Memento mori - poemul nasterii si mortii civilizatiilor

Datat 1872 si tiparit de Ilarie Chendi in Preludii (Ed. Minerva, Institut de Arte Grafice si Editura, Bucuresti, 1903), Memento mori urma sa mai cuprinda Egipetul si imparat si proletar. Poemul se pastreaza in doua versiuni: Panorama desertaciunilor (336 versuri, neterminata) si Memento mori (1302 versuri). Titlurile asupra carora a mai oscilat poetul sunt Tempora tnutantur. Vanitos vanitatum vanitos, Skepsis, Cugetari. La 1 octombrie 1872, Eminescu publica in "Convorbiri literare" episodul Egipetul, pe care-l citise cu o luna mai devreme la "Junimea".

Pe urmele preromanticilor care atasau temei istoriei motivul ruinelor ce prilejuiesc meditatia, preluand modelul Legendei secolelor a lui Hugo, Eminescu devine mai ales in Memento mori un poet de anvergura, expunand pe spatii largi spectacolul civilizatiilor, dar cu un mesaj mai adanc decat acela al zadarniciei trecerii. Poemul este o "Panorama a desertaciunilor in sensul "cresterii si descresterii" aderentei miturilor, sub pretextul "vietii ca vis" si al fortunei labilis - intemeiata filosofic de Heraclit (panta rei) si cultivata in lirica lui Horatiu si Ovidiu, reformuiata in Evul Mediu de Ecleziast sub forma: "Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune". Cu Schopen-hauer ideea se nuanteaza ca dialectica a lumii materiale in devenire, a carei existenta obiectiva se reduce insa la vointa de a fi.

Ideea rasariturilor si apusurilor succesive, perpetue, se concretizeaza, ca si in Scrisoarea I, intr-o imagine complexa, aparent pesimista. Nasterea zeilor, amurgul lor (mit la care poetul trimite intr-o nota pe marginea manuscrisului) si incremenirea Ideii, degradarea ei sunt elementele-cheie ale imaginilor simbolice din poem, supuse mitului Apocalipsei.

Opozitia dintre "lumea cea aievea" si "lumea inchipuiri?1 sustine un concept. Atitudinea'eminesciana nu se suprapune celei romantice in genere, caci. dincolo de temeiurile filosofice amintite si de "explicatia" referitoare la lumea reala si, respectiv, la cea visata (antiteza eroziune, instrainare vs. libertatea gandirii), poemul pune accent asupra renasterii, a sirului continuu de ipostaze ale lumilor in proiect.

Memento mori e cunoscut ca poemul nasterii si mortii civilizatiilor ce se succeda adesea spre un scop necunoscut. Ceea ce impinge lumile in fiinta e insa gandirea; ea tinde sa modeleze natura dupa tipare proprii. in acest sir intra in scena istoriei civilizatia primitiva, apoi cea babiloniana, cea egipteana, palestiniana, greaca, romana, dacica, Revolutia Franceza (moartea lui Napoleon). Originea lumilor e intr-un element primordial: acvaticul, pamantul, focul. Istoria fiecarei civilizatii e atinsa de declin din momentul in care spiritul e maculat de indoiala, instrainandu-se de sine. Civilizatia redevine natura.

Imagine de amplitudine, alegorie cu bataie larga, incipitul poemului arunca asupra scenei istoriei faldul greu si intunecat al unei alegorii mitice: "Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, I Cand a noptii intunerec -instelatul rege maur - I Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc" Alternativa la realitatea lumii, refugiu si forma de evaziune, somnul, visul deschid un spatiu al beatitudinii si fericirii.

Prima "cetate" dupa trezirea de lumi e Babilonul, cu muri lungi si cu gradinile Semiramidei suite-n nori, imparatita de un rege a carui putere e cugetarea: "Cugeta Semiramida prin gradinile racori". Lume a placerilor. Asia lui Sardanapal intinsa pe nisipuri a pierdut memoria timpurilor apuse. Ninive a disparut in pustie.

Egiptul antic, in cromatica fastuoasa a spatiilor deschise catre orizont, sta sub semnul acvaticului: ,Nilul misca-a lui legenda si oglinda-i galben-clara I Catra marea linistita, ce ineaca a lui dor". Memphis, piramidele trufase, Theba rememoreaza un timp aruncat in negura istoriei. Sfarsitul acestei lumi, ca si al celor ce vor urma, e anticipat de semne astrale si de degradarea formelor spiritului, a gandirii: astfel pe-unde de popoara I Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat; gandirea magului isi rastoarna sensul. O cetate straveche aluneca in haul apocaliptic.
Nici Palestina, cu Ierusalimul mitic, nici Libanul nu rezista in curgerea timpilor decat o etapa. David si Solomon au pierit si ruina templului de pe Sion, risipirea evreilor in lume, pustiul sunt semnele caderii.

