Marthe Robert: romanul inceputurilor şi inceputurile romanului referat





Cel dintai capitol al cartii Romanul inceputurilor si inceputurile romanului, de Marthe Robcrt, se intituleaza Genul nedefinit; ne intampina, inca din acest titlu, acel impas al teoriei romanului de a-si defini obiectul pe care cercetatoarea isi va propune sa-l abordeze prin tactici de ocolire sau amanare ca si prin recursul la caracterizari indirecte. Astfel, inca de la primele paragrafe, dupa ce se aminteste opinia generala despre descendenta romanului din marile forme epice ale trecutului, se apreciaza ca el "e un gen relativ recent, pastrand doar slabe legaturi cu traditia din care s-a nascut." Se mai aminteste ca "romanul modem este in realitate un nou venit in literatura, un plebeu care s-a impus, avand inca aerul unui parvenit, uneori chiar al unui aventurier printre genurile stabilite de secole si inlocuite de el incetul cu incetul." (1) in continuare, romanul este definit prin destinul sau, mai bine zis, prin cariera sa: "Ca un adevarat parvenit, romanul a obtinut un succes extraordinar intr-un timp foarte scurt pe scama cuceririlor dobandite pe teritoriile vecinilor sai. pe care le-a absorbit cu rabdare pana la transformarea intregului domeniu literar in colonie. Trecand de la rangul de gen minor si defaimat la un prestigiu fara precedent, romanul este acum aproape singurul care domina viata literara, viata care s-a lasat modelata de estetica sa, si care depinde tot mai mult, din punct de vedere economic, de succesul sau. Datorita libertatii sale de invingator, a carui unica lege este expansiunea fara limite, abolind definitiv si fara exceptie castele literare - acelea ale genurilor clasice - romanul isi insuseste toate formele de expresie, exploateaza pentru sine toate procedeele fara a fi obligat sa justifice folosirea lor. Paralel cu aceasta delapidare a capitalului literar acumulat de secole, el pune stapanire pe domenii din ce in ce mai vaste ale experientei umane cu a caror cunoastere aprofundata se mandreste adesea reproducand-o uneori nemijlocit, alteori interpretand-o din punctul de vedere al moralistului, al teologului, al filozofului sau al savantului. // Asemanandu-sc, prin multe trasaturi, cu societatea imperialista in care s-a nascut (spiritul sau de aventura tot mai aminteste de cel al lui Robinson, care nu intamplator transforma insula pustie in colonie), romanul tinde irezistibil catre universal si absolut, catre totalitatea obiectelor si a gandirii; iara indoiala ca in acest fel el uniformizeaza si niveleaza literatura, dar pe de alta parte ii ofera debuseuri inepuizabile deoarece nu exista nimic care sa nu se poata scrie. Gen revolutionar si burghez, democratic prin optiune si animat de un spirit totalitar care-l indeamna sa sfarme piedici si hotare, romanul este liber, liber pana la arbitrar si pana la ultima treapta a anarhiei. Totusi, paradoxal, aceasta libertate fara limita aminteste de libertatea parazitului, caci prin natura sa, el traieste simultan pe seama formelor scrise si a lucrurilor reale, al caror adevar pretinde ca il «reda». in aceasta forma dubla de parazitism, departe de a-si restrange posibilitatile de actiune, romanul pare ca-si sporeste fortele extinzandu-si astfel si limitele. // Succesul istoric al romanului se datoreaza, evident, privilegiilor exorbitante pe care literatura si realitatea i le-au oferit, amandoua, cu aceeasi generozitate. Din literatura, romanul face pur si simplu ce vrea: nimic nu-l impiedica sa exploateze, in folos propriu, descrierea, naratiunea, drama, eseul, comentariul, monologul, discursul; sau sa fie, dupa placul sau, pe rand sau simultan, fabula, istorie, apolog, idila, cronica, povestire, epopee; nici o prescriptie, nici o prohibitie nu-l limiteaza in alegerea unui subiect, a unui decor, a unui timp, a unui spatiu, nimic nu-l obliga sa respecte in mod absolut singura interdictie la care se supune in general, cea care-i determina vocatia prozaica; el poale, daca crede necesar, sa contina poeme sau pur si simplu sa fie «poetic». Cat despre lumea reala, cu care detine legaturi mai stranse decat orice alta forma de arta, poate la fel de bine s-o zugraveasca fidel, s-o deformeze, sa-i pastreze sau sa-i denatureze proportiile si culorile, s-o judece: el poate, de asemenea, sa ia cuvan-tul in numele ei si sa pretinda ca schimba viata doar evocand-o in inie-riorul lumii sale fictive. Daca tine, e liber sa se simta raspunzator de judecata ori de descrierea sa. dar de fapt nu e obligat s-o faca pentru ca nici literatura, nici viata nu-i cer socoteala de felul in care le exploateaza bunurile. // Astfel, spre deosebire de genul traditional, atat de normativ incat nu se supune doar unor prescriptii si interdictii, ci chiar c facut din ele. romanul nu are reguli si oprelisti, este deschis tuturor posibilitatilor, si, intr-o oarecare masura, indefinit in toate sensurile. Acesta este, evident, motivul principal al expansiunii sale continue si al succesului sau in societatile modeme, cu care se aseamana, cel putin in spiritul inventiv, neastampar, vitalitate. Dar, teoretic, aceste posibilitati aproape nelimitate atrag o insuficienta individualizare a romanului, al carei inconvenient grav se vede imediat, caci daca romanul este nedefinit, si pana la un anumit punct nedcfinibil, mai este el oare gen si poate fi studiat ca atare? Nu trebuie mai degraba sa ne multumim a-l intelege in operele sale izolate, prin enunturile partiale, prin analizele pur descriptive pe care