea, iar mecanica acestor reprezen-tari da cheia sufletului. Cu drept cuvant se plange Eminescu: "In aceasta prelucrare a conceptului am prelucrat intelectul meu insumi dupa conceptul herbartian, pana la zdrentuire. Cand insa, dupa opinteli si depanari de luni, Zimmermann ajunse la incheie-rea ca exista intr-adevar un suflet, dar ca acesta insusi este un atom, am dat dracului caietele mele si nu m-am mai dus la prelegeri." Poetul dadea a intelege ca ar fi fost in stare, intemein-du-se pe filozofia lui Schopenhauer, sa aduca o contributie pro-prie, pe care o vedea in introducerea unor antinomii in jurul intemporalului, pe baza vointei de a trai, ce pune in miscare intelectul in chip de istorie, drept si politica, dar in alt sens decat al evolutiei ideii hegeliene, unde existenta si cugetarea sunt identice. Cugetase in acelasi timp si la legile de dezvoltare ale culturii romanesti, pe care voia sa le gaseasca in chip empiric, inlaturand teoretic importul institutiilor straine (177).
Maiorescu insista din nou pe langa Eminescu sa-si dea doctora-tul la o universitate unde nu se cerea treniul si-l ruga sa-i spuna cati bani si ce timp i-ar trebui pentru aceasta. Si mai evaziv, poetul se planse ca "dela snuruita" zis si "batranul pergament", adica N. Kretulescu, nu-i lasa, cu scriptele lui confidentiale, destul ragaz de lucru, ca se caieste c-a venit si c-a ramas la Berlin, ca din Berlin nu poate pleca din felurite motive, din care unele "unausspre-chliche", ca, in sfarsit, cand e vorba sa fie pus in fata hotararii, firea i se da pe fata si devine nefericit. Era el care intreba acum pe Maiorescu cat ragaz si ce suma i-ar putea acorda. Se vede din corespondenta ce a urmat ca Eminescu a inteles de la o vreme ca poate incepe cursuri la Universitatea din Iasi la 1 mai, ca docent, fara titlu de doctor, urmand a se reintoarce la Berlin prin octom-brie, spre a-si depune examenul. Dar Maiorescu privea altfel lucru-rile. Venit in fruntea Ministerului de Instructie, el pretinde hotarat lui Eminescu sa-si dea doctoratul spre a putea fi numit in chip corect suplinitor, pana la un eventual concurs, si il intreba asupra sumei de bani trebuitoare. Poetul se hotari in sfarsit sa ceara 300 de taleri, promitand ca va pleca cat mai curand la Iena spre a-si pregati si da doctoratul. Atunci amabilul ministru dadu ordin sa i se ordonanteze numaidecat dintr-o disponibilitate a ministerului 100 de galbeni, care fura trimisi la Berlin, spre a fi nu mult dupa aceea pricina de atacuri inversunate din partea liberalilor (177; 224, IV).
In vederea cursului ce spera sa-l tina in curand la Iasi, incepu probabil Eminescu sa traduca Critica ratiunii pure a lui Kant, spre a se servi de ea ca text de comentat (ms. 2258).
Purtarea lui Eminescu in aceasta imprejurare fu din cele mai ciudate. O cariera stralucita i se deschidea din senin inainte, si nici un scrupul ca s-ar insela pe sine luandu-si un titlu nemeritat nu-si avea rostul, daca isi lua hotararea de a-si indeplini datoria, ulterior, ca profesor. Sunt indicii ca primise insarcinarea sau sugestia de a face investigatii ori o lucrare cu caracter istoric, ceva asupra relatiunilor noastre cu Polonia si alte tari invecinate, pe baza documentelor din Europa Centrala. Nu suntem siguri daca, primind cei 300 de taleri, Eminescu a calatorit pe malurile Rhinului si la Weimar asa cum ar reiesi dintr-o scrisoare a carei autenticitate nu ne este inca dovedita (121). Dar este absolut sigur ca poetul a plecat intr-o lunga "odisee arheologica si istorica", ce s-a incheiat fara nici un rezultat. intai se duse la Konigsberg, unde, gazduit de un coleg de universitate, fiu de negustor, lua contact cu directorul arhivei, spre a vedea de putea gasi documen-te privitoare la Tarile Romane, polone de pilda, in afara de cele publicate in Corpora documentorum. Dar cercetarea nu-i fu ingadu-ita decat cu invoire scrisa de la Berlin, ceea ce, necesitand inter-ventii diplomatice, slabi ravna lui Eminescu. El are o cazuistica speciala de a justifica renuntarile. I se pare, in cazul de