MEMENTO MORI (PANORAMA DESERTACIUNILOR) - Poem postum de Mihai Eminescu. Semnalat deIllarie Chcndi in 1902 in prefata la volumul Literatura populara (citeaza o strofa din episodul Greciei), comentat mai apoi de Chendi in lucrarea Eminescu. Material nou de studiu (publicata in Preludii ed. I 1903, ed. a II-a 1905, cu reproducerea, de data aceasta, a 68 de strofe), poemul a atras atentia mai tarziu lui G. Calinescu care sub titlul Un poem eminescian tipareste cateva episoade din versiunea a doua in "Romania literara" nr. 13, 15, 19 si 21 din . Poemul a fost tiparit integral in editia Perpessicius (Poezii postume, voi. IV 1952 si voi. V 1958, care contine Anexe. Note si variante).
Poemul totalizeaza un numar de 217 strofe si 1302 versuri. Se cunosc doua versiuni: Panorama desertaciunilor (1870) si Memento mori (187l-l872). Dupa Perpessicius, poemul in discutie l-a solicitat pe Eminescu timp de mai multi ani in care poetul a lucrat cu "fervoare", ceea ce-"se vede atat in multimea tiparelor cat si in multiplele implicatii ale manuscriselor". Subtitlurile date de poet sunt si ele revelatoare in acest sens: Tempora mutantur. Vanitas vanita-tum vanitas, Skepsis. Cugetari. Schema generala a versiunii a doua, fixata de Perpessicius, este utila oricarei lecturi: Introducere (7 strofe), Asia (3), Egipetul (15), Grecia (24), Roma-Preludiu (7), Dochia-Raiul Daciei (53), Roma -Decebal (51), Miaza-Noapte (14), Bastilia-Napolcon-Fine (34). "Memento Mori" ("Adu-ti aminte ca vei muri") este un vechi adagiu adoptat in secolul al Xll-lea ca salut de catre calugarii tropisti (ordin religios din Troppe, Franta).
In engleza i-ar corespunde termenul "Remember !" Apare si in imparat fi proletar, strofa 19:
"Ziditi din daramaturi gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan."
Introducerea fixeaza starea onirica selenara ca stare perpetua
"Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur", tip de metafora absoluta). Universul poeziei se deschide si se inchide cu imaginea visului dirijat. Somnul si starea onirica sunt privite ca solutie a fericirii.
Poemul intreg sta de altfel sub semnul opozitiei funciare:
"Una-i lumea-nchipuirii, cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea",
opozitie intre gandirea practica, a actiunii angajate, si poezie (cantecul orfic "cantec vecinie").
Solutia nu este alta decat fuga din "lumea cea aievea" si din fata raului ca "sambure" al lumii si al caderii in istorie. Poemul mai aminteste de Muresanu nu numai prin postularea raului lumii, ci si prin dezbaterea ontologica, prin Weltschmerz. Muresanu interoga "parghia lumii", adica principiul cosmic, cu privire la rau, iar raspunsul nu era decat constatare si persiflare succesive, pe planul vast al istoriei morale a lumii, al universalitatii raului. Somnul si uitarea sunt un quietiv al suferintei morale.
Vointa de extinctie, apocalipsa traduc sentimentul dispersiei personalitatii si al neantului. Piramidele din desert sunt martorele acestui rau universal al lumii, in fata caruia poetul prefera sa se transpuna in lumea basmului feeric care deschide "Poarta nalta de la templul unde secolii se torc". Din perspectiva lumii de vraja a basmului, el se intoarce in timpul revolut ("Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc") si contempla istoria la modul poetic, oarecum in sensul in care Schopenhauer apropia istoria de roman. incepand acest periplu urias, Eminescu poposeste mai intai in era preistorica. Apoi surprinde tabloul Asiei evocata poetic-mitic (Babilonul, Semiramida, Sardanapal, cetatea Ninive cu ruinele ei).
Episodul Egipetului, unul dintre cele mai cunoscute ale poemului, debuteaza cu evocarea Nilului, fluviul edenic-mitic, continua cu Memphis, cu piramidele "gandiri arhitectonici de-o grozava maretie". Regele intra in piramide sa contemple trecutul, adica istoria ca pe o uriasa scenarie de proliferare a raului. Ca raspuns la rau, la regii criminali si la preotimea desfranata, magul "a citit semnul intors", prevestitor al apocalipsei lumii. Dupa Egipetul antic, descris sub peisaj selenar ca vis al sufletului si glas al trecutului, poetul evoca "miticul Ierusalim", Libanul, in nota de senzualitate discreta, pe regii Iudeii in frunte cu David care isi zdrobeste "arfa-i sunatoare" implorand iertarea divina, pe "Solomon, poetul-rege", a carui lira psalmodia gandirea si profetiza. Dar cantaretul "isi anina harfa lui tremuratoare", pentru ca ludeea se naruie, aidoma tuturor civilizatiilor prezentate in poem. Cu versul introductiv "Grecia se naste din intunecata mare", Eminescu construieste imaginea mitica a unei epoci aurorale.
In prima parte a episodului, Grecia este evocata ca o epoca de aur, epoca primordiala, a zeilor, a lui Joe, a nimfelor, a lui Satyr etc, cu un sentiment de veneratie fata de clasicitatea indepartata. Nu este atat o Grecie a civilizatiei cat una a "salbaticiei olimpice", cu cuvintele lui G. Calinescu. Dupa prezentarea idilica, in imagini stralucitoare, a naturii si mitologiei, Eminescu evoca cultura lumii grecesti.
Mai intai imaginea filosofului grec carc-si urmeaza meditatia indurerata, a cugetatorului "palid" cu gandirea "in doliu". Muncit de indoieli, el nu mai crede "intr-un singur semn" care sa concentreze intelesurile lumii (numarul pitagoreic). Tudor Vianu a dedus ca "imaginea eminesciana a filosofului grec este culeasa din epoca presocratica" (p. 581), iar gandirea "in doliu" ar fi atunci gandirea presocratica, punand de acord in felul acesta gandirea poetului cu Schopenhauer si cu contemporanii sai Burckhardt si Nietzsche care dezvoltau, de asemeni, un pesimism gnoseologic si ontologic, in general, iar in cazul dat, unul presocratic, in special. Arta greaca este reflexul aceluiasi pesimism si al aceleiasi suferinte ontologice. "Orbul sculptor" isi materializeaza "gandirea-i temerara' in marmura, dupa viziunea interioara a operei de arta (eudon eidos), amintind de acea "innere Form" preromantica si goetheana, prezenta si la Eminescu Viziunea interioara este privita (Erwin Panofski, Tudor Vianu) drept cea dintai faza a creatiei artistice, opusa teoriei artei ca mimesis. Asadar, nu numai miticul poet orb, ci si sculptorul orb modeleaza opera perfecta dupa fantezia sa interioara creatoare.