MEMENTO MORI (PANORAMA DESERTACIUNILOR) - Poem postum de Mihai Eminescu. Semnalat deIllarie Chcndi in 1902 in prefata la volumul Literatura populara (citeaza o strofa din episodul Greciei), comentat mai apoi de Chendi in lucrarea Eminescu. Material nou de studiu (publicata in Preludii ed. I 1903, ed. a II-a 1905, cu reproducerea, de data aceasta, a 68 de strofe), poemul a atras atentia mai tarziu lui G. Calinescu care sub titlul Un poem eminescian tipareste cateva episoade din versiunea a doua in "Romania literara" nr. 13, 15, 19 si 21 din . Poemul a fost tiparit integral in editia Perpessicius (Poezii postume, voi. IV 1952 si voi. V 1958, care contine Anexe. Note si variante).
Poemul totalizeaza un numar de 217 strofe si 1302 versuri. Se cunosc doua versiuni: Panorama desertaciunilor (1870) si Memento mori (187l-l872). Dupa Perpessicius, poemul in discutie l-a solicitat pe Eminescu timp de mai multi ani in care poetul a lucrat cu "fervoare", ceea ce-"se vede atat in multimea tiparelor cat si in multiplele implicatii ale manuscriselor". Subtitlurile date de poet sunt si ele revelatoare in acest sens: Tempora mutantur. Vanitas vanita-tum vanitas, Skepsis. Cugetari. Schema generala a versiunii a doua, fixata de Perpessicius, este utila oricarei lecturi: Introducere (7 strofe), Asia (3), Egipetul (15), Grecia (24), Roma-Preludiu (7), Dochia-Raiul Daciei (53), Roma -Decebal (51), Miaza-Noapte (14), Bastilia-Napolcon-Fine (34). "Memento Mori" ("Adu-ti aminte ca vei muri") este un vechi adagiu adoptat in secolul al Xll-lea ca salut de catre calugarii tropisti (ordin religios din Troppe, Franta).
In engleza i-ar corespunde termenul "Remember !" Apare si in imparat fi proletar, strofa 19:
"Ziditi din daramaturi gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan."
Introducerea fixeaza starea onirica selenara ca stare perpetua
"Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur", tip de metafora absoluta). Universul poeziei se deschide si se inchide cu imaginea visului dirijat. Somnul si starea onirica sunt privite ca solutie a fericirii.
Poemul intreg sta de altfel sub semnul opozitiei funciare:
"Una-i lumea-nchipuirii, cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea",
opozitie intre gandirea practica, a actiunii angajate, si poezie (cantecul orfic "cantec vecinie").
Solutia nu este alta decat fuga din "lumea cea aievea" si din fata raului ca "sambure" al lumii si al caderii in istorie. Poemul mai aminteste de Muresanu nu numai prin postularea raului lumii, ci si prin dezbaterea ontologica, prin Weltschmerz. Muresanu interoga "parghia lumii", adica principiul cosmic, cu privire la rau, iar raspunsul nu era decat constatare si persiflare succesive, pe planul vast al istoriei morale a lumii, al universalitatii raului. Somnul si uitarea sunt un quietiv al suferintei morale.
Vointa de extinctie, apocalipsa traduc sentimentul dispersiei personalitatii si al neantului. Piramidele din desert sunt martorele acestui rau universal al lumii, in fata caruia poetul prefera sa se transpuna in lumea basmului feeric care deschide "Poarta nalta de la templul unde secolii se torc". Din perspectiva lumii de vraja a basmului, el se intoarce in timpul revolut ("Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc") si contempla istoria la modul poetic, oarecum in sensul in care Schopenhauer apropia istoria de roman. incepand acest periplu urias, Eminescu poposeste mai intai in era preistorica. Apoi surprinde tabloul Asiei evocata poetic-mitic (Babilonul, Semiramida, Sardanapal, cetatea Ninive cu ruinele ei).