le suscita de la o zi la alta? Sau, pentru a pune problema altfel: se poale concepe o teorie a romanului, care bazata pe cateva principii necesare, suficiente si relativ stabile, sa ofere mai intai conditiile unei clasificari rationale a operelor, apoi pe ale unei critici eliberate cel putin in parte de empirism, daca nu de prejudecati? Aceasta intrebare, care nu poate sa intereseze prea mult istoria noastra literara [aici, o nota a autoarei, care pastreaza, ni se pare, o importanta decisiva in ordinea de idei a problemei definirii romanului si pe care ne simtim datori sa o reproducem integral: "Un specialist al romanului, Albert Thibaudel, s-a marginit sa imparta tipurile de romane cunoscute intr-un anumit numar de categorii: romanul domestic, romanul de aventuri, romanul intelectualului, al placerii, al durerii etc. Este, cu nuante mai subtile, vechea clasificare dupa subiecte, care se mai poate face tinand cont si de mediile descrise, sau si de starea sociala, de meseria personajelor (Laroiisse-ul secolului al XlX-lea consemneaza astfel romanul religios si chiar romanul de vanatoare). Clasificarea «nationala» (romanul englezesc, rusesc, german etc.) raspunde acelorasi preocupari de a pune rapid ordine in haos. Dar in zadar s-ar multiplica subclasele romanelor: varietatea nu explica genul, (care este tocmai cea ce ramane neschimbat), este in schimb esentiala pentru ceea ce germanii si anglo-saxonii. poate cu putina emfaza si optimism, numesc «stiinta literaturii»; ea este departe de a avea o valoare speculativa.

caci atata timp cat problema nu c rezolvata, disensiunile dintre scoli raman ncsolutionate, asa cum sunt inevitabile si neintelegerile care-i opun pe romancieri unei parti din cititori si mai ales judecatorilor de moment. intr-adevar, criticii par sa considere existenta unui gen romanesc ca un fapt implinit, sau macar lasa sa se inteleaga acest lucru ori de cate ori spun, de pilda: cutare carte e un roman, cealalta nu este si, deci, ar trebui sa poarte alta denumire. O astfel de judecata nu este. desigur, acceptabila, decat daca se sprijina pe un principiu general in stare sa explice in acelasi timp particularitatile nenumarate ale operelor, adica libertatea lor, cat si necesitatea caracteristicilor lor comune."

In fata acestui adevarat nod problematic, a carui istoric si complexitate au fost reconstituite sugestiv si convingator de autoarea franceza, incheierea la care aceasta ajunge este cat se poate de logica: "Daca vrea sa fie sincer, criticul ar trebui sa recunoasca faptul ca atata timp cat n-a gasit regulile in afara carora o poveste scrisa n-arc dreptul la numele de roman, atata timp cat ignora ceea ce, in toate cazurile trecute, prezente si viitoare legitimeaza sau proscrie folosirea insasi a acestui cuvant, ar fi bine sa renunte deocamdata la o judecata definitiva."' "Deci, pentru romancier, romanul isi trage forta tocmai din absoluta sa libertate; pentru critic aceasta libertate are ceva scandalos, el nu o poate accepta fara sa-i impuna macar cateva limite, fie chiar si punand in locul regulilor care-i lipsesc, sentimentul, gustul, dispozitia sa" (3)
In continuare, se abordeaza, pe rand, cateva din elementele esentiale ale celor mai raspandite definitii ale romanului si se supun verificarii cu ajutorul trasaturilor principale ale genului, sintetizate atat din agitata lui istoric cat si din varietatea fara limita a exemplarelor sale individuale. Astfel, spre exemplu, problema veridicitatii care ar valida sau nu specificul romanului: "Fie ca se bazeaza pe un fapt real sau inventat. in orice caz nu subiectul face romanul si cu atat mai mult nu i se poale cere sa lamureasca raportul intre «adevan> si «fals», a caror complexitate depaseste cu mult opozitia categorica admisa de articolele din dictionar. Strict vorbind, lotul e inlr-adevar «fals» intr-o lume creata pe de-a-ntrcgul pentru a fi scrisa: orice tratament ar suferi si sub orice forma ar fi sugerata, realitatea romanesca este fictiva, sau, mai exact, exista intotdeauna o realitate de roman, in care personajele de roman se nasc. mor, traiesc aventuri de roman/" (4) "Fantastic sau realist, utopic sau naturalist. «inchipuit» sau adevarat, oricare ar fi pretin-sele-i legaturi cu realitatea, subiectul romanului nu poate deci furniza un criteriu acceptabil de definire, pentru ca trebuie sa-l consideram ca o organizare strict literara, neavand decat raporturi de pura conventie cu realitatea empirica. Acesta nu este nici macar un criteriu bun pentru o clasificare, pentru ca a grupa romanele dupa datele extrase din subiectul lor- mediu, cadru geografic si istoric, pozitie sociala, sau functia personajelor principale - inseamna, desigur, a spune ceva despre iluzia intretinuta de autor luandu-si drept complice publicul dar si a lasa Ia o parte tocmai ceea ce justifica numele de roman pentru fiecare opera in parte." (5) Iar ca incheiere la aceasta problema: '"Acesta este marele defect al clasificarii dupa subiecte care. fiind incompleta, desi mereu extensibila, in mod inevitabil mai mult faramiteaza decat uneste. De aceea, o asemenea clasificare se dovedeste inutilizabila pentru teorie: ea dizolva notiunea de gen - singura care conteaza in acest caz - inainte ca ea sa se fi putut forma. Majoritatea definitiilor se impotmolesc deci in aceasta problema a realului, pe care lingvistii par s-o considere rezolvata, dar pe care romancierii si criticii o vad renascand la fiecare generatie sub forma unor conflicte mai mult sau mai putin ascutite."

