Contextul scrierii si aparitiei romanului. |
Dupa propriile marturisiri, Radu Petrescu a inceput sa proiecteze romanul Matei Iliescu in . incercarilor din acest an si din urmatorul le-au urmat altele, mult mai tarziu, dar tonul adecvat, dorit, si ritmul sustinut le-a gasit abia in . Dupa trei ani, in 1964, romanul era, in sfarsit, terminat. Matei Iliescu a constituit, prin publicarea in 1970, debutul lui Radu Petrescu, desi inaintea lui fusesera scrise (e drept, uneori in versiuni abandonate sau remodelate ulterior) Sinuciderea din Gradina Botanica, Didactica nova, Ce se vede si "primul exercitiu de roman", O moarte in provincie. Facand parte din grupul asa-numitei "Scoli de la Targoviste", Radu Petrescu a reprezentat, alaturi de Mircea Horia Simionescu si Costache Olarcanu, alternativa la nivelul institutionalizat al literaturii romane reprezentat de "realismul socialist" si, dupa aceea, de "saizecism".
Scris in plina perioada proletcultista, de un autor care a ales un statut social modest si recluziunea unei experiente eminamente livresti, si publicat intr-o perioada relativ permisiva din punctul de vedere al politicii culturale, Matei Iliescu este, la prima vedere, un simplu roman de dragoste.
Matei Iliescu, un tanar care tocmai a absolvit liceul si se pregateste pentru admiterea la medicina, angajat pentru perioada verii ca secretar particular al avocatului Jean Albu, se indragosteste de Dora, sotia acestuia. Sentimentul devine reciproc, iar astfel cei doi ajung sa traiasca o tulburatoare iubire, ascunsa de ochii sotului Dorei, ai mamei lui Matei si ai tuturor locuitorilor din micul oras de provincie in care, cu opt ani in urma, familia Iliescu se mutase din Capitala. Relatia lor continua, din toamna, in Capitala, el devenind student, ea divortand, insa nu pentru multa vreme. Mergand la mare, Matei face cunostinta cu o prietena a Dorei, Magda, fata de care are un sentiment similar aceluia avut fata de iubita sa si are revelatia rolului intamplarii, al accidentalului in povestea lor de dragoste, si a faptului ca "daca Dora si Magda sunt egale toate lucrurile sunt egale, adica indiferente in sine". Despartirea e inevitabila, iar revederea Dorei, in multime, de catre Matei, peste un timp, nu va mai reprezenta decat prilej de severa nostalgie.
IUBIREA CA DESCOPERIRE SI EVADARE. |
Asa cum sugereaza si titlul, in centrul romanului se afla figura lui Matei Iliescu, a carui evolutie e urmarita prin selectarea unor scene si intamplari semnificative din copilarie, adolescenta si debutul tineretii. Exilat in frumosul, dar plictisitorul orasel de provincie N., Matei e un nonconformist ale carui purtari frizeaza impolitetea; fire dificila, trecand de la melancolie si blazare la stari impulsive si exaltare, el este perceput de cei din jur ca bizar si nesociabil. Atasat exclusiv tatalui sau. care moare cu patru ani inainte ca Matei s-o cunoasca pe sotia avocatului, tanarul imprevizibil incepe sa se transforme odata cu descoperirea erosului: descopera tandretea, afectiunea pana la romantiozitate si, cel mai important, (re)descopera lumea, "impacandu-se" cu ea. Intermediara acestei concilieri este foarte frumoasa Dora. Cu cativa ani mai in varsta decat Matei, mai lucida, la inceput, decat acesta, Dora intra in jocul erotic pe fondul unei vieti mediocre si inconsistente, de femeie obligata sa se marite cu un barbat pe care nu-l iubeste si sa traiasca anodin intr-un "loc unde nu se intampla nimic". Sensibila, independenta in atitudini (vezi "fuga" de dupa casatorie sau raceala constanta fata de sotul impus), cultivata (citeste, canta Ia pian), Dora accepta dragostea lui Matei ca pe o evadare, pentru ca in finaNmaginea ei sa se recompuna in liniile tragice ale despartirii.
inregistrarea miscarii epice - foarte redusa, dupa cum se vede - si construirea profilului moral-psihologic al eroilor, ca si surprinderea, in cateva secvente, a vietii de provincie cu tabieturile si reuniunile ei protocolare, tin de stratul superficial al cartii. Ar fi vorba aici de lectura realista, care da masura romanului de amor impletit cu romanul de formatie. Dar initierea erotica si formarea intelectual-morala a personajului principal sunt relatate intr-o maniera particulara; scriitura stilizata, incarcata descriptiv (si epurata de epicul marilor evenimente), cu nuantari si parafrazari ale propriilor motive lansate anterior, trimite la o lectura care percepe dimensiunea calofila a textului.