Episodul Egipetului, unul dintre cele mai cunoscute ale poemului, debuteaza cu evocarea Nilului, fluviul edenic-mitic, continua cu Memphis, cu piramidele "gandiri arhitectonici de-o grozava maretie". Regele intra in piramide sa contemple trecutul, adica istoria ca pe o uriasa scenarie de proliferare a raului. Ca raspuns la rau, la regii criminali si la preotimea desfranata, magul "a citit semnul intors", prevestitor al apocalipsei lumii. Dupa Egipetul antic, descris sub peisaj selenar ca vis al sufletului si glas al trecutului, poetul evoca "miticul Ierusalim", Libanul, in nota de senzualitate discreta, pe regii Iudeii in frunte cu David care isi zdrobeste "arfa-i sunatoare" implorand iertarea divina, pe "Solomon, poetul-rege", a carui lira psalmodia gandirea si profetiza. Dar cantaretul "isi anina harfa lui tremuratoare", pentru ca ludeea se naruie, aidoma tuturor civilizatiilor prezentate in poem. Cu versul introductiv "Grecia se naste din intunecata mare", Eminescu construieste imaginea mitica a unei epoci aurorale.
In prima parte a episodului, Grecia este evocata ca o epoca de aur, epoca primordiala, a zeilor, a lui Joe, a nimfelor, a lui Satyr etc, cu un sentiment de veneratie fata de clasicitatea indepartata. Nu este atat o Grecie a civilizatiei cat una a "salbaticiei olimpice", cu cuvintele lui G. Calinescu. Dupa prezentarea idilica, in imagini stralucitoare, a naturii si mitologiei, Eminescu evoca cultura lumii grecesti.
Mai intai imaginea filosofului grec carc-si urmeaza meditatia indurerata, a cugetatorului "palid" cu gandirea "in doliu". Muncit de indoieli, el nu mai crede "intr-un singur semn" care sa concentreze intelesurile lumii (numarul pitagoreic). Tudor Vianu a dedus ca "imaginea eminesciana a filosofului grec este culeasa din epoca presocratica" (p. 581), iar gandirea "in doliu" ar fi atunci gandirea presocratica, punand de acord in felul acesta gandirea poetului cu Schopenhauer si cu contemporanii sai Burckhardt si Nietzsche care dezvoltau, de asemeni, un pesimism gnoseologic si ontologic, in general, iar in cazul dat, unul presocratic, in special. Arta greaca este reflexul aceluiasi pesimism si al aceleiasi suferinte ontologice. "Orbul sculptor" isi materializeaza "gandirea-i temerara' in marmura, dupa viziunea interioara a operei de arta (eudon eidos), amintind de acea "innere Form" preromantica si goetheana, prezenta si la Eminescu Viziunea interioara este privita (Erwin Panofski, Tudor Vianu) drept cea dintai faza a creatiei artistice, opusa teoriei artei ca mimesis. Asadar, nu numai miticul poet orb, ci si sculptorul orb modeleaza opera perfecta dupa fantezia sa interioara creatoare.
Nu o poate vedea aievea, ci ea se revela lumii exterioare doar ca "durere-ncreme-nita printre secolii ce trec". Cugetatorul si sculptorul orb prefigureaza o epoca de criza, degringolada si prabusire. Cultura greaca prilejuieste poetului meditatia asupra labilitatii lucrurilor omenesti. Orfeu, citaredul legendar, devine pentru aceasta epoca de criza a unei civilizatii simbolul durerii universale, cel ca-re-si sfarma harfa si o arunca in marc ca semn al prabusirii unei lumi. Gestul lui Orfeu este semnul caderii Greciei. Episodul Eliadei mitice sfarseste intr-un acord dramatic. Dupa gestul orfic si evocarea structurii matematic-stabilc a universului, Eminescu pune problema unei lumi aflate in destramare. "Armonia din pleiade" este muzica pitagoreica a sferelor ce exprima "o durere lunga, vana" si totodata scepticismul poetului. Suntem departe de imaginea winckclmanniana a sufletului grec traind in armonie cu sine, a unei umanitati fericite si senine ("edle Einfalt und stiile Grosse"), departe de asemeni de Elada lui Schiller si Holderlin. Imaginea Eladei romantice a lui Eminescu evolueaza de la mitica epoca de aur, in care realul si mitologicul nu s-au despartit, la imaginea unei lumi a durerii, aceea a lui Burckhardt si Nietzsche, cum aminteam, minata de pesimismul ontologic. Dupa un scurt episod roman, urmeaza partea cea mai intinsa a poemului, episodul Daciei. Romantismul romanesc aduce, in interpretarea istoriei, dupa remarca Ioanei Em. Petrescu, "ldeea/noua// a dacismului", pasoptismul fiind orientat spre o "recuperare a Daciei" "si o reabilitare a spiritualitatii dacice". Mitul romantic al Daciei, ca paradis pierdut, se intalneste la Eminescu. Dupa Ioana Em. Petrescu, "Fiecare dintre civilizatiile al caror destin e contemplat in poem ia nastere dintr-un element primordial// si se realizeaza printr-un efort al spiritului de a modela, dupa propria-i imagine, natura //, dar, in momentul cand Spiritul, atins de indoiala, se instraineaza de sine, civilizatia pe care a intemeiat-o recade in elemente si, anulandu-se, redevine natura. Episodul dacic nu respecta insa aceasta schema generala a ciclurilor istoriei.