fata, ca o cercetare cu autorizatie oficiala e plina de incalculabile raspunderi, ca nu e indeajuns de pregatit sa citeasca documentele, in sfarsit, incearca sa ne convinga ca renuntarea sa este un scrupul, un act de inalta demnitate profesionala. insa nu trebuie sa desconsideram si argumentul lui ca, nepregatit in paleografie, n-ar fi putut descifra documentele, daca nu cumva avea alte motive de a pleca din Berlin. "E altceva - zice el - a face cercetari pentru sine insusi, care gresite chiar fiind nu au nici un caracter oficial, si altceva cand, ca reprezentant (cel putin a peu pres) al unui guvern, cercetezi cu toata responsabilitatea morala documente vechi, de-a caror autenticitate si analiza arhaica atarna transarea unei chestiuni de politica militanta poate. In sfrasit, pentru a incerca deschiderea usilor arhivei pe calea mare a relatiilor internationale imi lipseste increderea in mine, nefiind spetialist in descifrarea documentelor si avand in aceasta privinta mai multa rutina si bun-simt decat intelegerea tuturor greutatilor si criteriilor, de care chiar scriitorii insemnati sunt invinsi. Iata dar preocupatiunile razgandite in doua zile de-a randul, care m-au decis de a nu incerca - cel putin nu acum si nu cu mijloacele mele actuale - cercetari asupra docu-mentelor, care poate se mai afla inca nepublicate in arhivul din Konigsberg."
in loc sa se intoarca la Berlin, Eminescu se indreapta spre tara, trecand prin Cracovia si Lemberg. In Cracovia constata ca docu-mentele ce-i puteau fi utile, de-acolo, incepusera a fi publicate chiar de directorul Arhivei. La Lemberg voi sa scoata fotografie de pe portretul unui armas roman, ajuns mare cancelar al Poloniei, si dadu tarcoale bisericii Movilestilor (192). Ideea de a-si da doc-toratul acum il paraseste cu totul, si nici vreun ban din cei 300 de taleri trimisi de Maiorescu se pare ca nu mai are. Iritat de tirania obligatiei de a da examenul asa de repede, ori nemaicute-zand sa inceapa din nou viata de la Berlin, poate atras si de dorinta de a revedea pe Veronica Micle, Eminescu isi pune in gand sa mearga la Iasi, sa-si gaseasca un rost, proiect ce-l muncea de mult si pe care l-a dezvaluit odata unui prieten de aproape: "Nevoind nici sa impartasesc soarta fratilor mei, risipiti prin streini, nici sa adaog la lipsa lor, am decis sa ma intorc in tara peste catava vreme si sa m-arunc iarasi in valurile vietii practice. Mi-e indiferent cum - eu si asa nu mai pot fi fericit in lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuintele de toate zilele, precum 'mi lipsesc adeseori azi. Imi venise intr-un rand idei, adica-n anul trecut, ca sa cer un ajutor de la Junimea, dar am fost in Iasi si m-am convins in persoana cum ca societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale in sensul strict al cuvantului nu mi-a trecut nici prin minte vodata ca sa traiesc. Am deci o ruga catre tine. Stiu ca-i suparatoare, si numai eu stiu cat m-a costat pana m-am decis a lua condeiul ca sa-ti scriu. Cauta-mi o acupatiune in Iasi - ea poate fi foarte modesta si neinsemnata, caci nu sunt pretentios si stiu a trai cu putin. De vei gasi ceva, scrie-mi, dar nu spune nimanui. Daca s-ar putea sa traisc in Iasi, sa lucrez fara s-o stie nime, mi-ar parea si mai bine. De nu vei gasi ocupatiune pentru mine, fa-te ca si cum n-ai primit scrisoarea mea, scrie-mi de altele, si eu voi intelege si voi tace. Ma vei intreba poate de ce nu m-am adresat catre persoane mai influente decat tine - dar cu cat cineva e mai influent, cu atat trebuie sa imi calc mai mult pe inima, pentru a ma adresa la el. Ei nu cunosc aceste stari sufletesti, la ce sa te expui la oameni care chiar prin vorba lor cred ca-ti fac onoare daca ti-o adreseaza. Voi sa reintru in nimicnicia din care am iesit." (Ms. 2255, f. 311.)
In vreme ce Maiorescu credea pe poet varat pana-n gat intre tomuri, la Iena, spre a-si pregati o cariera pentru care nu era chemat, acesta, impins de demonul sau, sosea pe furis la Iasi, ca sa implineasca destinul unei vieti zbuciumate si nefericite.
