MANECHINUL- LUI IGOR si alte povestiri de iubire - Volum de nuvele si povestiri de Victor Papilian. Editura Fundatiilor Regale, Bucuresti, . Cu exceptia Femeii din intuneric, publicata in revista ardeleana "Luceafarul" (II, 1942, nr. 3, cu dedicatia "Lui D. D. Rosea"), marea majoritate a naratiunilor alcatuitoare au aparut in prealabil in "Gandirea" intre 1939 si . Cartea a fost apreciata favorabil de catre critica si istoria literara.
In cronica sa, bunaoara, din "Revista Fundatiilor Regale" (X, 1943, nr. 12, din 1 decembrie) Octav Sulutiu socoteste volumul drept "expresia perfecta" [] "a unui mare talent", in masura sa sugereze de ce "Victor Papilian ocupa in literatura noastra un loc unic".
Dintre multiplele niveluri epice ale scrisului proteicului prozator ardelean (prin adoptie) si neobositului animator stiintific si cultural Victor Papilian , Manechinul lui Jgor (editata in perioada stabilirii vremelnice din pricina Diktatului la Sibiu a profesorului dimpreuna cu universitatea clujeana "Regele Ferdinand") reprezinta culegerea in care autorul isi divulga cel mai explicit calitatea sa profesionala de discipol al lui Hipocrat.
O face cu o insistenta comparabila cu cea etalata in anii '30 de Mircea Eliadc si Camil Petrcscu, exponentii devizei "autenticitatii" si "experientei": "Toata lumea stie ca sunt profesor de anatomie, ca atare, om, in primul rand, cumpanit in judecata, bun observator si constiincios interpret al faptului de experienta" suna propozitia initiala din nuvela titulara a volumului.
Tot astfel, in Ochiul cu doua pupile, naratorul isi asuma postura de "chirurg cu renume" in vreme ce doctorul Dogaroiu din in nopti de mai e socotit un "om reputat prin inteligenta si insusirile lui de luciditate", acestora adaugandu-li-se in Pedeapsa insusirea de "bun observator" a medicului de pe vas (experienta pe care a incercat-o de asemeni insusi Victor Papilian), cel etichetat drept "scepticul, necredinciosul, partizanul exclusivist al materialismului absolut". De altfel, prozatorul nu se multumeste sa arboreze cu (suspecta) superbie platosa pozitivismului scientist, ci intreprinde si niste aparente sarje impotriva muritorilor plamaditi din cu totul alt aluat, adica impotriva proverbialilor indivizi cu capul in nori, poetii.
De pilda, mediatorul epic al ultimei istorisiri amintite pune tocmai pe seama indeletnicirii literare antipatia pe care o nutreste fata de frumosul Zatreanu: "Nu-mi placea fiindca, inginer de meserie, scria versuri". Rafuiala aceasta cu practicantii nesuferitei ocupatii poetice alcatuieste de altminteri chiar miezul narativ al bucatii Creierul poetului - sintagma titulara ce numeste sfera cercetarii lui Racota, diligentul "asistent prim" al unei alte autoritati medicale. Cerebelul unui poet ar contine, dupa parerea respectivului cercetator, doua feluri de celule: "cele patologice, care i-au dat geniul, si intarzierea in dezvoltare, care i-a dat talentul poeziei". La fel de putin entuziasta este si aprecierea lui asupra "imaginilor poetice". Acestea - zice el - "sunt figurile caleidoscopi-ce, trantite la nimereala, ale jocurilor de cuvinte, sau, ca sa folosesc un cuvant savuros, ale bancurilor". Numai ca - asa cum am sugerat printre randuri - toata aceasta parada de scientism este montata cu un tel mai degraba diversionist, in speta nu pentru a-i fi validate orgoliile ori pentru a-i fi oferite niste ostentative bonificatii, ca in literatura stiintifico-fantastica, ci, dimpotriva, pentru a i se administra o "umilire", o sanctiune pedepsitoare. E vorba, mai exact, de o dubla corectie.
Cea dintai se constituie in chip descumpanitor chiar pe terenul preocuparilor savantului in versiunea unei prelungiri insolite si eretice a stiintei, a unei anti-stiinte fantastice (asadar improprie taramului sciencc-fiction). "Memoria nu este o functiune a creierului, ci a organelor de simt, a ochiului, urechii, nasului, limbii si pielii" sustine cu "un curaj de poet [se observa revenirea calificativului peiorativ] sau de nebun" fiorosul anatomist sovietic Igor Iaretzki Voroniuc. Si, desi prapastioasa teza ii apare colegului sau roman (naratorul) a tine de pura "fantasmagorie", acestuia din urma i se rezerva surpriza de a vedea confirmata opinia. "Ochiul are doua feluri de sensibilitati, una pentru lumina, cealalta pentru culoare [] Vreau sa disjung lumina de culoare. Culoarea, fiica luminii, e si dusmana ei. Deci imi trebuie o noua pupila, straina culorii, o poarta de intrare numai si numai pentru lumina" sustine si obtine Serghie, fiziologul din Ochiul cu doua pupile.
