Cu o formula pleonastica, Maiteryi poate fi definita drept "cel mai feminin personaj" din literatura romana, in sensul ca este purtatoare a acelui etern feminin ce poate declansa aproape instantaneu o iubire fara margini, care "misca stelele pe cer" - dupa formula celebra ramasa de la Dante.
Este o adolescenta hindusa care, la cei saisprezece ani ai sai, ii pare urata si stearsa lui Allan: "ochi prea mari fi prea negri, buze carnoase si rasfrante, cu sani puternici, de fecioara crescuta prea plin, ca un fruct copt". Initial, Allan o compara - cel putin mental - cu feminitatea cam decolorata si oarecum banalizata din lumea europeana, pe care o cunoaste prea bine. Concilierea intre cele doua tipuri feminine se realizeaza mai tarziu in imaginarul sau, dupa cateva luni, marturiseste el, mai ales ca, "niciodata nu m-am gandit la dragoste in cele dintai luni petrecute in tovarasia Maitreyiei'.
Detaliile fizice sugereaza, de la inceput, totusi, o anume putere fasci-natorie a acestei fiinte feminine, iar Allan este ispitit de ceea ce era sigilat, de "straniul si neintelesul din ochii, din raspunsurile din rasul ei"'. incet-incet, ea isi diversifica acest comportament, care devine tot mai enigmatic, tot mai senzual. O senzualitate latenta preexista in fiinta fetei, asa cum exista in fiinta oricarei fete, a oricarei femei. A iubi inseamna pentru ea devotiune de un anume tip, de aceea e capabila a iubi intai pe maestrul ei spiritual, poetul Rabindranath Tagore si apoi un copac care, la o suprasemnificatie a romanului, reprezinta natura intreaga. Are, asadar, o sensibilitate cu totul speciala, de aceea relatia ei cu Allan e mai presus de fire. Nu doar feminitatea, farmecul ei este inocent (in ciuda unei lascivitati feline de nu provocata, macar intretinuta), ci intregul comportament: doar astfel se explica modul in care ea concepe, conceptualizeaza dragostea, pe care la inceput o confunda cu prietenia.
De fapt, nu stia nimic despre dragoste, dovada fiind atitudinea ei in momentul cand o descopera, in care este "initiata". Sensibilitatea ei neasteptata si exagerata (toate gesturile ii sunt teatrale, intempestive, lipsite de premeditare) o face o victima sigura a dragostei in care se lasa initiata de Allan, de aceea are o alura de personaj tragic, predispusa, dintru inceput, la suferinta din finalul romanului, vag banalizata de narator si, mai ales, privita cu o nefireasca detasare, avand in vedere gradul sau de implicare.
Toata aceasta inocenta feminina, amestecata cu o senzualitate deosebita, nu fac din ea nicidecum un personaj lipsit de luciditate. Implicarea ei e voluntara, totala, constienta, dupa cum ii e caracterul. Preocuparile sale elevate - semn de finete a spiritului, de inteligenta - o determina sa spiritualizeze si sentimentul si actul iubirii, dupa cum si iubirea o innobileaza pe ea, dovada ca Allan o vede altfel, intai bizara, apoi neasteptat de senzuala si misterioasa. Si cea dinainte si cea de dupa actul indragostirii este, totusi, tot Maitreyi. Exista o anumita coerenta in atitudinea ei, care este tipic feminina: intai senzatia de banalitate, apoi feminitatea revelata. Trupul ei tanar si sanatos devine, de acum, si frumos, predispus la dragoste, "incitam": avea "pleoape mai palide, cu o usoara si fermecatoare umbra viorie", "ii luceau ochii, ii venea mereu sa rada", "de cand ii pierise timiditatea de la inceput si incepuse sa vorbeasca deschis cu mine, Maitreyi imi facea impresia ca se joaca"
Pentru ea iubirea incepe cu o joaca, se transforma in prietenie si abia apoi in dragoste. Vraja indefinibila pe care prezenta ei o imprastie inca de Ia varsta aceasta frageda dezvaluie cititorului si o nemarginita puritate. Exotismul si erotismul o fac, pentru Allan si pentru cititor, deopotriva mai atragatoare.
Iubirea ei, dar si a lor, se transforma, incet, incet, intr-o iubire mistica, amestec de senzualitate si metafizica exaltate de noul sentiment. Semnificativa pentru relatia personajului cu lumea in care traieste este scena, in intregime citabila, a logodnei secrete cu Allan, cand, asemenea unei vestale, ea rosteste o incantatie rupta, parca, din vechile poeme indiene. Pamantul, apele, cerul, ploaia, musonul, toate sunt invocate spre a proteja si a implini dragostea cuplului: "Ma leg pe tine. pamantiile, ca eu voi fi a Iui Allan si a nimanui altuia. Voi creste din el ca iarba din tine. Si cum astepti tu ploaia, asa ii voi astepta eu venirea, si cum iti simt tie razele, asa va fi trupul lui mie. Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales.
Tu ma auzi. mama pamant, tu nu ma minti, maica mea. Daca ma simti aproape, cum te simt eu acum. si cu mana si cu inelul, intareste-ma sa-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscuta lui sa-i aduc, viata de rod si de joc sa-i dau. Sa fie imbratisarea noastra ca cea dintai zi a monsoonuiui. Ploaie sa fie sarutul nostru. Si cum tu niciodata nu obosesti, maica mea, tot astfel sa nu oboseasca inima mea in dragostea pentru AU an, pe care Cerul l-a nascut departe, si tu. maica, mi l-ai adus aproape" Impresionanta declaratie de dragoste, invocatie, blestem!
Voluptatea careia i se abandoneaza Maitreyi este in stransa consecinta, de nu e chiar promisa de senzualitatea trupului ei. Gesturile de tandrete, intre care acela extraordinar al atingerii prime, secrete, a pulpelor, izbucnirile neasteptate, luciditatea si tulburarea, delirul extatic par a sugera o radicala schimbare de comportament in fiinta tinerei indragostite acum. De fapt, nu e asa, caci toate aceste gesturi si porniri preexistau in felul ei de a fi si au avut nevoie de un revelator, un catalizator care sa le evidentieze - pentru ea a fost Allan.
De asemenea, tulburarea este daruirea totala, patima uriasa, in ciuda riscurilor pe care stie ca si le asuma. Tocmai aceste riscuri, pe care naratorul le precizeaza pe parcursul desfasurarii actiunii, anunta un final tragic. Si pe pamantul indian sentimentul erotic are parte de acelasi tragism, de acelasi capriciu care il duce de la echivocul initial spre patima finala.
Efectul general al impresiei pe care o lasa Maitreyi pe parcursul intregului roman este dat de dozarea aproape egala a apolinicului si a dionisiacului din fiinta ei, dezvaluita de gesturile ei si de modul cum o concepe Allan. Culpa ei ramane, esentialmente, o culpa de inocenta care devine tragica mai cu seama in lumea / societatea in care traieste ea. Chiar inceputul cartii ne-o arata capabila sa detina primul rol intr-o tragedie, prin excesul de sentiment pe care il investeste in relatia cu Allan. Firea ei pasionala in cel mai inalt grad trimite la apoteoza tragica a finalului in care este personajul principal. Dragostea este pentru ea cea mai ampla experienta existentiala posibila, passio magna, aproape religioasa, care exista a priori, manifestata intai ca iubire a naturii, a maestrului spiritual, ascunsa, reprimata, trezita mai apoi de apropierea masculina, initiatica, a lui Allan.
