MEDITATII, ELEGII, EPISTOLE, SATIRE SI FABULE - Ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, aparut la Bucuresti, in Tipografia Nationala a lui Stefan Rassidescu, in 1863, si cuprinzand intreaga sa creatie de pana la data respectiva, inclusiv poezii mai vechi, care fusesera omise in editia din 1847.
Dupa o dedicatie catre Ion Ghica si reproducerea prefetei la volumul din 1847, urmeaza textul Memorialului de calatorie din 1842, cu o paginatie separata, si apoi poeziile, grupate in ciclurile: Poezii (care cuprinde, de fapt, meditatiile si elegiile precum si versurile de album), Epistole si satire. Fabule, Epigrame. impartirea nu e, totusi, absolut riguroasa, in primul ciclu fiind inglobate O profesiune de credinta si cele doua texte inspirate de cometa din 1857, care ar fi trebuit sa-si gaseasca locul printre epistole si satire, iar Doamnei Zinchi[i] Donici, care figureaza printre epigrame, e , de fapt, o poezie ocazionala, din specia celor incluse de poet in primul ciclu. Pentru poeziile, mai vechi, comparatia cu primele versiuni invedereaza un efort de perfectionare, mai ales in sensul modernizarii vocabularului, nu intotdeauna incununat de succes, insa. Latinizarea (masurata si indicand o directie sanctionata de evolutia ulterioara a limbii noastre literare) s-a facut uneori fara a se acorda atentia cuvenita modificarilor obligatorii de acord, ritm si rima; volumul e, de altfel, plin de greseli de tipar, uneori conducand chiar la contrasensuri.
El reprezinta, totusi, atat cat era posibil in conditiile date (a fost alcatuit dupa izbucnirea bolii poetului), ultima imagine voita de autor asupra operei sale si este, in acelasi timp, cea mai bogata culegere a scrierilor sale aparuta in timpul vietii. Prefata reitereaza elementele fundamentale ale conceptiei lui Alexandrescu despre poezie: aceasta nu se confunda cu versificatia, reprezinta prima manifestare a "geniului noroadelor" si tinde spre frumosul ideal, care nu poate fi atins decat prin reunirea talentului, culturii si stradaniei; "pe langa neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte simtimente frumoase si nobile care inalta sufletul". Memorialul de calatorie contine ingredientele comune speciei in perioada pasoptista: descrieri de peisaj, anecdote istorice si contemporane, o nuvela sentimentala intercalata, exprimand vederile antimonastice ale autorului, referiri la realitatile sociale si culturale ale epocii; totul intr-un stil alert, cu o buna intuitie a intereselor principale ale lectorului prezumtiv si intr-o limba bogata si pitoreasca.
In ceea ce priveste poezia, care ocupa partea cea mai mare a volumului, ea da seama de natura duala a lui Alexandrescu , poet cultivat si atras in acelasi timp de caracteristicile clasicismului si ale romantismului, dar, totodata, creator al unei opere unitare, care alcatuieste un adevarat sistem ideatic-expresiv, dincolo si mai presus de clivajele unei conceptii si atitudini fata de lume care raspunde in mod variat diferitelor ei solicitari intelectuale si afective. Drumul interior al poeziei lui Alexandrescu, asa cum poate fi el cunoscut in ultimul sau volum, are un punct generator -sentimentul singuratatii si al indeciziei, - o tinta, de neatins - certitudinea, - si mai multe puncte terminus, corespunzatoare diferitelor compartimente ale liricii sale: indoiala, nadejdea, incercarea de salvare prin iubire, patosul patriotic (toate situate, mai mult sau mai putin vizibil, in aria "meditatiei" sau a "elegiei") si observarea detasat-ironica a exteriorului, a celorlalti (satira, fabula, in parte epistolele), care nu e de fapt decat o noua asumare a aceleiasi singuratati, devenita, insa, din motiv de suferinta, afirmare mandra a propriei superioritati, intr-o epoca de edificare prin excelenta, deci de optiuni entuziaste si categorice, chiar daca, uneori, trecatoare, Alexandrescu este un poet al cautarii. Se cauta pe sine, prin raportare Ia univers, dar si la modelele literare posibile, cauta o cale de aderenta fata de real si o gaseste, cel putin temporar, in actiunea patriotica (cu referire la trecut si la prezent) si in iubire, cauta un drum spre ceilalti, suferind de neintelegerea semenilor si consolandu-se in cele din urma, caci le observa ridicolul si slabiciunile.
E un drum, in acelasi timp, de la singuratatea preromantica, autoscopica si nebuloasa in traire si in expresie, la singuratatea observatorului in aparenta clasic-realist, care-i priveste pe ceilalti implicandu-se totusi mereu si pe sine, prin sentimentul superioritatii si al detasarii, prin atitudinea minimizatoare si tonul subtire-persiflant. Ceea ce defineste, deci, personalitatea poetica a lui Alexandrescu este romantismul, compartimentul numit indeobste "clasic" al operei sale fiind doar o forma de reactie sau de expresie a unor impulsuri csentialmentc tot romantice; pe masura inaintarii in timp si a maturizarii spirituale si sentimentale a poetului, acesta renunta insa la manifestarile romantice exterioare si pana la un punct mimetice, la atitudinile teatrale si la formulele grandilocvente, gasindu-si sunetul poetic propriu, care este unul al discretiei si al interiorizarii, al aparentei detasari, ce inchide insa in sine posibilitatea permanenta a ruperii echilibrului si a reluarii dialogului cu sine insusi si cu existenta in intregime. Izvorul principal al lirismului lui Alexandrescu este sentimentul singuratatii, al singularitatii si unicitatii, al individualitatii raportate polar la lumea inconjuratoare, sentiment prin excelenta romantic, care permeaza, la un nivel de profunzime sau altul, mai toate textele, cu exceptia celor cu caracter pur ocazional. El se manifesta inainte de toate in circulatia catorva imagini predilecte, din care se desfasoara, ca dintr-un centru generator, firul discursiv sau autodialogat al gandirii sale poetice. Imaginea sentinelei sau a piramidei care vegheaza din departare campiile existentei cotidiene, a ruinei, ramasa unica marturie a unor epoci de glorie trecuta, a pustnicului sau manastirii (Trecutul.
La manastirea Dealului, Rasaritul lunei. La Tismana, Prietesugul, Adio. La Targoviste s. a.); imaginea candelei, ce licareste concentrata asupra propriei lumini sovaitoare (Candela), a muribundului pe tarmuri straine (Canele soldatului e o imitatie, dar selectarea ei ni se pare in sine graitoare) sau a poetului murind, silit sa-si ia adio de la tot ce l-a legat odata de viata (inca o zi); imaginea cimitirului, in care se realizeaza singuratatea suprema, in chiar invecinarea amar-ironica a tovarasilor de odinioara (Mormintele. La Dragasani); in sfarsit, imaginea cea mai directa, a poetului singur, ratacind prin noapte in peisaje solitare, in compania gandurilor sale triste sau chiar a disperarii (Miezul nopfei, Adio. La Targoviste, Meditatie) sunt doar cateva dintre dovezile existentei unei adevarate stari obsesive legate de singuratate, perfect vizibila in meditatii si elegii, dar nu straina - in forme specifice - nici epistolelor, satirelor si fabulelor.