MATEI ILIESCU - Roman de Radu Petrescu.
intrucat autorul practica in mod constant insemnarile zilnice, referinte despre scrierea romanului se gasesc in mai multe dintre jurnalele sale publicate (Ocheanul intors, 1977; Parul Berenicei, 1981; A treia dimensiune, 1984; Catalogul miscarilor mele zilnice, 1999), ceea ce face ca Matei Iliescu sa fie opera care - in literatura romana - beneficiaza de cele mai ample documente ale producerii sale. inceputa in 1950 (prima notatie - in Catalogul - este datata 19 iunie 1950), redactarea romanului este abandonata dupa aproximativ un an si reluata in . Din acest moment, intreg timpul liber, mereu greu de castigat, de obicei "smuls odihnei" (R. P. lucreaza ca functionar la Institutul de Cercetari horti-viticole Baneasa) si toate fortele autorului sunt consacrate cartii, devenita o adevarata "obsesie", a carei elaborare se incheie in 17 iunie . Parul Bereni-cei, jurnalul de creatie al romanului, cuprinde tocmai acest interval (ianuarie 1961 - 17 iunie 1964), retinand imprejurarile scrierii (dintre care nu lipsesc neajunsurile materiale si boala), lecturile, emotiile, superstitiile, ritmul de lucru, intentiile si semnificatiile cartii. Odata incheiat, in 1964, romanul este propus Editurii pentru literatura care il respinge.
In 1966, Miron Radu Paraschivescu publica un fragment (capitolul VIII, Sarutul) in "Povestea vorbei", suplimentul revistei "Ramuri", incercand apoi pe mai multe cai sa promoveze tiparirea romanului care ii provocase entuziasmul. Matei Iliescu va aparea abia in 1970, la Editura Eminescu din Bucuresti.
Conceput ca o replica la doua dintre romanele maestrilor recunoscuti ai autorului {Educatia sentimentala de G. Flaubert si Enigma Oii Hei de G. Calinescu), Matei este, in sensul cel mai larg, un roman al formarii ce arc in centru initierea erotica sau, in termenii lui Radu Petrescu, "Prin chiar faptul ca analizez acolo cum se comporta dragostea, cum creeaza dragostea pe om (pe barbat), cartea va depasi granitele obisnuitelor romano de dragoste pentru ca punctul meu de plecare >na sileste sa arat (si nu numai teoretic, ci dramatic) nasterea (crearea) lui Matei nu numai in raporturile cu Dora (), ci cu toata lumea, inclusiv cu ci insusi" (Parul Berenicei) .
Cele mai insemnate raporturi (dupa cele cu Dora) sunt cele familiale, ceea ce permite o investigatie a mediului burghez dinlr-un "obscur orasel de provincie", creand un fundal de "normalitate" povestii de iubire, in masura sa-i reliefeze nu doar intensitatea, ci si natura cu totul speciala (de altfel - previne unul dintre personajele adulte, subliniind antiteza "oamenii normali, sau atata vreme cat sunt normali, nu iubesc", iar Matei crede ca "Orasul e prea mic pentru noi").
Din acest fundal se detaseaza ca fiind de cea mai mare complexitate si cu adevarat structuranta pentru protagonist relatia cu tatal sau. La fel ca si Niculae Moromete, eroul lui Marin Preda cu care, in aceasta privinta - desi provenind din universuri romanesti complet diferite - seamana surprinzator de mult, Matei se considera in raport cu tatal ca fiind "mereu in fata unei enigme", care nu functioneaza, insa, inhibant, ci, creand emulatie, da sensul major al formarii. Pentru prima data enigma este asociata cu figura paterna in copilarie cand, dupa o importanta -dar nu falimentara, totusi - pierdere financiara, tatal decide (spre stupefactia familiei si, in special, a sotiei, care il suspecteaza de a-si fi pierdut mintile - un secret care, auzit clandestin, produce o mare spaima baiatului) sa paraseasca Bucurestiul si sa se stabileasca in N., oraselul de provincie. Semnificatia bizarei hotarari paterne se va deslusi cu claritate peste cativa ani (la vremea la care Matei intra in adolescenta), dovedind ca ea ascundea chiar taina cea mare: "atins de un rau misterios", tatal se retrasese aici, in fosta casa a unui frate mort cu multi ani in urma, pentru ca el insusi se pregatea sa moara.