"Ai doua inimi contopite in inima dumitale dar nu e ce crezi nu sunt inimile din poveste[] inima provine din doi muguri" ii comunica desucheatul doctor de pe vasul din Pedeapsa poetului-imaginar Zatreanu. La randu-i, iubita acestuia, parafrazandu-I vag pe Kant (cum crede celalalt), il instiinteaza pe mizantropicul sau interlocutor: "Timpul si spatiul nu exista [] Fiindca doi oameni, despartiti prip zidurile inchisorii, apele marii, sau rautatea oamenilor, se pot intalni zilnic". Insa toti acesti exponenti ai unor postulate suprareale, desi se afla in prim-planul desfasurarilor epice, nu reprezinta decat primul val al asediatorilor citadelei scientiste. Adevaratul si decisivul asalt il dau hulitele taramuri ale dragostei si poeziei in cuprinsul unui volum subintitulat totusi nu intamplator: "si alte povestiri de iubire". Pentru ca e indragostit de Sanzeana si crede ca "femeia e cel mai marc dar pe care natura ni l-a facut" intreprinde fiziologul Serghie operatia menita sa realizeze un ochi cu doua pupile. "imi trebuia - se explica el - s-o privesc mai mult imi trebuia s-o am mai mult Nu-mi ajungeau numai doi ochi Eram nesatios de ea" Asijderi, gelosul Igor - ce-i drept, un ins zaticnit la minte - ii serveste sacrificarea detinutilor politici ("manechinele") spre a le preleva ochii, pe retina carora pretindea ca fotografiaza chipul femeii iubite.
In paranteza fie spus, merita stiut ca atribuirea unei asemenea practici criminale unui rus, adica unui ins din imperiul Gulagului (tara pe care P. o cunostea din timpul primului razboi cand functionase temporar ca medic-sef Ia un spital din Odessa) i-a fost pusa in carca profesorului atunci cand, in 1947, delatorii comunisti clujeni i-au cerut, bineinteles abuziv, inlaturarea din invatamantul superior. Tot unor indragostiti le serveste proclamarea, o data cu caderea "in patima poeziei", a subiectivitatii spatiului si timpului in bucata intitulata simptomatic Pedeapsa.
Pe un astfel de fundal epic nu c de mirare ca se infiripa firesc laitmotivul romantic, ba chiar eminescian la un moment dat, al cerului instelat.
Pe de alta parte, intuind primejdia caderii in facilitate, prozatorul imprima pe alocuri istorisirilor translatiile si conexiunile surprinzatoare ale fantasticului. Astfel, mizantropul narator din Pedeapsa, dupa ce-si numeste relatarea "draceasca mea povestire", pretinde ca va evoca "toata lasitatea, toata cruzimea si toata infamia oamenilor in preajma mortii". Pana la urma, sanctiunea suferita de acest sceptic exponent al unei uri neostoite, izvorata dintr-o insatisfactie profesionala, coincide cu revelatia metafizicei si atotbiruitoarei iubiri, situata la "hotarul visului, basmului si poeziei", dintre omul cu doua inimi si Alina, identificata finalmente cu persecutata fiica a adversarului mefistofelicului doctor. insa naratiunea cea mai vadit aferenta regulilor genului fantastic ramane fara indoiala Manechinul lui Igor. De asta data, inventia insolita (comparabila cu cea din Tradare aparuta in volumul anterior Vecinul) sta sub semnul unei regularitati pe cat de consonante si gradate pe atat de descumpanitoare pentru personajul martor.
Nu in mica masura contribuie la acest efect silueta neguroasa, inzestrata, se sugereaza, cu un soi de ubicuitate, a protagonistului, modelat in descendenta durabilei traditii tipologice a goticului englez, intinse de la Ambrosio din Calugarul (1796) lui Matthew Gregory Lewis pana la Dracula (1897) de Bram Stoker. Totusi, cultivarea spaimei si deci marturisirea profesiunii de credinta fantastice este facuta cu o ostentatie prea teatrala (amintind Aranca, stima lacurilor de Cezar Petrescu) spre a nu starni banuiala unui pariu sau joc mai degraba exterior cu taramul acesta epic. De altfel, autorul ne previne nu intamplator ca a frecventat "literatura fantastico-umoristica", sintagma ce anunta formula unui amuzant supranatural "barbieresc" cultivat de catre spiritualul scriitor intr-un ciclu ulterior.