DIMENSIUNEA MITOLOGICA SI LIVRESCA |
In frazele alambicate, in scurtcircuitele asocierilor frapante, precum si in scenele relativ banalei istorii amoroase se ascund reperele unui strat de profunzime, impreuna cu care romanul in cheie realista alcatuieste o structura complexa. Astfel, romanul cu aparente traditionale se dovedeste a fi, asemenea lui Uli.se al lui Joyce, o rescriere a unor momente mitologice. Perspectiva mitica, reperabila in imaginile originale, in aluziile extrem de subtile (atat de subtile incat uneori nu pot fi decriptate), le da protagonistilor "sansa" echivalarii simbolice cu serii de personaje din aceasta sfera: Perseu, Jupiter/Zeus, Argus pentru Matei,_ Danae, Andromeda, Leda, Demetra, Europa pentru Dora. Insa sistemul de referinta mitologic este dublat - de fapt, chiar "remorcat" - de un altul, acela livresc: in "lectura indragostita" a romanului Cherie al fratilor Goncourt transpare celebra scena din Dante ai carei protagonisti sunt Paolo Malatesta si Francesca da Rimini, in imaginea provincialei plictisite a Dorei se reflecta ceva din imaginea Emmei Bovary, povestea de dragoste a Dorei si-a lui Matei e, in fond, o parafraza a fiaubertienei "educatii sentimentale", iar transmutarea mitologica intr-un story contemporan trimite la operatiunea similara a transpunerii modeme a Odiseei lui Homer in Ulisele lui James Joyce. Fascinanta intalnire a celor doi iubiti in oglinda e imaginea reprezentativa a acestei tehnici constand in reflexia temelor si motivelor mitologice si livresti, dar si reflexia romanului Matei Iliescu in sine insusi (prin reluarea temelor lansate initial), astfel ca lectura a ceea ce pare la prima vedere o obisnuita poveste de dragoste se metamorfozeaza (de altfel. Matei Iliescu e si o carte a metamorfozelor simbolice ale profanului in mitologic, ale umanului in animalier, ale naturalului in antropomorf s.a.) intr-o dificila, insa placuta operatiune de arheologie textuala. Lectura psihanalitica (vezi obsesia paterna sau identificarea Dorei cu "fantasma" Martei, fetita cunoscuta in copilarie de Matei) si lectura filosofica (purtand, de pilda, amprenta platoniciana a teoriei anamnezei - vezi sugestiile insistente asupra faptului ca Matei nu cunoaste, ci re-cunoaste, isi aminteste lumea) reprezinta alte doua moduri de a intelege acest roman a carui simplitate se dovedeste inselatoare si a carui lentoare narativa ascunde ritmuri si conexiuni de ordin cultural foarte interesante.
MATEI SI DORA
(fragment din roman)
" - Pana acum n-ai mai sarutat pe nimeni?
- Ba da. O data. Insa tot pe tine, in parcul Ioanid.
- Nu inteleg.
- Aveai noua ani si te chema, pe atunci, Marta.
- Fetita aceea. -Da.
- Si cum m-ai sarutat? il intreba cu o ascunsa nemultumire.
- Pe frunte.
- imi semana atat de mult? - si la raspunsul lui afirmativ, Dor a facu in iarba, intre ei doi, cateva semne cu degetul si apoi ii spuse:
- Nu o cunosc. Am cunoscut-o doar pe verisoara ei. Sunt insa geloasa. Ori nu, se corecta cand il vazu gata sa protesteze, ci ca adineauri cand coboram si mergeai in urma mea. Nu trebuie sa stii despre mine mai mult decat stiu eu insami.
Matei era departe de a fi vanitos, dar felul cum rostise ea ultimele cuvinte ii dadu un puternic sentiment al propriei puteri. II mai incercase uneori, cand incaleca cea mai de sus craca a unui copac, ascuns in frunze si leganandu-se incet deasupra abisului albastru; il incercase si in dupa-amiaza trecuta cand se jucase, o clipa, cu imaginile din el ale Dorei. Dupa cum il privea, ghicea ca era sensibila la faptul ca in el se petrecea acum ceva deosebit si se pregati sa-i marturiseasca ce. Nu trebuia sa-i spuna tot? Ar fi fost o dovada de dragoste si se cuvenea ca Dora insasi sa stie ce produsese, chiar fara voie, in el. O mana secreta ii fura insa cuvintele pe care era gata sa le rosteasca.
Ce-ar fi avut de altminteri sa-i impartaseasca? Si ea ii tacea, astazi, atatea. Ascuns in travestiul camasii albe in care acasa, cand o imbracase, nu banuise ca va fi atat de stramtorat, era deci mai bine ca ea sa nu-l vada. Ascuns de privirile ei, ca de ale doamnei Iliescu cand, in strada Polona, il acoperea de la genunchi in sus in clabuci de sapun, cuirasa plina de curcubee, penaj candid, absenta - dar palpitand de o viata nemarginita, concentrata si agresiva. Nu stie aceasta insa, isi repeta Matei, o presimte si de aceea, desigur, este astazi locuita parca de un spirit nelinistit care ma supravegheaza rotindu-se in cercuri capricioase, cade bazaind spre mine si, inainte sa pun palma pe el, se cumpaneste si se departeaza pentru a da ocoluri stranse in jurul unei preocupari tainice, descrie in aer aureole rasturnate, revine si din nou dispare si nu-l mai aud. Mult deasupra norilor sau a tot ce-i poate umbri linistita lumina. Dora totusi avea dreptate.