Daca, inca pe cand acesta se afla in viata, Matei se simtea mai degraba fiul tatalui decat al mamei sale, dezvoltand un puternic sentiment de complicitate fata de cel dintai, dupa moartea lui adolescentul ajunge la "constiinta ca acum a ramas singur pe lume" si "se singularizeaza in toate felurile cu putinta", in timp ce pe mama o percepe ca fiind "o fiinta straina", careia "nu-i vedea sufletul".
In schimb, la scurt timp de la moartea parintelui sau, fiul incepe sa tina un jurnal in care nota lucrurile "de care tinea atat de mult sa se fereasca", unde jurnalul functioneaza, in chip straveziu, ca un substitut al tatalui si semnalizeaza, deopotriva, dimensiunea autoreflexiva, foarte subtila, a romanului insusi. Pentru ca, la fel ca fiul care, trecut prin experienta erotica, ajunge sa se desprinda de sub autoritatea paterna si sa constate el insusi cu uimire ca "ma pot gandi la tata ca la un strain, eu insumi fiindu-mi tata si fiu in acelasi timp", romanul urmeaza regula de crestere a propriului erou si bazandu-se pe forma primitiva a jurnalului din adolescenta ajunge el insusi la maturitate inghitindu-si tatal (jurnalul care aici nu se vede) si fiind, prin anumite procedee date in vileag in Parul Berenicei, "simultan tata si fiu": "Metoda de care vorbesc este aceea de a relua scene din carte prin elementele lor fundamentale, in supraimersiune. Joyce reia scene din Odiseea, Matei Iliescu se parafrazeaza, se reia pe sine insusi, romanul isi contine modelul, originea, isi este siesi simultan tata si fiu".
In planul vietii personajului, agentul cresterii este Dora, femeia care pentru un interval apreciabil de timp, pana la desavarsirea initierii (ce coincide chiar cu momentul desprinderii de tata), este identificata, intr-o lume de straini, ca fiind geamana: "Soarta ei seamana cu a mea", intelege Matei.
De altfel, iubirea se inscrie intr-o acolada care se deschide prin aceasta recunoastere a asemanarii si se incheie atunci cand Matei "pricepu ca avea de a face intr-adevar cu o fiinta straina, cu o fiinta de sex ambiguu, motor al innoirii si sora buna a mortii", ceea ce inseamna ca, dupa tema iubirii, tema ingemanarii/ instrainarii (fata si reversul unei singure probleme) este a doua ca importanta in roman. Dezvaluind tiparul liric al creativitatii lui Radu Petrescu, tematica in cauza se sprijina in adanc pe o metafora care, relevata in momentele esentiale ale traseului erotic, este metafora oglinzii. Chiar cea dintai intalnire (recunoasterea) dintre Matei si Dora (tanara nevasta a avocatului Albu, la care Matei intra, dupa insistentele mamei, in ultima sa vacanta inainte de plecarea la Universitate, ca secretar particular) se petrece in oglinda. Mai tarziu, intr-un moment de varf al iubirii (tratat intr-un registru bucolic, unde cuplul reface imaginea lui Daphnis si Chloe), coplesita de dezmierdari, Dora ii cere lui Matei sa se oglindeasca impreuna in undele unui "rau minunat", in care are placerea sa descopere ca seamana atat de lare incat "parca am fi frati".
In schimb, dupa cateva saptamani, atunci cand iubirea devenita pasiune parasea inocenta idilica a tapsanului pentru cunoasterea fierbinte a alcovului, tot Dora observa, intr-o oglinda de dormitor, de aceasta data, ca asemanarea se pierde.