Dar impasul, daca nu chiar imposibilitatea definitiei pol lasa genul nu atat la dispozitia unui arbitrar aproape total, si ne putem inchipui cat de periculos, cat la aceea a unei agresiuni normative din afara limitelor lui, inca mai periculoasa, dupa cum autoarea franceza noteaza: "Dar caracterul non-normativ al romanului, dezordinea care ii este fireasca, imoralitatea sa atat fala de traditie cat si din punct de vedere al lumii sociale reale. il expun mai mult decat genurile clasice acestei tutele morale fara de care imaginarul parc totdeauna prea liber si prea in afara legii pentru a nu deveni periculos. Prost definit prost guvernai si, asadar, prost protejat impotriva evceselor dorintelor sale imaginare, romanul are parte mai mult de teoreticieni care sunt. in primul rand, cenzori, si de critici care ii suspecteaza moralitatea."

Cat priveste succesiunea diferitelor directii si tendinte din arta romanului, mai mult decat exercitarea autoritara a dictaturii propriului program, nu se inregistreaza nimic efectiv in sensul progresiei teoriei genului: 'Caci diferitele scoli care se straduiesc sa-l «elibereze» nu fac la urma urmei decat sa inlocuiasca un tribunal considerat perimat prin altul mai modern (se poate vorbi atunci de tirania stiintei experimentale, a realismului socialist sau nu, a angajarii sociale), la fel de autoritar, desi competenta sa n-a fost mai bine dovedita. Si, desigur, romanul continua totusi sa prolifereze cu indisciplina si cu necuviinta carc-i sunt proprii, dar, hartuit in toate directiile in care este tarat cu forta, influentat de continua confuzie a eticului si a esteticului care trece drept lege a artei sale, el nu se creeaza decat cu constiinta tulbure, intr-o lupta continua cu sine carc-l duce vesnic la emanciparea de sub o tutela, la supunerea fata de noi imperative. // in sfarsit, libertatea romanului n-arc dusmani mai rai decat aceia care o revendica cu vehementa cea mai mare. O dovedesc numeroasele declaratii ale scriitorilor care, inca din secolul al XVIII-lea si de-a lungul secolului al XlX-lca, afirma necesitatea de a incatusa genul romanesc si de a-i justifica utilitatea, de a-l legaliza, aparandu-i cu toate acestea pana si excesele sale ilegall"

Romancierii insisi, altfel spus: constiinta de sine a genului nu pot rupe cercul de fier al autoritatii impuse din afara genului, a moralei sau adevarului. Profunda pregatire psihanalitica a autoarei franceze ii inlesneste sa descifreze mecanismul acestei neputinte de a depasi subordonarea, tocmai prin actiunea unui fel de complex al vinovatiei al romanului in fata adevarului: "Patosul adevarului, care tine aici fin profesiunile de credinta ale romancierilor insisi - n.n.] de dezbatere, raspunde mai putin unei preocupari de claritate decat unei vagi nevoi de justificare; aici se simte slabiciunea genului, constiinta incarcata care-l impovareaza inca de la inceputuri, si care nu se atenueaza ci se agraveaza odata cu progresele insesi ale lumii moderne. Romanul modem, cel putin in masura in care introduce adevarul in planurile sale, nu poate nazui la nimic daca nu afirma mai intai ruptura cu jocurile iluziei carora Ie-a datorat mult timp reputatia de frivolitate/' "De fapl, lotul se rezuma la acest lucru, originalitatea si paradoxul genului constau in «incercarea de a te face sa crezi», in aceasta vointa de a sugestiona pe care o infaptuieste intotdeauna in numele adevarului, dar numai in folosul iluziei"

Tocmai din acest impas, pe care autoarea franceza il sondeaza si il explica atat de avizai si graitor, se naste si apoi porneste panta ascendenta a demonstratiei sale; a fost. pana la un moment dat. o coborare pana Ia treapta cea mai de jos a starii de confuzie teoretica in care se afla romanul; urmeaza, dupa aceea, pietrele succesive ale unei constructii care nazuieste sa instaleze tocmai ceva pozitiv si rezistent pe acest teren: "Fara indoiala ca romanul nu declara el insusi ceea ce este. ci doar ceea ce vrea, spre ceea ce tinde prin dezvoltarea aparent arbitrara a formelor si ideilor sale. Deci, in acest sens trebuie sa ne hazardam, desigur nu pentru a-l inchide inca o data intr-un cod abstract, ci straduindu-ne sa gasim nucleul primitiv - singurul care explica, poate, salbaticia si cultura sa, puterea sa colectiva, individualismul si unitatea profunda afirmata si prin situatia sa de gen fara reguli. Altfel spus, pentru a incerca sa-i reconstituim istoria sa intima, sau, daca preferati, romanul sau initial."