De pe lira lui Orfeu, epopeea Greciei antice se iveste ca mit al unei civilizatii nascute din mare. Atributul gandirii il are acum nu vreun mag, ci cugetatorul gramadind zadarnic "lumea intr-un singur semn". Stingerea acestei civilizatii ce se reintoarce in elemente vesteste agonia universala.
Roma sta sub semnul focului. Disparitia ei o pricinuieste tot focul: incendiul neronian e simbolul nebuniei, al alienarii gandirii.

Varsta mitica a istoriei autohtone o reprezinta dacismul. Neatinsa de degradare, Dacia mitica e invinsa de o civilizatie care apartine dimensiunii istorice. Decebal blestema Roma pentru a fi cucerit Dacia.
Dacismul e una dintre ideile aduse de romantism in planul restituirilor istorice; ivirea sentimentului Patriei si a spiritului acesteia e o cucerire romantica. Cucerirea Daciei echivaleaza cu pierderea unui paradis.

Episodul dacic nu se supune aceleiasi "mecanici" a cresterii si descresterii lumilor. Originile au, in cazul Daciei, alta semnificatie. Sau alta "ratiune": caci Dacia nu se iveste sub semnul gandirii rationale, ci al mitului, al unei determinari cosmice. in cer se deschide un spatiu de trecere intre cele doua lumi, iar arhitectura e creatie exclusiv a naturii. Rasaritul e vegheat de un ax mundan, un munte sacru, care stabileste relatia cu cosmicul: ,Munte ju-matate-n lume - jumatate-n infinit'. O poarta in munte deschide calea zeilor ce coboara pe scara de stanci in lumea umana. Luna si soarele se asaza la rnasa celebrand festinul zeilor. ,jista-i raiul Daciei veche"
Moartea Romei se dovedeste a fi fost "relativa", caci cetatea piere a doua oara. E stingerea decisa de zeii Valhalei, de Odin, zeul suprem. Episodul trimite la mitul Dochiei, filat de sensuri si imagini intelectualizate sau trecute prin basm si mit germanic. Dochia e o zana ce cheama cu glasu-i o pasare maiastra pe care o poarta pe umar, la luntrea ei se inhama lebede.

Dar "Pe-a istoriei mari panze", popoare sclave cer a fi cucerite. ,£ufletul lor vested1, radacina lor corupta au fost menite sa deschida cale cuceritorilor; Decebal tine discursul sau vizionar in fata unei armate de suflete putrezite", carora le prevede destinul trist al cuceritorilor blestemati. Gestul regelui "barbar" devine simbolul unei stingeri tragice: el isi zvarle coroana si blestema. Iar meditatia ce insoteste acest finis e amar-ironica: JSamburele crud al mortii e-n viata Si-n marire I Afli germenii caderei". Sir de acuzatii la adresa unui popor istovit in lupte de cucerire, in desfrau si dispret fata de propriile valori.

In miazanoapte, in fund de mare, "Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhaie", cu Odin in frunte, si ,Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune". Odin moare invins de crestinism si popoare medievale tind sa iasa din seculii de-ntuneric". Fiii tineri, urmasi ai unor ere apuse, vor sa rastoarne lumea: Revolutia Franceza e evocata in imagini apocaliptice, sub semnul rosu al razvratirii. Meditatia lui Napoleon e aici simbolul "revoltei si al ideii kantiene de pace eterna" (G. Calinescu): "Nordul m-a invins - ideea m-a lasat" e gandul unui erou civilizator, deceptionat de cursul istoriei si de ruina unui timp glorios. Maretia gandirii umane primeste aici un imn ce opune efemeritatii civilizatiilor o imagine inaltatoare.

Invocarea disimulata sub revolta a celui ce constata indiferenta divinitatii e un prilej de negare si lauda in acelasi timp. Divinitatea ramane ininteligibila: "Cum esti tu nimeni n-o stie" si un "capat" al istoriei se arata inevitabil. In imaginile apocaliptice de aici se recunosc cele din Scrisoarea I: