Ultimei selectii din poeziile lui Minai Beniuc (a douasprezecea, daca judecam dupa bibliografia ce o insoteste) ii lipseste un criteriu clar. Nota editurii ne avertizeaza ca s-a urmarit alegerea "celor mai reprezentative versuri pentru creatia poetica a lui Mihai Beniuc'', ceea ce, pe linga faptul ca suna pleonastic, nu constituie o explicatie: ar trebui sa stim din ce punct de vedere sint considerate reprezentative versurile. Parcurgind antologia, constatam prioritatea acordata poeziei sociale, uneori indiferent de valoare; desigur, insa, la un poet la care tema sociala e atit de frecventa, aceasta poate fi si numai o impresie superficiala. Antologia e, apoi, prea larga pentru o colectie scolara; dupa cum inutil incarcata mi s-a parut bibliografia critica, alcatuita oarecum in sine, din parada de informatie, si, probabil, necitita in intregime nici de autorul insusi (Ion Nistor). Prefata lui V. Fanache e cam pretentioasa si, stilistic, antipatica, desi comentatorul cunoaste bine poezia lui M. Beniuc (i-a consacrat o monografie). Spre a incheia acest capitol, sa spun ca poetul ar fi meritat o editie mai atragatoare (si in fond mai eficienta chiar si sub raport didactic). Urmarit de nesansa unor culegeri ca aceasta (la care, ce-i drept, contribuie uneori) in care tocmai lucrurile originale nu se pun in valoare, M. Beniuc este un poet care inca isi asteapta criticul; si al carui prim gest va trebui sa fie o lectura cu adevarat selectiva.
De la inceput si pina astazi poezia lui Mihai Beniuc este expresia unui mare orgoliu (G. Calinescu numea atitudinea poetului egotism); la saizeci si cinci de ani, cind publica Turn de veghe, ca si la treizeci si unu cind debuteaza cu Cintece de pierzanie, poetul ne vorbeste in fond numai despre el, fara sa se sfiasca, asezindu-se in centrul tuturor metaforelor sale, cladindu-si un templu in care toate chipurile sint ale unui singur idol. Nici un poet roman nu e mai ostentativ decit el in orgoliu si nu spune mai-'des "eu", nici chiar AI. Philippide, romantic-egotist prin excelenta in volumele de dinainte de razboi, intiia manifestare (si tema) a acestui orgoliu se vede in cele citeva arte poetice din volumul de debut: poetul incepe asadar prin a revendica o formula lirica, sfidind sau dispretuind modelele si exemplele: "Numai umblati mereu dupa exemple, / Exemplele-s facute pentru prosti. / Din serie de vrei sa te cunosti, / Fugi'de carari si nu intra in temple". indrazneala limbajului izvoraste din lipsa oricarui complex al traditiei literare. El insusi tinar, M. Beniuc se adreseaza Poetilor tineri cu stiuta Literatura romana postbelica. Poezia
recomandare: "Pe Eminescu noi, poetii tineri, /Zadarnic vom cerca, nu-l vom ajunge. / Dar Eminescu nu cuprinse tot / in stihurile lui dumnezeiesti. / Durerea romaneasca-i mult mai mare / Si n-o cuprinde toata nici-un cintec / Cit despre mine, ce sa va spui? / Eu nu am darul versului decit in mica masura. / Prefer sa spun in proza ce gindesc ". Cu alte cuvinte, poetul " trece fara spaime prin paduri de proze ", dupa remarca lui G. Calinescu, avind constiinta ca mesajul sau se cade exprimat altfel decit il exprima Eminescu (simbolul inaintasilor). " Ce stiu? / Poate nu asta e arta!" - exclama el, desi se vede limpede ca nu arta in sine il preocupa, ci ceea ce are el insusi de spus. isi face deci o memorabila Intrare in poezie: " Ca taranul printre snopi de griu/ Voi intra masiv si greu in vreme, / Ca un car cit dealul de poeme,/ Murmurind o doina trist, moliu". Proclama poemul salbatic: "Nu cu periuta, / Cu ascutisul coasei, / imi scriu poemele salbatice". Aceste arte poetice au atras atentia de la inceput pentru vitalismul lor: "Cind voi izbi o data cu barda, /Aceasta stinca are sa se crape, /Si vor tisni din ea suvoi de ape! / Baieti, aceasta este arta!". A da cu barda in poezie nu putea insemna in lirica extenuanta si epigonica din preajma razboiului decit o intoarcere la natura poeziei, la simplitate. Sub "taranismul" deliberat al poetului se ascunde o incercare de a revolutiona limbajul, de a-l smulge cliseelor. Poezia de tinerete a lui M. Beniuc are un puternic accent antiburghez, de independenta a poetului (" Toata vremea am ramas eu insumi / Pe la porti domnesti n-am fost milog"), atit fata de ordinea poeziei, cit si fata de aceea sociala:,, Nu platesc la nici o poarta vama, / Nu spun unde merg si cum ma cheama".
Dar iata, aici, a doua tema fundamentala a marelui sau orgoliu: aceea sociala. "Ma inventau, de cumva n-as fi fost. /Eu sint in secol o necesitate" - va scrie M. Beniuc mult mai tirziu, exprimind insa lapidar ideea. Poet al istoriei, M. Beniuc este in acelasi mod intempestiv si categoric: "La mine-n singe / Istoria contimporana plinge" - spune el cu superba infatuare. Se va declara urmasul lui Doja si Horia, inrudit cu iobagii trasi pe roata, cu haiducii, cu lancu sau cu Fat-Frumos care cauta balaurul ca sa-l doboare. Pe urmele lui O. Goga si Aron Cotrus se crede un Messia ce vesteste eliberarea "multimilor flaminde", sau purtator de cuvint al "gemetelor surde" ce izbucnesc in pieptul miilor de robi. Din nou remarcabila este aceasta poezie prin orgoliu. Scriind despre primele carti ale lui M. Beniuc, Pompiliu Constantinescu observa noutatea energica a poemelor sociale in raport cu mediocritatea celor sentimentale, epigonice si lesinate. Este in adevar o mare diferenta intre timbrul unora si al altora, intre forta declamatoare, incendiara a revoltatului social ("Am coborit din munti si bolovani, / Legendele lui Horia-mi curg in singe / in doina mea Ardealul plinge / Si cer dreptate doua mii de ani // Eu sint trimisul timpurilor noi / Iesit din rind cu cei ce scurma glia, / Si totusi vin intrebator la voi: / E -slobod sa mai cint in Romania?") si conventionalismul de romanta simbolista, cu elemente din Bacovia si Arghezi, minor nostalgic si demodat din poemele de dragoste (o exceptie: Ana Kelemen) si in genere din confesiile intime (" Inima si gindul meu se teme / Cind apar in toamna crizanteme / Si le duc cei vii la (intirim /Inima si gindule, murim"). Mult timp Beniuc ramine, cum s-a remarcat de atitea ori, un poet prin excelenta social. El are vocatia poeziei politice si o cultiva cu indrazneala. Sub acest raport, exista desigur si o evolutie a mijloacelor in lirica lui, de la simplitatea frusta, brutala, a primelor Cintece de pierzanie prin alegoriile politice din anii razboiului (Melita si chiar mai vechiul Urs romanesc) pina la profetia deschisa, amenintatoare, din Cu mii de cai putere ori Tobosarul timpurilor noi.
In special volumul din 1946, Un om asteapta Rasaritul, contine citeva din cele mai izbutite poeme de acest fel, veritabile manifeste politice, scrise parca in graba, pe o foaie sprijinita de ranita neobositului combatant. Cu volumele din deceniul urmator, poezia sociala scade in tensiune (la M. Beniuc, ca si la altii) pina la simpla confectie ocazionala, din care a disparut marea combustie interioara, iar versul s-a cumintit, s-a plivit, a devenit previzibil: " La timple mi s-a strins parul carunt / Ca sarea din adincul ocnei scoasa, / Dar tinar sint, acelasi insa sint / Pe inima mea bruma nu se lasa".
Poezia Furtuni de primavara, din care am citat, apare in . Un an mai tirziu, M. Beniuc va scrie: "Iubito, nu maisintem tineri " Aceasta este a treia tema fundamentala a poeziei lui si, din nou, ea se cristalizeaza in legatura cu puternicul orgoliu al poetului: "Liniste-i, tacere-i, e si pace, / Si e nea pe crestetul plesuv; / insa-n miezul muntelui mai zace /Inima batrinului Vezuv". Timpul, deci, nu insa in ipostaza istorica, ci biologica. La nici cincizeci de ani, poetul se compara cu un "copac batrin", cu un mar roditor (" Mar cu foi de aur, mar de linga drum / Nu mai sint eu tinar, sint batrin de-acum "), cu un urs mohorit, dar care continua sa zgirie (in splendida Grizzly: " Ca un Grizzly batrin, / Trec prin paduri seculare; / In urma-mi pe arbori ramin / infipte, semne de gheare // Pe-aicea eu am trecut - / Tu care vii dupa mine, / Tot ceea ce e de facut / Sa faci mai temeinic, mai bine // Cind gheara loveste mai sus / A ta, decit gheara ta veche, / Atunci linistit si apus / Eu dorm pe-o ureche. // Dar daca mai /os ai sa zgirii / Cu gheara ta moale pe scoarta, / Atunci si din moarte eu mini, / Si-s gata de harta"), cu un tigru urias. Toate - simboluri ale imbatrinirii unite cu forta, ale focului nestins ce continua sa arda in maruntaiele vulcanului. Orgoliul poetului si-a descoperit in alegoriile si meditatiile despre timp si virsta un alt mod de a se afirma. Poeziile cele mai bune au un adinc patetism interior, o incordare de arc a imaginatiei (Cheile), fiind totodata la fel de simple, de puternice, in lipsa lor de complicatie inutila, in tonul direct, sumar si coplesitor, ca poeziile tineretii: " Ei! Don Quijote trista figura, / Ne-ntepenim aici in batatura / Pe vraful de ruine? / Miroase-a cimbru / f i din drum ne cheama timpul / Ne cheama timpul, care vine, vine!".
(Romania literara, nr 21, 1974)