Pe baza teoriei si experientei psihoterapeutice a lui Freud, se identifica o sursa umana de substrat, care poate constitui solul initial si sursa predispozitiei narative general umane: ''Gratie lui Freud, care a descoperit-o pornind de la o reverie treaza ce s-ar putea numi folclorul pacientilor sai, se cunoaste. intr-adevar, la jumatatea drumului intre psihologie si literatura, o forma de fictiune elementara care. constienta la copii, inconstienta la adultul normal si tenace in numeroase cazuri de nevroza, se dovedeste atat de raspandita si cu un continut atat de constant incat trebuie sa i se acorde o valoare aproape universala. Simplu, dar desavarsit si apt sa traduca in structura si temele sale o multime de intentii contradictorii pe care numai o analiza corespunzatoare le poate discerne, acest «tipar» de povestire poate varia sensibil de la caz la caz si poate trece prin diferite stadii de dezvoltare, dar nu-si schimba decorul niciodata, nici personajele nici subiectul; nu-si pierde niciodata coloratura afectiva nici dorintele confuze care-l obliga sa se ascunda, astfel ca monotonia sa pare legata de o necesitate primara, ba chiar de insusi principiul imaginatiei. Asa cum il descrie Freud, pornind de la incomparabila sa experienta clinica, se prezinta ca un fel de visare treaza, care. cazand odata in adancurile psihicului, ajunge doar un biet fragment uitat din arheologia noastra, una dintre acele ramasite, pe care in mod constient (sau mai degraba inconstient) le putem considera inexistente, fara sa le banuim niciodata valoarea. Evident, el c interesant mai mult pentru psihologie, dar poate fi privii si ca o bucata de literatura tacuta, un text nescris care. desi compus fara cuvinte si lipsit de orice public, are totusi intensitatea si sensul unei creatii autentice. Pentru a evoca aspectul dublu psihologic si literar al micului mit astfel regasit, si subliniind originalitatea structurii sale. specificitatea continutului sau si infatisarea patologica sub care e chemat sa retraiasca, Freud n-ar fi putut desigur sa gaseasca un termen mai potrivit care intre timp a devenit clasic, decat acela de «roman familial al nevroti- -cilop>." (11) Din analiza detaliata a acestui conglomerat psihofanlas-malic. putem retine momentul in care copilul, subiect si autor initial al romanului familial, depaseste faza initiala, narcisista, si intra in prima criza existentiala, pentru care acest fel de epic subconstient reprezinta teren de exprimare si prilej de compensare: ""In acest fel se povestesc intamplari, sau mai degraba o poveste care nu c altceva decat angajarea tendentioasa a propriei istorii, un basm biografic menit sa explice umilinta nespusa de a 11 neinzestrat, de a nu fi iubit, un basm care mai da si posibilitatea de a se plange, de a se consola si razbuna printr-o singura manifestare a imaginatiei, in care nu se stie pana la urma ce domina, compasiunea sau renegarea/" (12) Dar adevaratul debut al romanului familial se petrece odata cu descoperirea diferentei intre reperele familiale fundamentale, cand copilul cunoaste sexualitatea: "Romanul propriu-zis incepe prin aceasta opozitie care, in masura in care se intemeiaza pe diferenta dintre sexe si pe toate antitezele si distinctiile derivate din acest model, deschide mii de perspective aventurii, intrigii, conflictului, pe scurt, un viitor al actiunii in care isi va putea preciza scopurile fara a renunta totusi la ambiguitati." (I?) m continuare, este urmarit procesul care. pe acest fir initial, duce la structurarea mitului oedipian si la conturarea a doua forme prototipice pentru subiectul/ autor al acestui nebulos nucleu epic: bastardul si copilul gasit. Din aceasta magma stelara initiala, ale carei determinante si caracteristici pot fi gasite in amanunt in cartea pe care o comentam, se naste, dupa opinia autoarei, romanul universal cu toate insusirile sale paradoxale, osciland intre rigoare si libertate: ""Caci este un fapt - [] romanul poale orice deoarece schema din care deriva ii confera un caracter convingator, la-sandu-l. in acelasi timp. liber sa se manifeste in toate registrele, sa ia toate tonurile si sa fie pe gustul tuturor, sa devina dupa placul sau roz sau negru, fad sau gras, cinic, profund, naiv, usuratic. Eroic, daca stie sa ridice incalcarea la inaltimea tragediei; sublim, daca insista in cautarea absolutului, pe care o implica interogatia sa asupra originilor; realist, daca izbuteste sa ne insele asupra lumii - orase, tari, epoci - in care-si arunca popoarele lui imaginare; fantastic, atunci cand se margineste la hiperbola narcisista cu care incepe cariera sa; savant, filozof, moralist, ci este toate acestea pe rand si uneori simultan, dar daca-si rezerva partea cea mai schematica a naratiunii pentru a urzi adultere, rapiri, substituiri de copii, recunoasteri neasteptate, acaparari de mosteniri, comploturi de politie sau de stat; daca vrea sa ramana naiv exaltand parintii nobili, bastarzii justitiari si fetele cu copii din flori napastuite, devenind astfel «popular», vocatia sa ii da deplin aceste drepturi, il autorizeaza, ba chiar il incurajeaza sa injoseasca cele doua crime cumplite ale lui Oedip prezentandu-Ic ca pe niste vulgare cancanuri «oedipiene». De-a lungul intregii sale istorii, «romanul familial» ii transmite puterea dorintei si libertatea sa neinfranata; in acest sens se poate spune ca romanul inceputurilor nu releva numai originile psihice ale genului dincoace de accidentele individuale si istorice din care se naste de fiecare data o opera singulara: el este genul insusi, cu virtuali-tatile sale inepuizabile si cu infantilismul sau congenital, genul fals, frivol, grandios, meschin, subversiv si barfitor, si intr-adevar, orice om c fiul lui (spre rusinea sa, spune filozoful; spre placerea sa, spune romancierul in numele sau si al cititorului), dar in acelasi timp el reda fiecarui om cate ceva din prima lui pasiune si din primul lui adevar:' (14) intreaga demonstratie pozitiva din aceasta carte curge din axioma psihanalitica: "Complexul lui Oedip fiind un fapt omenesc universal, nu exista fictiune, nici reprezentare, nici arta a imaginii care sa nu devina intr-un fel ilustrarea lui voalata. in acest sens romanul nu este decat un gen «oedipian» printre altele, cu exceptia faptului ca - si pentru literatura nu e cu siguranta o deosebire neglijabila - in loc sa reproduca o fantasma bruta dupa regulile stabilite de un cod artistic precis, el imita o fantasma deja romantata, o schita de povestire care nu este numai izvorul inepuizabil al viitoarei istorii ci singura conventie a carei conventie o accepta. Pe cand tragedia, drama, comedia, opera sau piesa asa-zisa de bulevard trateaza situatia triunghiului care guverneaza toate intrigile intr-un timp si intr-un spatiu arbitrar fixat, aratandu-lc jocul, adica regulile jocului la care au sa se supuna, romanul nu primeste pro-priu-zis de la literatura insasi nici prescriptii, nici interdictii; fie ca e popular sau savant, vechi sau nou, clasic sau modern, el nu cunoaste legi in afara scenariului familial ale carui dorinte inconstiente Ic continua astfel incat, fiind absolut determinat in privinta continutului psihic al motivelor lui, se bucura de o libertate nu mai putin absoluta in ceea ce priveste numarul si stilul variatiilor formale. Genul, care hotaraste intotdeauna modalitatile estetice ale transpunerii, cedeaza in acest caz prerogativele sale romanescului pur, care are un continut o-bligatoriu si o forma nedeterminata, apta de tot atatea variatiuni cate poate imaginatia sa nascoceasca. Paradoxul genului rezida in intregime in aceasta trasatura specifica prin care se deosebeste radical de toate artele codificate: el nu arc obligatii decat fata de fantasma al carei progres il infaptuieste, iar din punct de vedere literar, nu are nici o limita decat acelea ale monarhiei absolute in care isi desfasoara iluziile."



Dar, cu aceasta, credem ca am ajuns in zona nucleului esential al punctului de vedere si al demonstratiei pe care le sustine autoarea franceza; ceea ce este din acolo sau in jurul acestui nod problematic central sunt fie aspecte laterale, fie chestiuni de amanunt sau simple ilustrari ale tezei fundamentale. Astfel incat o verificare critica a schemei principale de idei este, de acum, posibila. in acest sens, nu se poate sa nu recunoastem bogatia substantei si profunzimea gandirii critice din Romanul inceputurilor si inceputurile romanului; nici inventivitatea rezolvarilor. Cat se poate de plastica, dar nu mai putin fundamentata sau utila, fusese mai ales exprimata constiinta ascutit critica asupra impasurilor obiective si cu deosebire subiective atat ale teoriei romanului cat si ale constiintei de sine a acestui model sau gen. Nici incursiunea psihanalitica, de pe urma careia autoarea porneste sa-si construiasca propria teza, nu este lipsita nici de temeritate si nici de inseninate castiguri in beneficiul a ceea ce, in chiar ordinea de idei urmarita initial, parea sa ramana o ipoteza mai greu de structurat, de consistenta unei himere fugare: definitia romanului, raspunsul la intrebarea ce este romanul? Iar solutia, respectiv raspunsul Ia aceasta intrebare, cu cele doua prototipuri romanesti initiale pe care Marthc Robert Ic deseneaza si le urmareste, apoi, in buna parte din istoria genului, poate sa fie apreciata ca un model de creativitate critica si putere de analiza. Ca sa nu lungim prea mult discutia si sa amanam excesiv o opinie globala asupra acestui punct de vedere, putem spune, de pe acum, ca, in ciuda tuturor beneficiilor reale ale acestei cercetari si a meritelor ei nu mai putin reale, constructia pozitiva din aceasta carte ni se pare sub limitele deschiderii teoretice aproape absolute prin care ca debuteaza. Astfel, paradoxul sub semnul caruia este asezat romanul, pe de o parte, in orizontul unei libertati totale, putand ajunge pana la arbitrar si anarhie, iar pe de alta, in limitele unei dependente de realitate, oricat de ingenios ar putea sa apara, la prima vedere, la o verificare mai atenta isi poate arata viciul de fond; pentru ca termenul al doilea, cel aparent ingra-ditor, realitatea sau realul in acceptiunea lui ultim esentiala, nu poate sa fie principial limitativ, dimpotriva. Nici teoretic, nici practic, acestui termen nu-i poate fi proprie vreo ingradire sau limitare, realitatea fiind nu numai tot ceea ce este, dar si chiar tot ceea ce ar putea sa