MEMORII 1907-l960 - Volum memorialistic al lui Mircea Eliade, cuprinzand, in versiunea romaneasca de la Editura Humanitas (comasata), volumele succesive Promisiunile echinoxului si Recoltele solstitiului, plus o sectiune de Anexe (reprodusa dupa editia franceza din 1988, despre care va fi vorba mai jos), care contine Fragmentul autobiografic, scris de catre Mircea Eliade
In 1953, publicat initial in Cuiele de dor, la Paris (nr. 7), un text apartinand lui I. P. Culianu, publicat initial in revista "Limite" din capitala franceza, in noiembrie 1986 (Ultimele clipe ale. lui Mircea Eliade. Mahaparinirvana) si doua texte de Omagii, scrise de catre Eliade M. Cioran si Eugen lonescu, dupa moartea scriitorului.
Dupa Nota asupra editiei romanesti, semnata de catre editorul textului, Mircea Handoca, geneza Memoriilor contine Fragmentul autobiografic din 1953, un prim capitol al Amintirilor, redactat incepand cu 1960, publicat apoi in colectia "Destin", la Madrid, in 1966 (de catre George Uscatescu), Fragmenls d'un journal. publicate la Gallimard, in 1973 si, in cele din urma, cele doua volume clasice, Memoires I. 1907-. Les promesse de l'equinoxe (1980, in traducerea lui Constantin N. Grigoresco), respectiv Memoires II. 1937-. Les moissons du solstice (1988, in traducerea lui Alain Paruit - ambele la Gallimard).
Memoriile lui Mircea Eliade sunt precedate de o amintire regresiva, notata in primul volum din Jurnal la 10 ianuarie 1960: "Intr-un colt al camerei, in picioare, pentru a vedea mai bine pe peretele din fata un desen al lui Omiccioli - si pe neasteptate simt cum crestetul capului meu atinge tavanul.
Exact ca in coltul mansardei mele din Strada Melodiei." Revelatia produce, prin simbolism alveolar subiacent, o "transmutare instantanee in anii 1922-l925" si recuperarea unor franturi de viata din copilarie si, dupa logica ritualisticii imititative, o "ameteala" specifica, obligatorie pentru orice moment de dezagregare care anunta o noua nastere: "Un sentiment bizar, stenic, aproape ametitor, ca sensul vietii mele, acum, in zilele acestea, in anul acesta, consta in a reuni aceste doua mansarde, a reintegra intr-un acelasi univers aceste doua lumi: adolescenta si maturitatea." (Jurnal, I, ed. rom. de la Humanitas, 1993, pp. 352-352 - sublinierile ii apartin autorului.) Revelatia regresiva se produce pe fondul unei "renasteri" (consolidarea pozitiei academice ricane a autorului si stabilirea in campusul din Chicago), notatiile Jurnalului din primele saptamani ale anului 1960 fiind simptomatice pentru resurectia spirituala pe care Eliade o resimte, dar careia nu ii poate da, inca, masura.
Pe rand, Jurnalul vorbeste de "«transfigurarea» lui Goethe dupa lunga sa excursie in muntii Harz, iarna" (Goelhe fiind, dintotdeauna, un model al lui Eliade), de intalnirea cu un student din India, caruia profesorul din Chicago i se adreseaza ("fara sa inteleg de ce") in sanscrita, limba pe care nu o mai folosise "de aproape treizeci de ani", si, nu in ultimul rand, de cateva reflectii despre sparagmosul dionisiac (sfasierea carnii de sacrificiu cu mainile si cu unghiile), ca premisa a unei libertati vremelnic dobandite.
Toate acestea demonstreaza ca, inainte de inceperea lucrului la elaborarea continua a Memoriilor, in subconstientul autorului se produc mutatii regresive, care-l readuc in anii tineretii bucurestene si in stagiul de cercetare pe care il va petrece in India. La 18 aprilie, Jurnalul echivaleaza trezirea matinala din campusul primavaratic de la Chicago cu o iesire din labirint, si aici nu trebuie uitat faptul ca Eliade interpreta in mod curent incidentele marunte ale vietii ca epifanii ale unor realitati mai profunde, ascunse, de tip sacral: "Soarele ma trezeste Este si altceva in soarele stralucitor al acestei dimineti, este ca si cum m-as fi trezit dupa un lung vis si as fi regasit lumina dupa ce am ratacit multa vreme prin pivnite si labirinturi." (Op.cit., vol.cit., p. 363) Pana prin vara, cand incepe redactarea Memoriilor (la Ascona), Jurnalul consemneaza o serie halucinanta de "renasteri", la 25 iulie autorul notand explicit faptul ca in ziua anterioara a inceput lucrul la redactarea textului: "Ieri dimineata am inceput sa-mi scriu Amintirile din copilarie. Trei pagini mari." (ibid., p. 372) A doua zi, efortul continua, surescitat: "Continuu Amintirile Mirat eu insumi de precizia amintirilor mele din aceasta prima parte a copilariei." (ibid., p. 373)
Scrisul avanseaza "fara nici un plan", motiv pentru care Eliade uita anumite amanunte, cum este, de pilda, acela - pitoresc - de a fi fost singurul fiu al familiei alaptat de catre o tiganca, nu lipsit de semnificatie, fiindca -noteaza autorul - "cand eram in liceu, imi placea sa cred ca datorita acestei intamplari -acestui san exotic care m-a hranit - am devenit orientalist." (ibid., p. 373) Toate aceste detalii demonstreaza ca intre modul de redactare al Amintirilor si acela al Jurnalului exista diferentieri esentiale: Amintirile (Memoriile) au o tinuta literara controlata, sunt elaborate cu gandul explicit al publicarii, dupa modele celebre (in zilele de dinaintea plecarii in Europa, Eliade reciteste pagini din Jurnalul lui Gide), in vreme ce Jurnalul are o gestatie stilistica si ideatica mai libera, fiind destinat, cel putin pentru moment, intimitatii.
