MEMORII - Memorialistica de Eugen Lovinescu. Pentru prima data cele patru volume au aparut astfel: Memorii. 1900-l916, Bucuresti, Editura Cugetarea, 1931; Memorii. 1916-l930, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1932; Memorii, III, Bucuresti, Editura Adevarul, 1937; ultimul volum, intitulat Aquaforte, apare la Bucuresti, Editura Contemporana, . Demascat ca exponent de frunte al "estetismului", si Eugen Lovinescu a fost, ca multe alte personalitati ale evului modem romanesc, practic eliminat din constiinta publica romaneasca in primele doua decenii postbelice. Abia in climatul de "dezghet" ideologic si cultural ce culmineaza la sfarsitul deceniului sapte opera sa incepe sa fie treptat recuperata.
In acest context, Memoriile se reediteaza pentru prima data de la aparitie (nu fara anumite intruziuni ale cenzurii) abia in 1970, in seria de Senari ingrijita de Eugen Simion, impreuna cu alte fragmente cu caracter memorialistic. In 1998, o noua editie (cea mai cuprinzatoare si mai stiintifica de pana acum) repune in circulatie textul integral al celor patru volume (semnaland si eventualele aparitii in periodice, variante identificate etc.), la care se mai adauga si un mare numar de alte texte de factura memorialistica, piese extrem de diverse, de la articole ramase in periodicele vremii pana la fragmentele legate intr-un fel sau altul de Memorii din "agendele literare" ale «Sbura-torului» (ce vad de-abia azi lumina tiparului). Aceasta cuprinzatoare Addenda (care nu inlocuieste, ci se adauga materialelor suplimentare din editia Simion) incearca astfel sa ofere o imagine posibila a ceea ce ar fi putut sa fie cel dc-al cincilea volum al ciclului, anuntat de Lovinescu In prefata din octombrie 1941 la Aquaforte, dar ramas din pacate numai in intentie.
In economia impunatoarei opere lovinesciene, Memoriile (aparute in volum in rastimpul unui deceniu, intre 1931 si 1941) nu vin totusi - cum se intampla cel mai adesea - ca o concluzie si o incheiere, ci mai curand ca un moment de (relativa) relaxare intre doua epoci de intensa activitate, una a «Sburatorului» si a elaborarii Criticelor, Istoriei civilizatiei romane moderne si Istoriei literaturii romane contemporane si cealalta (incheiata doar prin disparitia fizica a autorului) a fundamentalei explorari a «Junimii» si a spiritului ci tutelar, Titu Maiorescu.
Ele nu suni insa prin aceasta cu nimic inferioare celorlalte mari carti ale lui Lovinescu, criticul insusi apreciind in Istoria literaturii din 1937 a fi realizat "ppate in memorialistica latura sa esentiala". inscriindu-se in evolutia generala a perspectivei lovinesciene (pusa in evidenta chiar de critic) spre o serie (in continua amplificare) a "figurinelor", Memoriile dezvolta in planul observatiei si analizei moral-psihologice diagnosticele litcrar-ideologice din Critice si din Istoria literaturii, reprezentand - cum afirma chiar autorul in prefata primului volum - o necesara lectura complementara. Daca primele doua volume au un mai accentuat (si elaborat) caracter retrospectiv, ultimele doua in schimb, mai pregnant polemice, mai putin decantate si sedimentate (desi nu mai putin scanteietoare), sunt mai puternic legate de publicistica curenta lovinesciana, avand (inclusiv sub raportul poeticii) un caracter predominant jurnalistic, fiind astfel mai mult "o cronica din mers decat un construct retrospectiv". Se poate deci afirma cu indreptatire ca "Memorii este o carte la fel de ancorata in actualitatea presei literare pe cat e si in actualitatea sufleteasca cea mai sensibila a autorului ei" (G. Omat). Ea este, asadar, mai putin o opera de distanta restituire a unor epoci revolute si mai mult un "jurnal de front' (al unuia dintre cei mai constanti "luptatori literari" ai vremii), curatat, ce-i drept, de 'itajile clipei, dar care evidentiaza cu destula fidelitate stransa legatura dintre autor si pulsul zilei. Indiferent de maniera aleasa, tinta este aceeasi, anume de a salva pentru posteritate fizionomia unei intregi epoci (literare) "cu eroii, avanturile, iluziile si micimile ci" (E. Simion), caci "memoriile sunt omagiul unei generatii in proces de disparitie fata de generatia disparuta, cerand astfel, oarecum, de la tinerii de azi omagiul aceleiasi amintiri pentru clipa cand se va fi irosit si ea". Mecanismul acestor Memorii e cel mai bine definit tot de autor: "pe un usor fir de autobiografie spirituala se grupeaza o serie de portrete de scriitori, pe baza de anecdota valorificata prin sensul ei psihologic". Ca atare, materialul evocarilor e foarte divers: fragmente de amintiri, "portrete si scene din viata literara", dar si "dezbateri literare" sau "disociatii de idei ctc. "Fixate de un spirit identificat cu literatura ca mod de existenta, adica respirand prin chiar plamanii ei amfibii: in viata, in fictiune, in fictiunea ca viata" (G. Omat), toate acestea sfarsesc prin a realiza un veritabil compendiu de "lovinescianism" caci, dincolo de valoarea lor documentar-referentiala (deloc de neglijat), ele sunt in primul rand relevante pentru multiplele valente ale personalitatii lui Lovinescu Tematic, tot acesl material eterogen poate fi clasificat in doua mari compartimente: lumea vazuta de Lovinescu (portretele si tipurile scriitorilor romani, ale altor oameni ai vremii, dinamica vietii literare, ecourile disputelor artistice si ideologice etc, pe scurt, biografia fizica si morala a primei jumatati de secol XX romanesc literar) si romanul destinului sau intelectual (cu precizari privind metoda criticului si conceptiile sale estetico-literare, premisele si evolutia lor, conglomeratul moral-ideologic-atitudinal mai general din care acestea se desprind, profilul sau moral si spiritual, discutii, dezbateri si polemici cu diversi din epoca, meditatia asupra diferitelor subiecte ce au constituit pentru f o permanenta obsesie, precum conditia sociala si morala a scriitorului in general, a celui roman in special, destinul spatiului si al neamului romanesc in perspectiva timpului prezent, rolul eticii in existenta individului si a colectivitatii etc). Combinatie mai putin obisnuita de scriitor si critic, in care sensibilitatea da viata si culoare demersului interpretativ, in timp ce constiinta critica struneste neincetat, platonician, avanturile excesive ale sensibilitatii, personalitatea lovinesciana confera si Memoriilor ceva din tensionata armonie a acestui caracter dual. Spre deosebire insa de alte creatii ale genului in care persoana autorului se dilata nemasurat,
Memoriile lui Lovinescu pastreaza o aproape neverosimila discretie in aceasta privinta, incat intr-o lectura ideala ele trebuie neaparat completate cu schita autobiografica semnata « Anonymus notarius » (publicata initial in volumul omagial E. Lo-vinescu din 1942). Pe tot parcursul lor, memorialistul se pune deliberat in paranteza (intr-o maniera aflata la antipodul celei a lui lorga, de pilda), preferand sa apara mai curand ca un abstract loc geometric - caracterizat prin echidistanta - al destinelor convocate, un stabil centra gravitational prin al carui camp de influenta (si observatie) trec pentru o vreme, mai mult sau mai putin regulat, astri de magnitudine variabila. Daca biografia propriu-zisa trebuie reconstituita mai degraba "in oglinda", din reflexele si ecourile rasfrante de personaje, exista in schimb aici inestimabile sugestii de ordin moral si spiritual (care ar trebui adaugate celor oferite de romanele din ciclul Bizu) ce configureaza portretul autorului in aceste dimensiuni. Spirit clasic prin excelenta, admiratorul lui Tacit apare astfel ca un adevarat suflet latin descins in saeculum-x modern cu toate virtutile antice si recristalizat in matricea unui "«honnete homme» din clasicismul francez" (P. Constantinescu) sau in cea a unui gentleman britanic. Temperamental, omul e marcat de un deficit de vitalitate care-! familiarizeaza de timpuriu cu ideea mortii si-l face sa refuze inserarea in fluxul obisnuit al existentei, predestinandu-l ataraxiei.
Filosofic, acest deficit se cupleaza cu o constiinta lucida, "de o tristete linistita, de un tragic ascuns" (P. Constantinescu), a nesubstantialitatii vietii. Un aer de scepticism universal si superior pluteste peste intreg, nutrit de o perceptie lucida a zadarniciei.
Departe insa de a se transforma in prilej de izbucniri lirice sau tanguiri patetice, aceasta intelegere este asumata cu un stoicism (poate chiar intr-o mai mare - si mai curata -masura ca la Parvan) si o civilitate de autentic spirit roman. Relativismul universal si sumbru e astfel sublimat intr-un ideal regulativ, intr-o demna etica a muncii inzestrata cu valoare soteriologica (atitudine identificata de altfel de Lovinescu si la Maiorescu). Oricare ar fi asadar puterea zadarniciei, sustine aceasta morala darza, omul trebuie sa i se opuna ca si cand ar dispune de eternitate, pentru ca dincolo de toate vitregiile -ale timpului, ale locului, ale conditiei umane si universale in general - singura creatia (artistica) se poate impotrivi entropiei, salvgardand fiinta in capsula Sensului. Doar ea poate consola spiritul (insa cu pretul cator sacrificii in ordinea concretului, dureros constientizate, regretate niciodata), si scriitorul, ca un adevarat erou de tragedie antica, se inalta gratie ci deasupra destinului advers, "in mantuit azur", inteleasa ca "arta" si prinsa astfel si ea in contradictia fundamentala a gandirii estetice lovinesciene (ce afirma simultan eternitatea marii arte si "mutatia valorilor estetice"), dincolo de orice justificari teoretice, critica literara a fost pentru Lovinescu (cum bine intuise Bogdan Amaro, el insusi un personaj tragic al Memoriilor) "patima si viciul lui', acea necesara flacara ce face sa se desprinda reflexele vietii si ale omenescului din cea mai incremenita statuie. Refuzand principial «cur-sus honorum» pentru a-si asigura astfel independenta, suprema garantie a calitatii sale de critic, Lovinescu apare ca un veritabil ascet al literaturii, pe care o slujeste ca pe unicul zeu capabil sa-l izbaveasca din nonsensul si agresiunea existentei si face asta cu o onestitate si o demnitate dezarmante in absolut, putin comune peisajului moral romanesc.