fie. inaintand, apoi, pe firul demonstratiei, ajungem la incheierea privind valoarea universala a experientei si a mitului oedipian, din care decurge tipologia bipolara a bastardi lui si a copilului gasit, iar din acestea, in viziunea autoarei franceze, intreaga istorie a genului romanesc. Cat priveste propozitia limbara a acestui traseu ideatic, adica valoarea universala absoluta a mitului oedipian, este de facut observatia ca, totusi, aceasta valoare ramane relativa, adica numai in sensul cumularii unei semnificatii umane de calitate universala, dar ca atare, ca paradigma de experienta si semnificatie umana, mitul oedipian se circumscrie unei arii cullural-spirituale destul de precis determinate si limitate la traseul de destin al culturii si spiritualitatii occidcntal-curopene. adica tocmai acolo unde ii va fi dat sa odrasleasca si fructele atat de pregnante in individualitatea lor sensibila a unor exemplare de roman construite pe unul din cele doua mituri fundamentale. Este foarte adevarat ca atat istoria genului, cat si analiza din aceasta carte despre Romanul inceputurilor si inceputurile romanului cuprind si reperele alal de graitoare, prin calitatile si valoarea lor. ale unor romane din literatura rusa, deci dintr-un spatiu est-european, dar nu poate fi greu de recunoscut ca exemplele respective, fie din romanele lui Gogol. fie din cele ale lui Dostoicvski. nu reprezinta altceva decat rezultatul firesc si necesar al acestei stari de criza in care ajunsese cultura si mentalitatea est-curopcana, adica rusa. in acest caz. in momentul confruntarii ei dramatice si in foarte multe privinte ultimative cu cele ale Occidentului. Pentru ca, intorcandu-se la mitul originar, cel al lui Oedip. din care. printr-o foarte abila demonstratie mai mult psihanalitica decat strict literara sau mai larg culturala. Marthe Robcrt face sa decurga intreaga istorie a romanului universal si apoi. logic consecutiv, nazuieste sa construiasca o definitie universala a genului, este de observat, mai intai, calitatea lui de constructie de domeniul imaginarului simbolic; ceea ce poate fi un avertisment asupra faptului ca, in ordinea asezarii lucrurilor reale, inainte de acest nivel simbolizam, trebuie sa se mai gaseasca cel putin unul. al adevaratului real. Dar chiar luandu-l asa cum il utilizeaza Marthe Robert, ca pe un clement real, adica, mitul oedipian, inainte de a contribui la nasterea romanului universal, intrase in combinatia acelui strat atat de puternic al creativitatii umane pe care, in Antichitatea greco-latina, il reprezenta tragedia cu numeroasele si ramuroasclc ci infatisari. in continuare, cea mai importanta parte din destinul universal al acestui mit s-a conturat prin iradiere din aceasta zona, nu numai de prestigiu autoritar, dar si de fertilitate caracteristica, a tragediei antice. in raport cu care inmuguririle transfigurate ale mitului in roman reprezinta cel mult produse intermediate, daca nu chiar degradate. Oricat de insemnat ar fi fost sa fie prestigiul mitului respectiv si al descendentei sale, oricat de bogata si de diversa proliferarea lui, pe verticala si pe orizontala, nu se poate sa nu realizam si sa nu admitem ca, pe harta mondiala a formelor si fenomenelor culturii, acest prestigiu si aceasta proliferare traseaza o partie destul de bine definita si in orice caz limitata la un anumit contur si ca buna parte din spatiul universalitatii, la care facea trimitere absoluta Marthe Robert, ramane in afara acestei partii. in fond. inlorcandu-nc. inca o data, si, poale, mai atent, la reperul originar al mitului oedipian, am putea sa ne reamintim ca, in calitatea sa de constructie imaginara cu continut simbolic, el nu face decat sa transcrie intr-un cod propriu realitati tinand de procesul trecerii statutului existential al fiintei umane de pe o treapta pe alta. Caci dubla fundatura tragica, de dimensiuni extreme. in care se afla pus Oedip, o data faja de mama sa. reper existential fundamental intr-o anume structura social-familiala, cu puternica spiritualitate proprie, si fata de tatal sau. reper asijderea, nu face altceva decat sa codifice, in termenii unei situatii relationale concrete, un sistem universal de interdictii si sa-l verifice, pe de o parte, cu propria libertate de decizie a individului singur, iar, pe de alta, cu puterile de deasupra acestei libertati, materializate in jocul nemilos al hazardului. Ceea ce i se intampla lui Oedip nu este decat un teribil memento adresat proaspat castigatci libertati de initiativa a individului uman, o dreapta si severa limitare a ei prin autoritatea legitatii raporturilor intraumane ridicate la demnitatea unei legitati divine. inaltimea acestui reper absolut al puterii de creatie si conceptie a umanitatii, care este mitul originar al lui Oedip, a fost asigurata prin capacitatea spiritualitatii care l-a nascut de a tuma dimensiunea absoluta in forma individual sensibila extrema, in care cele doua tendinte contrarii, libertatea individuala si normativi-tatea interumana, exprimate la superlativ, se confrunta in superlativul lor. Si tocmai de aceea aceasta teribila tragedie se petrece nu altundeva, ci in lumea regilor, pentru a-i asigura acel regim superlativ de semnificatie.