Pe de alta parte, dupa obiceiul dintotdeauna al autorului, structura operei in devenire _e conceputa simbolic, pe o canava arhetipala.
In prima parte a Memoriilor, arhetipul ascuns este Isus. Partea a treia, Promisiunile echinoctiului, se incheie la varsta de 30 de ani; urmeaza un excurs despre moarte (Cand moartea isi camufleaza mitologia), realizat prin interferenta mortii la 33 de ani (varsta christica) si a "mortii colective" legionare: Am treizeci si trei de ani - se intituleaza un subcapitol - o saptamana inainte de moartea lui Nae Ionescu. Astfel, moartea subita a Profesorului drag e interpretata ca un sacrificiu "destinai", sosit pe firele nevazute ale unei vieti unde tot ce e profan a fost precedat de un sens mai adanc, sacral:
"Ma intrebam - scrie Eliade Ia pag. 335 a Memoriilor - daca moartea lui Nae Ionescu, care facuse posibila aceasta neasteptata si fericita schimbare in viata si «cariera» mea [este vorba de postul diplomatic din Anglia, de unde va urma, dupa trecerea prin Portugalia lui Salazar, decizia de a nu mai reveni in tara - n.n., St. B., nu ma apropiase de propriul meu sfarsit. Ma intrebam daca destinele noastre nu sunt solidare intr-un chip misterios, al carui inteles nu il puteam descifra." Moartea lui Nae Ionescu - doborat, la 50 de ani, de o criza cardiaca - il "elibereaza" pe Mircea Eliade , politic, civic si metafizic, face din el un om "liber" si apatrid, in sensul atribuit acestui termen de catre Nictzschc.
In acest sens, inainte de a-l "pune la adapost" prin numirea intr-o functie externa, profesorul Al. Rosetti il cheama la Fundatii (p. 334), pcntni a-i spune ca, "acum, ca a murit Nae Ionescu, nimic nu te mai retine in tara" (nici familia, desigur). Nu intamplator, capitolul median al Memoriilor, Enigma «mortii colective», se cuvine a fi contextualizat, fiindca Eliade suprapune si aici doua registre: "moartea colectiva' a Europei si Romaniei din anii celui de-al doilea razboi mondial si "moartea colectiva", in sens absolut, metafizic si resurectionar, din recuzita ideologiei legionare, Memoriile afirmand - prin gli-saje simbolice specifice - solidaritatea fara echivoc a lui Eliade cu mistica mortii colective legionare, chiar si intr-o vreme in care miscarea devenise de mult o amintire in tara, fiind continuata in Occident. Contcxtualizarea trebuie sa includa, neaparat, lucrarea lui Z. Ornea dedicata Anilor 30, Jurnalul lui M. Sebastian si eseul Felix Culpa, al lui Norman Manea, plus documentele vremii.
In completarea acestora, si-n pofida convingerii ca Eliade si-ar fi ascuns trecutul, Memoriile demonstreaza ca lucrurile stau tocmai invers, numai ca datele se cuvine sa fie intelese la nivel spiritual, prin "incifrari" si epifanii, nu doar - acolo unde multi le cautau -Ia nivelul epidermic al materialitatii.
Ca o consecinta, Memoriile au un puternic caracter destinai si inijiatic, protagonistul lor fiind nu omul Eliade pur si simplu, ci reflexul spiritual al acestuia, omul de cultura, faurit atat de vointa proprie de realizare de sine, cat si de un destin in mare parte favorabil. Astfel, scriind Memoriile, Mircea Eliade cauta - mai mult decat in Jurnal, unde materia este mai frusta - sa depisteze sensul ascuns al devenirii sale: semnele secrete care l-au ajutat sa devina ceea ce a devenit, neramanand in tara (unde l-ar fi asteptat cu siguranta temnita si, poate, moartea nestiuta de nimeni). Printr-un paradox, nu lipsit cu totul de miez, am putea spune ca protagonistul Memoriilor nu e Mircea Eliade, ci destinul care a faurit o efigie culturala majora, desemnata cu acelasi nume. Nu intamplator, cele doua volume -comasate in editiile autohtone - analizeaza atent anii de formare ai savantului, de Ia nastere la consacrarea planetara, oprindu-se cu "citirea semnelor" in anul 1960, al maturitatii. Roman indirect, al devenirii umaniste si metafizice, Memoriile trebuie citite, totusi, in paralel cu beletristica autorului, cu Jurnalul, sau cu incercarea labirintului (convorbirile cu CI. H. Ro-quet), fiindca textele se completeaza reciproc, oferind intregul adevarului numai prin reunirea scrupuloasa a partilor diseminate in volume proprii si in cateva monografii neconcesive.
