MARATONUL - Volum de versuri de Cristian Simionescu aparut in 1985 la editura Cartea Romaneasca.
E al treilea volum al autorului dupa debutul din 1970 cu Tabu si cea de-a doua carte, Vicleniile oceanului, publicata in . Subtitlul cartii este "poeme", sugerand individualitatea partilor din interior: sapte "carti" ce reiau titlul volumului si cinci coduri diferentiate dupa personajul la care fac referire: Codul lui Blasfem, Codul bufonului. Codul lui Siriax, Codul candidului. Codul arhitectului.
Prima problema pe care o suscita cartea e una de unitate: in ce masura autorul respecta (iar lectura va trebui sa o faca in egala masura) indicatia pluralitatii pe care o ascunde subtitlul sau, dincolo de diferente si eventuale disonante intre fragmente, Maratonul va fi citit ca un vast poem, o desfasurare epopeica de felul celei pe care o va oferi in 1990 Mircea Cartarescu in Levantul.
Solutia lecturii va fi in mod firesc cea din urma, insa nu trebuie eliminata relevanta indicatiei auctoriale. Volumul construieste o unitate de atmosfera si de stil, dar nu si una narativa, evolutiva. intr-un chip paradoxal. Maratonul e atat intregul, cat si fiecare parte a sa. Orice incercare de a integra, de a subordona nu doar fragmentele anuntat individuale, ci chiar fiecare fraza sau imagine poetica unui sens superior, de a urmari o directie si o miscare anume, e sortita neimplinirii. Rezultatul va fi mereu obscur, iar efectul de o suparatoare si chinuitoare monotonie.
Maratonul nu "duce' undeva, personajele nu interactioneaza, nu difera fata de sine in final comparativ cu ceea ce erau la debut. Cu alte cuvinte, in volum nu se intampla propriu-zis nimic. Orice lectura pornita cu asteptarea unui parcurs evolutiv ii va dauna volumului, va dezaproba preferinta pentru abscons, nenumaratele repetitii, ramanerea neintrerupta intre aceleasi spatii, precum si desfasurarea cu obstinatie a unei unice si nejustificate formule poetice. Discursul poetic al lui Cristian Simionescu nu crede insa nici o clipa in dinamism, poezia nu se poate constitui prin diferentiere, efectul poetic nu poate fi atins utilizand abuziv mijloacele altor forme si genuri. Poezia nu se face si nu sta in trecerea de la o imagine la alta, ci in fiecare imagine, pe deplin si suficient.
Relatia unei imagini cu alta e pur conventionala, e un truc comun poetului si cititorului, consecinta unei asezari, o armonic ce nu poate fi creata artificial, ci in inima unei mereu prezente si totale simultaneitati. "Provizorat,/ tu esti briza humana eterna", spune Mimul in interventia sa din debutul cartii. Dupa cum faptul ca "timpul trece e o idee desueta". O poezie ce nu crede in evolutie (la nivel poetic, efectul nu e obtinut prin ordonare, ci prin apasatoare verticalitate) va miza pe incarcatura picturala, iar Maratonul e un asemenea volum de imagini voit baroce, grele de culori si sensuri pana cand rezistenta unui inteles ce parea dominant cedeaza si, dincolo de o concretete subliniata, obsesiva a imaginilor, atingerea unei structuri semantice de baza e imposibila. De aici obscuritatea textului. Preferinta pentru cantitate si aglomeratie, nu pentru limpezime si concentrare, avantajul vesmintelor asupra nuditatii:
"Nu negati marele rost al vestmintelor,
ele dezvaluie, nu goliciunea!".
Cuvintele devin masti si nu semne, trebuind astfel sa ne concentram asupra liniilor suprafetei:
"Masca, esti mai umana si mai adevarata
decat ti s-a harazit printr-o inocenta inertie!".
Poetul invita asadar la un "banchet purgatoric" al cuvintelor, la o lepadare perpetua de inertia abia-trecutului sau a larg-acceptatului. Ochiul este prea "vanitos" pentru a nu se imbata repetat de iluzie, de carnalitatea fiecarei imagini, de senzualitatea fiecarui prezent. "Maratonul", linia comuna intre fragmente care "in miezul noptii poate s-apara", nu e decat o succesiune neinterpretata, neghidata din vreo exterioritate, de "capete arzand, felinare in haos". Si in fiecare dintre ele, ca in orice "bob marunt", "poate locui pilonul izbavitor, elixirul".
La fel cum personajele lui Mircea Horia Simionescu din Breviarul (Historia calamitatum) reconstruiesc istoria din perspectiva unor nebuni, istorie care are aceeasi relevanta precum cea oficiala, interventiile vocilor prea putin diferentiate din Maratonul se inscriu in spatiul unei "bufonologii" extrem de serioase, "istorii scrise pe frunze" marturisind o desertaciune a sensurilor de oriunde si oricand, dar si o deschidere initiatica spre "poetii voluptosi" care gusta nemasurat din deliciile adevarurilor momentane si se "consoleaza", cuvant ce revine deseori in text cu incarcatura unei chei, a unei focalizari aproape limpezite, cu "arta jumatatilor de masura", a simularii in sine:
"devine adevar ce-i simulat
cu arta si in joaca",
minciuna care
"trudeste
sa devina adevar, adevar!".
Obscuritatea textului e atinsa si printr-o accentuare a nuantelor, a posibilelor sensuri intermediare care toate trebuie luate in calcul si supuse unei egale consideratii: "nu-i numai bine si rau, intre extreme exista/ atatea tinuturi".
Poemul cauta "
locul geometric de unde ochiul arc cuprinderea intregului
si a detaliilor".
Deodata. Fara evolutie, fara comunicare, fara trecere inspre altceva. E definitia poeticului pe care o prefera aici Cristian Simionescu. O poezie purificata de dimensiuni ce ii sunt straine, perspective pe care atunci cand nu le poate ocoli le foloseste. E unicul sens unitar care integreaza. Unicul scop al "maratonistului".