In plan larg, si nu neaparat nelimitat, universal, aceasta schimbare de statut existential al fiintei umane, cu toate consecintele sale in ordine spirituala si in formule culturale, care a ajuns sa structureze, pana la urma, modelul narativ al romanului, a fost, mai intai, un fenomen general, cu mult dincolo de limitele raporturilor strict familiale in care se incadreaza mitul oedipian; in al doilea rand, acest proces, mai ales de cand a apucat sa intre sub zodia istoriei, s-a aratat individualizat, supus unei bogate varietati, in spatiu, si destul de puternic, in orice caz, pentru noi, vizibil decalat in timp. El consta in iesirea fiintei umane individuale din paradigama anistorica a evolutiei sale necesare si succesive prin treptele de varsta, ca prin ipostaze umane mai diferite intre ele decat se marca diferenta intre indivizi, si aspiratia, sau caderea dupa caz sau dupa cum vrem s-o luam, acestei fiinte spre sau la statutul de individualitate umana cu destin propriu, pentru care, de data aceasta, diferenta intre indivizii luati in parte este infinit mai marc decat aceea dintre ipostazele de varsta ale aceluiasi prototip uman. Aceasta ni se pare a fi fost mutatia din statutul existential al fiintei umane care avea sa faca, din aceasta, un individ asezat. in raporturile sale cu lumea si cu sine insusi, in acea tripla postura, de autor, de cititor/aulor/erou si de erou, care avea sa prilejuiasca si conditioneze nasterea si evolutia romanului spre acea demnitate de model narativ universal care ii este atat de caracteristica. in raport cu aceasta miscare complexa si fundamentala din conditia fiintei umane, ghemul problematic izvorator. pe de o parte, de substanta tragic-dramatica. pe de alta, de una preponderent epica, al situatiei cuprinse in mitul lui Oedip ni se parc a avea valoarea unei componente; raportul este de la intreg la parte. Dupa cum de la intreg la parte este si raportul dintre intregul destin al modelului narativ al romanului si linia pe care o traseaza reperele incadrate in si servind demonstratia din cartea scrisa de Martlie Robcrt. in fond, oricat de active si de puternice s-au aratat a fi acele forte umane cuprinse in conditia bastardului si a copilului gasit si cu toata excelenta stralucitoare si de atatea perspective deschizatoare a romanelor care le ilustreaza si din care e suficient sa amintim Don Quijote. Robinson Crtisoe sau Fratii Karamazo ele sunt destul de departe de a epuiza intreaga bogatie de fonnule si puteri romanului universal. Caci edificiul universal al modelului, cu parada libertatii sale extreme si a agresivitatii lui pe masura, a fost construit si asigurai de o energie vitala si puternica si mai nestapanita, pentru ca mai generala, tinand de acea conditie universala a fiintei umane care ii dicteaza afirmarea fara limite, in regim de aspra, ultima competitie existentiala, a identitatii individuale. Aceasta formula, chiar vaga si generala sau tocmai pentru ca e vaga si generali parc mai aproape de spiritul de totala libertate care anima romanul inca de la nasterea sa, dupa cum se poate arata apta sa-i anuleze pretinsa conditie paradoxala care il fixeaza incomod intre deschiderea propriei libertati interioare, pana la arbitrar, si gresit interpretata inchidere pe care ar fi fosl sa i-o impuna realitatea. Pentru ca, in fond si in fapt, daca ar fi sa fie o situare paradoxala, ea s-ar cere definita tocmai pe dos decat a aralat-o Marthe Robert: libertatea, pana Ia arbitrar, a romanului, in domeniul expresiei este o iluzie pe care, cu alte cuvinte, a definit-o si autoarea franceza; oricat de mult s-ar departa de sursa originara, admitand ca aceasta ar fi mitul lui Oedip, care este si ramane un cod. romanul, fiind arta, nu poate sa faca altceva decat sa calce din cod in cod. Din mitul oedipian, treapta imediat succesiva este aceea a celor doua mituri gemene: copilul gasit si bastardul. Dar chiar si cea mai indepartata forma a libertatii de expresie tot un cod ramane: ca sa iasa din obligativitatea codului, romanul ar trebui sa se nege pe sine, sa-si lepede pielea propriei identitati si sa nu mai fie ceea ce este si atunci n-ar mai fi vorba de roman. Cata vreme. in schimb. in spatiul realului, romanul se afla cu adevarat in limitele Iara de limite ale libertatii totale, din care segmentul bastardului si al copilului gasit jaloneaza ceva determinat cu mijloace mecanice. in totala contradictie si dis-proportionalitate cu definitoria infiniludinc a realului.

