Incercand sa reeditam traducerea lui Eminescu din Kant - despre care s-a vorbit mai pe larg o singura data si stramb, acum 60 de ani - am dat peste un miracol: cele 44 caiete ale poetului. Miracolul acesta l-au intalnit si altii, in treacat. Dar e bine sa spunem fiecare povestea, de la inceput.
Deschizi manuscrisul 2.258, care contine traducerea (facuta la 24 ani) a cartii celei mai grele din Kant, treci la manuscrisele 2.255, 2.264, 2.306, toate cu note filosofice - si deodata magia informului, a larvarului, a originarului te invaluie si te poarta catre rest. Uiti ca urmaresti o simpla problema de specialitate, ca nu te pricepi la celelalte, ca minti pregatite si maini pioase au trecut peste aceste manuscrise, scotand sau stand sa scoata ce e mai bun in ele. Si-ti spui: dincolo de ce se poate scoate din Eminescu, este Eminescu el insusi; sunt caietele acestea, de care el nu se despartea - si de care ai vrea sa nu te mai desparti nici tu, cititor al lor, catava vreme.
Ca nespecialist, iti simti atunci naivitatea celui ce descopera lucruri stiute de toata lumea. Dar, in chip surprinzator, foarte multi oameni de cultura, ba chiar buni cunoscatori ai lui Eminescu, nu le-au deschis. Cei care totusi au lucrat cu ele si sunt obisnuiti cu miracolul, surad cand le impartasesti uimirea si spun: "Daca ar fi trait Ion Scurtu, care se pregatise temeinic sa le editeze" Sau: "Ce bine le-a folosit Calinescu" si mai ales: "Ce admirabil lucru editia Perpessicius!"
Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile platonice retinute sau sistemele de filozofie posibila - e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ti-1 da o constiinta de cultura deschisa catre tot.
Nu e poate de intalnit in nici o cultura un document atat de impresionant si complet, in afara de caietele lui Leonardo. Materialul gasit prin anii 1870 in arhiva lui Goethe, dupa moartea nepotilor, a marit de patru ori volumul operelor complete, dar n-a putut fi publicat intocmai. Nici Caietele lui Shelley, daca s-ar fi pastrat, nici ale lui Holderlin, mari cititori si ei - ultimul chiar carturar temeinic -, n-ar fi acoperit registrul lui Eminescu. Si nu e lesne de mentionat vreo constiinta de cultura care - la un nivel adesea naiv, e drept, - sa incerce a cuprinde atat de mult (in 15 ani, fata de cei 65 de asimilare si creatie ai lui Goethe), sa riste atat de mult, si sa rateze atat de mult.
Au aparut de curand caietele lui Paul Valery, facsimilate. Sunt 29 de tomuri mari, cu notatii filosofice, matematice, literare, de moralist; dar nu sunt, pana la urma, caietele lui Valery ci ale lui M. Teste. Sunt reci si desavarsite, chiar in imperfectia lor. De altfel, se poate spune, fara sfiala, ca nici in absolut, nici in sanul culturii franceze, Valery nu reprezinta echivalentul lui Eminescu; si totusi cultura franceza i-a redat caietele cu ultima pietate.
Nu e vorba de idolatrie: cateva zeci de caiete in care apar note de studiu si lectura, traduceri, teme de gramatica latina, liste de rufe date la spalat, invective, ciorne, exercitii elementare de matematici, versuri, versuri, versuri si din cand in cand marea poezie sau unele ganduri sclipitoare, nu sunt sortite sa dea imaginea unei desavarsiri - Teatrul lui Eminescu - prezent aici - e la fel de prost ca al celuilalt mare poet, Shelley. Proza lui literara e uneori dezasperanta, iar despre articolele lui politice (de altfel prea putine aici) vom indrazni sa spunem: ele sunt vinovate fata de istoria vie, ca orice romantism care nu e al actiunii. Nu e vorba de sporit cultul lui Eminescu. Dar trebuie aratat ce extraordinara poate fi functia lui in cultura noastra.
Din 1902, cand Maiorescu dadea Academiei, abia dupa o campanie de presa, caietele lui Eminescu, socotind, asadar, - cel putin in aparenta -ca nimic nu merita sa fie publicat din ele, pana astazi, cand istoria literara nu se mai sperie de imperfectiune, ba crede sa citeasca in ea legi ale actului de creatie ce nu mai pot fi lasate in umbra, s-a schimbat ceva in constiinta noastra de cultura.
Cum sa ne multumim cu cele 90 de poezii publicate in timpul vietii, sau cu cele ale editiei Maiorescu? Cultura nu mai este, pentru cei de astazi, doar una de opere incheiate. E un element, este, intr-un fel pe care il vadeste stiinta, a cincea dupa "ale lumii stihii patru". Asa cum traiesc vietuitoarele in apa sau in aer, omul traieste in cultura. Este in ea un dincolo de bine si de rau, in orice caz un dincolo de opera si inform.
Iar aceasta se vede in caietele lui Eminescu. Un poet mare nu creste numai din poezie, un filosof nu se formeaza numai cu istoria filosofiei, iar o constiinta de cultura nu e mare daca nu este una a intregii culturi. De aceea, in lumea culturala de la noi - in care fermenteaza iara ceva mare - intalnirea cu "informul" eminescian poate fi cu adevarat modelatoare. Manuscrisele nu pot fi date pe mainile noastre, caci sunt prea pretioase. Si trebuie totusi sa cada sub ochii tuturor.
Undeva, in ms. 2.257, de-a curmezisul filei 84, unde apar cifre, cateva randuri aproape sterse si notatia: "luptatorul, poetul, filosoful" -sta scris: Reda-ma nefiintei. Sa ne resemnam a-1 vedea redat nefiintei? Dar iti amintesti de vorba lui Arghezi: "E unul care nu mai vrea sa moara". Si-ti spui: nu-1 putem lasa noi.
Constantin NOICA
(1976)
