Este personajul in jurul caruia se contureaza in ultima instanta semnificatiile intregii opere, artistul care ajunge "sa descopere nu atat batranetea, cat imbatranirea si, o data cu ea, limita si declinul" (Ion Vartic).
Moartea si sentimentul "prapastie!" ii produc lui Manole Crudu, creatorul lipsit "de intrebari si nelinisti", trairea unor momente de autentica si profunda criza existentiala, in care el are revelatia unei vieti inautentice si a unei arte supuse unor precepte rigide si unui declarativism total strain de fiorul nelinistilor omenesti. intors din India, dupa o absenta simbolica de patru ani, Manole Crudu ajunge sa inteleaga faptul ca, intr-un fel, aceasta absenta este emblematica din perspective artistice si existentiale.
In aceasta situatie, dupa cum observa Sorin Alexandrescu, moartea nu este pentru Manole Crudu "numai neantul care se casca dincolo de viata, ci si cel izbucnind in viata, ca o suma a singuratatii, ratarii, dragostei pierdute etc. Moartea devine alegoria insuccesului in viata, spaima de moarte este o concentrare a spaimelor din viata".
Dar spaima de moarte si experienta prapastiei ("Iar am vazut prapastia") ii prilejuiesc lui Manole intelegerea conditiei sale de individ egoist (este in fond un creator crud, care i-a jertfit pe cei din jurul sau, familia in primul rand, nu pentru a-i trece intr-o etema si autentica zidire creatoare, ci pentru a-si asigura acea mecanica obisnuinta cu succesul, pe care i-o remarca de altfel Sorin Alexandrescu).
Pentru Manole, frica de moarte este cu atat mai motivata cu cat aceasta pune personajul in situatia de a se redescoperi in primul rand pe sine insusi ca individ absolut vulnerabil si sortit singuratatii. intr-un fel, aceasta suferinta si aceasta intensa consumare la care este supus individul echivaleaza in ultima instanta cu o treapta initiatica absolut necesara pentru un ins obisnuit, dupa remarca aceluiasi Sorin Alexandrescu, sa traiasca sub semnul unei deproblema-tizari a planurilor vietii.
Atunci cand legaturile ultime ii sunt refuzate (explicabile ca expresie a nelinistii unui om in amurg, care se gandeste acum cu disperare la iubire si familie, ca posibile sanse), fiindca drumul vietii este imposibil de reluat, Manole se salveaza prin arta, gest nu mai putin lipsit de egoism si de cruzime decat alte gesturi semnificative ale personajului. Ultima creatie a lui Manole Crudu are o semnificatie cu totul aparte, ea fiind in primul rand expresie a fricii sale de moarte; artistul a transferat in alt-ceva, exterior siesi, propria-i frica, eliberandu-se in felul acesta, definitiv probabil, de spaima in fata tainei existentei si a neantului: "Manole: N-am facut-o eu, Vlad, ci frica mea. Acum frica asta nu mai e in mine, ci colo, pe soclu, desucheata si nerusinata. De aceea am ras inainte, pentru ca am descoperit dintr-odata ca nu-mi mai este frica. Niciodata n-am fost atat de liber si de puternic ca acuma". Manole Crudu se convinge ca singura solutie pentru om si pentru artist este puterea de a lua totul de la capat, in sensul re-crearii (absolut necesare) a vietii, ca o garantie ca individul se poate sustrage unor limite artificiale si unor conventii deformatoare: "asa incat mereu si iar, totul trebuie luat de la inceput. Viata trebuie incontinuu re-creatS'' (s.n.).
Manole nu invinge prin arta moartea ("MANOLE: Tot ea e mai tare. Tu o auzi?"), ci teama de moarte in primul rand, caci in ultima instanta nu moartea umileste, ci frica in fata acesteia. inlaturand aceasta frica, in finalul piesei Manole Crudu pare sa fi dobandit acea mioritica seninatate de care avea atata nevoie ("Soarele si luna,.."). Un ciclu existential se incheie in egala masura pentru om si pentru artist ("E timpuF'), iar simbolica mana intinsa doicii sugereaza ideea ca moartea nu inseamna anularea fiintei, ci doar semnul unui sfarsit de ciclu, individului dandu-i-se sansa redobandirii propriei copilarii, in ultima instanta posibilitatea de a lua "totul de la inceput" si, in mod simbolic, de a re-crea viata.