Pe cand apar primele semne ale instrainarii. Matei descopera o alta semnificatie a oglinzii, care a lucrat mereu, pe dedesubtul dragostei lor, cea de uitare; "apa moarta, care uita pe cei care s-au reflectat in ea", pentru ca atunci cand despartirea definitiva arc loc (si la intelegerea careia barbatul parvine tot pe o cale asemanatoare celei a intalnirii, mai degraba de tipul revelatiei decat a rationamentului), ea sa fie marcata printr-un gest opus celui al oglindirii facut, deloc intamplator, in cusca ingusta, sufocanta, a ascensorului:
"Apoi, cu sunetele si mirosul acesta in sine, intra in cusca ascensorului. intre pragul ei de jos si marginea dinspre el a coridorului, intrevazu, in clipa in care tragea usa, golul intunecos in care avea sa coboare. Atunci incepu sa inteleaga ce se petrecuse. Ca sa nu se vada, se sprijini cu spatele de oglinda". Continand-o in ceea ce inseamna esenta sa, metafora oglinzii nu este in masura, insa, sa retina fetele atat de diferite ale iubirii pe care romanul le strabate, uneori suprapunandu-le paiimpsestic (acordand, asadar, unui episod mai multe semnificatii).
In istoria ei, iubirea inseamna o ampla dezvaluire de sine ce, trecand prin bucurie, tristete, joc sau suferinta scoate la suprafata chipurile, ele insele de mare diversitate, ale fiintei umane. Prin Dora (numita, atat de potrivit, "impartitoare de daruri"), Matei isi descopera acea senzitivitate speciala pe care singura prezenta femeii o poate provoca ("nu mai sunt compus decat din senzatiile pe care () le depune in mine prezenta ta'), traieste sentimentul de a fi reusit
- intr-un tip de experienta din nou unica, indatorata unei puteri cvasivrajitoresti a femeii
- sa se sustraga timpului ("eliberindu-l, astfel, pe el, de incubul prefacerilor si al schimbarii") si intelege virtutile exceptionale cu care dragostea improprietareste cuvintele: de o fraza dreapta a iubitei ("Sunt fericita ca-ti plac").
Matei simte ca "m-as putea agata de ea cu amandoua mainile ca de un trapez atarnat de bolta aceasta neagra si instelata, si sa ma leagan si sa ma rasucesc pe ca la nesfarsit". Experienta cea mai insemnata, insa, se petrece - cu o intentie clar anti-psihologizanta intr-un roman care, fara sa ignore psihologia erosului, isi propune decis sa o depaseasca - in ceea ce Matei numeste "corpul sau de aer". Daca la 16 ani descoperise ca "patria lui este cerul" si ca "o dulce, sacra ameteala rarefia pamantul de sub el, il legana intre doua vazduhuri", in iubire Matei nu va pierde, ci isi va intari "esenta aeriana" (tocmai strabatand si zona de noroi) si credinta ca "locuiesc si acum in cer". Mai mult decat semnificatiile mitologice care apar astfel si care dau personajelor identitati suplimentare de tipul Matei-Zeus, Dora-Diana ori Demeter-Persefona etc. ("transpozitiile" mitologice - in expresia autorului - sunt, de altfel, pe indelete explicate in Parul Berenicei, destul de frustrant pentru comentatorul care nu se mai lasa ispitit de acest drum deja lamurit), este in cauza in acest plan dimensiunea metafizica a romanului sau, tot cu expresia autorului, "fondul religios al cartii mele'.
Aceasta inseamna nu numai ca iubitii au corpuri aeriene si cosmice, dar si ca iubirea insasi este de esenta divina intr-un inteles platonician pe care - din nou ca un prea bun comentator al cartii sale - Radu Petrescu il consemna in Parul: "Dragostea nu se termina niciodata pentru ca ea produce in individ transformari in sir infinit. Sub acest aspect o privesc eu in Matei Iliescu, acest roman platonician". Romanul insusi se incheie subliniind aceasta dimensiune metafizica a iubirii: la ani distanta dupa ce despartirea avusese loc, iubirea continua si Matei "vedea frumusetea in Dora, asa cum crestinii vad lumea in Dumnezeu", imaginea femeii ramanand "o certitudine, ()ccva solid de care sa se prinda", chiar daca pe langa Dora cea reala barbatul trece, in vreme ce se gandeste cu mare intensitate la ea, fara a o recunoaste. Marea obsesie a autorului, Matei Iliescu este, deopotriva, si marea sa reusita, roman prin care Radu Petrescu poate fi proclamat - asa cum, nu fara oarecare ironie, nota in vremea scrierii sale - "doctor in ale lui Amor", dar si docent in ale Artei, Matei Iliescu apropiindu-se de regimul exemplar al capodoperei.
