Incercand sa reeditam traducerea lui Eminescu din Kant - despre care s-a vorbit mai pe larg o singura data si stramb, acum 60 de ani - am dat peste un miracol: cele 44 caiete ale poetului. Miracolul acesta l-au intalnit si altii, in treacat. Dar e bine sa spunem fiecare povestea, de la inceput.
Deschizi manuscrisul 2.258, care contine traducerea (facuta la 24 ani) a cartii celei mai grele din Kant, treci la manuscrisele 2.255, 2.264, 2.306, toate cu note filosofice - si deodata magia informului, a larvarului, a originarului te invaluie si te poarta catre rest. Uiti ca urmaresti o simpla problema de specialitate, ca nu te pricepi la celelalte, ca minti pregatite si maini pioase au trecut peste aceste manuscrise, scotand sau stand sa scoata ce e mai bun in ele. Si-ti spui: dincolo de ce se poate scoate din Eminescu, este Eminescu el insusi; sunt caietele acestea, de care el nu se despartea - si de care ai vrea sa nu te mai desparti nici tu, cititor al lor, catava vreme.
Ca nespecialist, iti simti atunci naivitatea celui ce descopera lucruri stiute de toata lumea. Dar, in chip surprinzator, foarte multi oameni de cultura, ba chiar buni cunoscatori ai lui Eminescu, nu le-au deschis. Cei care totusi au lucrat cu ele si sunt obisnuiti cu miracolul, surad cand le impartasesti uimirea si spun: "Daca ar fi trait Ion Scurtu, care se pregatise temeinic sa le editeze" Sau: "Ce bine le-a folosit Calinescu" si mai ales: "Ce admirabil lucru editia Perpessicius!"
Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile platonice retinute sau sistemele de filozofie posibila - e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ti-1 da o constiinta de cultura deschisa catre tot.
Nu e poate de intalnit in nici o cultura un document atat de impresionant si complet, in afara de caietele lui Leonardo. Materialul gasit prin anii 1870 in arhiva lui Goethe, dupa moartea nepotilor, a marit de patru ori volumul operelor complete, dar n-a putut fi publicat intocmai. Nici Caietele lui Shelley, daca s-ar fi pastrat, nici ale lui Holderlin, mari cititori si ei - ultimul chiar carturar temeinic -, n-ar fi acoperit registrul lui Eminescu. Si nu e lesne de mentionat vreo constiinta de cultura care - la un nivel adesea naiv, e drept, - sa incerce a cuprinde atat de mult (in 15 ani, fata de cei 65 de asimilare si creatie ai lui Goethe), sa riste atat de mult, si sa rateze atat de mult.
Au aparut de curand caietele lui Paul Valery, facsimilate. Sunt 29 de tomuri mari, cu notatii filosofice, matematice, literare, de moralist; dar nu sunt, pana la urma, caietele lui Valery ci ale lui M. Teste. Sunt reci si desavarsite, chiar in imperfectia lor. De altfel, se poate spune, fara sfiala, ca nici in absolut, nici in sanul culturii franceze, Valery nu reprezinta echivalentul lui Eminescu; si totusi cultura franceza i-a redat caietele cu ultima pietate.