Dacia nu reprezinta o civilizatie intemeiata de spiritul rational, ci o varsta a gandirii mitice; Dacia nu are inceput, nu cunoaste devenirea si pare sortita unei existente vesnice". "Timpul Dacici nu e istoric, ci cosmic', pentru ca Dacia traieste in "varsta mitului", iar moartea ei se datoreaza unui factor extern: imperiul roman.
In universul dacic fiinta este una cu natura. Elementele insesi se transforma prin vraja secreta care le inconjoara. Eminescu convoaca aceste elemente ale cosmosului realizand un admirabil tablou al unei epoci de aur indepartate, topos predilect in opera sa. Acestei varste a Daciei, aflate "sub semnul gandirii mitice", ii urmeaza varsta urmatoare "la confluenta mitului cu istoria" (Ioana Em. Petrescu).
Episodul se incheie cu caderea Daciei, cu blestemul profetic al lui Decebal de pieire a imperiului si cu reflexia poetului privitoare la posteritatea si insemnatatea Romei, Varstelor aurorale le urmeaza caderea in istorie, ca semn al crizei generalizate. Poem al disparitiei succesive a civilizatiilor. Memento mori este implicit imaginea nasterii si mortii miturilor si credintelor.
Mai este o meditatie asupra instrainarii hegeliene a spiritului in istorie. Tot Ioana Em. Petrescu vorbea de "timpul echinoxial", inteles ca "timp istoric auroral" in care spiritul si natura nu erau scindate, si de "punctele de solstitiu ale istorici", reprezentand cei doi poli intre care se structureaza sirul de civilizatii. Creatia ciclica a lumilor este urmata de disparitia lor in haos, fiecarui sfarsit urmandu-i un nou inceput. Panorama civilizatiilor este in mod constant prezentata de poet ca traversand obligatoriu momentele cheie: nasterea, fuziunea cu mitul, niptura (scindarea), disparitia.
Finalul poemului se constituie intr-o meditatie eminesciana grava prin care poetul aduce un elogiu omului si gandirii, reflectand schopenhauerian pe tema timpului si fiintei. Schopenhauer privea istoria din perspectiva identitatii oamenilor si evenimentelor ("in fata noastra nu avem niciodata decat aceeasi fiinta, identica si imuabila/ care/ trebuie sa recunoasca fondul identic al tuturor acestor fapte vechi sau moderne/.. ./ea trebuia sa vada peste tot aceeasi omenire". Sau: "Istoria nu ne arata decat acelasi lucru sub forme diverse", "devenirea si nasterea sunt pure aparente", filosoful afirmand ca "numai ideile raman si [ca] timpul este ideal", adica ideile platonice, eterne.
Contemplatia din perspectiva pa-noramarii istoriei il va face pe poet sa priveasca lumea si istoria in consecinta pesimismului sau ontologic structural. In poemul dramatic Tragedia omului al lui Imrc Madach, dincolo de relatia individ-societate-popor, oscilanta si precara, transpare principiul sperantei generat de iubirea umana. Fara iubire si lupta nu exista viata si tocmai de aceea Domnul ii da porunca omului sa lupte si sa creada. Iubirea este alternativa divina la tragedia omului. Finalul poemului eminescian imagineaza dimpotriva "domnia mortii" si pieirca vechii lumi, viziunea extinctiei se asociaza cu suite de veritabile imprecatii. Rezultatul civilizatiilor este neantul. Ca si in filosofia schopenhauerian-Tomantica a istorici, si la Eminescu istoria lumii este repetarea acelorasi fapte si evenimente. Ca si la filosoful pesimismului universal, poezia si gandirea sunt "o picatura numai" (subl. Mihai Eminescu), o clipa de eternitate ("Caci elerna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator"). Prin poezie si vis, "roata lumii" se intoarce inapoi, trece prin "punctele de solstitiu" ale fiecarei civilizatii, evoluand spre timpul ei cchinoxial in care si-a conceput zeii si si-a construit miturile.