- Fiindca se stie pe sine, fiecare stie despre ceilalti mai mult decat stiu ei insis ii raspunse, urmand-o printre arborii rari de pe malul apei, printre care, ridicandu-, din iarba, se plimba privind interesata detaliile locului.
Dora se opri si exclama cald:
- Dragostea insa e uitarea de sine, Matei.
- Ai impresia, spuse, ca nu ma uit pe mine?
- Da, ii explica, uneori.
-Acum, de exemplu? Astazi? De unde stii?
Dora nu gasi cuvintele care trebuiau si renunta. Si poate ca nu era prudent, i supravegheat. Sau poate ca nici asta, ci era doar prea tanar. II privi; uitase cu desavarsire de femeia din gradina publica. Erau atat de singuri! Dar pe-aici nu zburau vulturi si, oricum, nu putea fi pentru el o Lycainion, isi spuse si rosi din nou, mirata si suparata ca-i treceau astfel de ganduri prin minte. Daca nu l-ar fi intalnit, n-ar fi avut acum de ce rosi. ()
- Vrei sa ma joc? Continua Matei care-i gusta acum incet locul savuros dintre sprancene. Spune-mi cum sa ma joc cu tine. imi place atat de mult, repeta fara sa-si dea seama o expresie obisnuita a ei, imi place atat de mult sa te tin in brate, asa, in picioare, caci te simt toata. O, sa ma rotesc strans in jurul tau, ca luna in jurul pamantului, adauga, facand intocmai ce spunea, ce frumos iti cade parul pe ceafa si ce gust bun are gatul tau aici, sub el, desi ochii iti sunt acum de partea cealalta.
Lasandu-se in voia acestor imbratisari cu care nu era obisnuita, se gandea ca tot ce spune trebuie sa fie adevarat, pentru ca n-a avut cand si de unde le invata. E atat de curat si puternic si racoarea de aici de pe marginea apei e dumnezeiasca, desi atat pamant poate ca e greu de lucrat, caci e prea mult si tare ca piatra. Matei, nu mai pot, sa ne asezam pe mal si sa ne uitam in apa, ti-am spus ca e un rau minunat, cum n-am mai vazut, si vreau sa-l mangai si eu cu palma, ca tine.
Isi aranja parul cu mana si se lasa putin pe spate, sprijinindu-se in maini si tragandu-si picioarele sub ea. Dupa ce se linisti, se uita la Matei. Acesta se trasese mai de o parte, isi tinea genunchii ridicati si ochii ii ardeau nestapaniti si adanci. Cand privirile li se intalnira, nu surase, cum se astepta, ci continua sa o priveasca fara nicio tresarire, numai ca de asta data cu o expresie de nesfarsita incredere.
Il intreba suspinand:
- Cefei de om esti tu? Ai ceva care ma atrage, dar ma si descumpaneste. Stii mai putin, dar si mai mult decat e normal si, cu tine, am totdeauna senzatia ca imi spui tot si ca nu-mi spui nimic, ca-mi esti aproape si in acelasi timp foarte departe. Dar nici pe mine nu ma mai pricep. Am inceput sa-ti seman.
- Mie?
Se aplecara atunci deasupra apei, umar la umar, sa-si vada fetele si sa le compare. Dora arata cu degetul spre cele doua imagini alaturate, indicandu-i trasaturile comune amandurora. Matei se crezu la inceput dator sa reziste demonstratiei ei si la randu-i ii arata, insa nu cu degetul, ci cu barbia, mai ales ce-i deosebea. Ea ii urmarea absorbita explicatiile, fara sa se lase convinsa. Ideea ca au inceput, fizic, sa semene o umplea de o incantare profunda.
- Uite, ii mai arata odata spre apa, parca am fi frati.
Matei tresari. Daca avea dreptate, probabil ca si el incepuse sa semene cu ea si afla astfel de ce de la o vreme doamna Iliescu ii cerceta chipul cu atata staruinta si ingrijorare imbufnata. Nu-i scapa nimic, de buna seama!
- Ce fericire, cand eram mica mi-am dorit mult un frate si, in sfarsit, l-am gasit. Dar acum, stii, trebuie sa ne jucam toate jocurile pe care nu le-am jucat impreuna cand eram copii.
- Cat de senine plutesc alaturi chipurile noastre pe apa, spuse el cand, nestiind cu ce sa umple clipa de absenta dintre ei, se aplecara din nou deasupra raului.
Ea ii facu semn spre imaginile albe care saltau impreuna cu ale lor pe spatele mobil, alunecos si cu o usoara bombare in sus a undelor:
- Printre nori.
Fasaitul si galgaitul lent si stins sub cele doua masti roze ale lor, alaturate si onduland lent, gata sa se desprinda de pe elementul instabil pe care erau aplicate, se prelungea indefinit, monoton, si ascultand atenta acest cantec al trecerii ireversibile, Dora il gasi trist."
|
BIBLIOGRAFIE:
Petrescu, Radu - Parul Berenicei, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981; Simion, Eugen - Scriitori romani de azi, IV, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1989.