Aducand problema, cu macar unele din componentele sale, pe terenul realitatilor umane si cultural-spiriluale romanesti putem spera o clarificare de care linia obisnuita a referintelor general europene nu poale profita; este drept ca o asemenea miscare se poate Iovi de un obstacol important. Nu ne gandim neaparat la acuza de autonomism ingust care ni s-ar putea aduce, pentru ca. potrivit moravurilor noastre literare, daca vrea cineva sa te acuze de ceva, o face fara sa caute prea mult dupa justificari si temeiuri; ne gandim, in schimb, la faptul ca, oricum am lua-o, cazul particular al exemplului romanesc, cu toate implicatiile sale si chiar cu posibilitatile de a oferi resurse pentru- demonstratii cu valoare de universalitate, fiind. in realitate, atat de putin cunoscut, incercarea noastra de demonstratie se poate desfasura in gol. Oricum ar fi. sa-i incercam macar contururile generale. Pornim de la acel debut al romanului familial pe care, in descendenta lui Freud, Marthc Roberl il fixeaza in momentul primei crize existentiale, cand acesta ia cursul unui "basm biografic menit sa explice umilinta nespusa de a fi neinzestrat, de a nu fi iubit, un basm care mai da si posibilitatea de a se plange, de a se consola si razbuna printr-o singura manifestare a imaginatiei. in care nu se stie pana Ia urma ce domina, compasiunea sau renegarea."' (16) Ei bine. noi credem ca exemplul concret al literarului romanesc, nascut fara doar si poate dintr-o particularitate de destin, dintr-un fel de accident biografic al romanitatii si care. evident in contratimp cu traseul european al problemei si evident mult mai limpede decat orice alte ilustrari similare din acest traseu, contine proba istoriceste si literar palpabila a stadiului dinaintea acelui moment de criza. Destinul romanesc si. pe urmele lui. spiritualitatea si. apoi. creativitatea romaneasca au pus destul de puternic in lumina acea ipostaziere a statutului fiintei umane de dinainte de ravasitoarea furtuna a individuatiunii. cand romanul familial isi derula cursul firesc si inca nedramalizat pe treptele succesive ale ipostazierilor de varsta si cand mai potrivit ar fi sa fie numit "basmul familial"": cu deosebire capitolul copilariei din acest basm/roman, cel pe care. in protoistoria modelului comun european, ar trebui sa-l cautam inainte de experienta care s-a structurat pe mitul oe-dipian. esle viu si identificabil. in acest areal, in experienta prototipica a zeului copil, a copilului zeu. din care se alimenteaza. in primul rand si in prima etapa cronologica a creativitatii romanesti.

Amintirile clin copilarie ale Iui Ion Creanga, cu toata bogatia lor de semnificatii si ecouri. Fireste ca nici acest episod si nici vreun altul similar nu au intrat in vederile cercetarilor si clasificarilor parintelui psihanalizei si aceasta nu pentru ca antena de informare a savantului vienez nu batea pana la acel loc alat de apropiat, de altfel, in spatiu, dar atat de departat, in timp, unde fragmentul cel putin de mit era inca viu, ci pentru ca, de regula, miscarea este de sens invers: nu cercetatorul cauta cazul, cat cazul cauta cercetatonil si problema, respectiv intregul complex al lui Ocdip, s-a putut naste ca atare si defini ca o problema stiintifica, numai in masura in care cazurile, de aceasta data cu adevarat patologice, au cautat forul de competenta care sa le cerceteze, diagnosticheze si, eventual, sa Ie vindece. Ceea ce nu inseamna, insa. ca, in acelasi timp cu acele devieri atat de indepartate ale unei suferinte umane care a fost. mai apoi, numita complexul lui Ocdip, intr-un colt de lume altfel nu foarte departat pe harta, sa nu fie inca in deplina fiinta miraculoasa secventa pre-oedipiana din romanul familial, sub forma experientei prototipice si a exprimarii unice din Amintirile clin copilarie ale lui Ion Creanga. Astfel incat ecuatia originarii si constituirii romanului, cel putin a variantei Iui romanesti, dupa formula stabilita de autoarea franceza, trebuie cel putin revizuita prin corectarea factorului initial, formativ, si luarea in calcul a coeficientului pre-oedipian. Este adevarat ca nucleul originar pe care Marthe Robcrt il situeaza la inceputurile romanului si din care, apoi. propune sa fie tors firul intregii sale istorii, are puterea coagulanta de a concentra toate fortele interioare ale modelului in jurul unui punct central, asigurand, in acest fel. acea coerenta ce intra in definitia lui. Restrangand. insa. acest nucleu la o singura secventa, cu doua variante, din ceea ce psihanaliza numeste "romanul familial", autoarea franceza ingusteaza prea mult marja de miscare a unui gen narativ caruia chiar domnia-sa i-a elogiat nelimitatul spirit de libertate.














Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani