MAI AM UN SINGUR DOR - Poezie lirica de Mihai Eminescu.

"Elegia testamentara" a lui Eminescu , cum o denumise Perpessicius, a fost publicata pentru intaia oara in editia Maiorescu din 1H83, impreuna cu cele trei variante - De-oi adormi curand.

Iar cand voi fi pamant si Nu voi mormant bogat. Se stie ca la 1878 poetul si-a transcris poemul, in prima versiune, pe fila a 4-a a Manuscrisului . In principal exista aceste patru variante sau patru tipare, dintre care Mai am un singur dor reprezinta, cu cuvin-lele lui Perpessicius, "floarea din urma a atator seve distilate", "floarea de aloes", varianta definitiva al carei merit sta, dupa Mihail Dra-gomirescu, "in faptul ca numai ea prezinta o crestere, o culminarc si o calmare a sentimentului".

Se poate vorbi in total de "peste 40 de intrupari ale poemului care nu sunt in realitate, altceva decat variatiunile melodice ale unuia si aceluiasi cantec: Mai am un singur dor" (Perpessicius), forme intermediare, deci, sau clape in drumul poemului spre desavarsire. Geneza operei (anii 1877-l883) coincide cu perioada bucuresteana de privatiuni si suferinte. din viata poetului, care si-a pus amprenta asupra tonului elegiac al poeziei.

O dimensiune fundamentala a poeziei (nu singura in creatia eminesciana) este vointa de extinctie, dorul stingerii finale in mijlocul naturii, trait cu intensitate de un contemplativ. Obosit, poetul are sentimentul thanatic al trecerii pragului celor doua lumi, in linistea serii, si voluptatea intoarcerii in natura izbavitoare. Poema conciliaza imaginea mortii cu senzatia de insingurare a eului liric in mijlocul naturii intr-un echilibru perfect. Moartea este inchipuita ca o retragere intr-un somn adanc si lin, ca o detasare senina a fiintei sustrase mecanicii existentiale, dar care isi asuma in schimb starea schopenhaueriana de contemplativitate a ritmurilor eterne ale firii. In opera eminesciana somnul este, in general, cum remarcase demult G. Calinescu, un chietiv al suferintei, o abstragere din lumea fenomenala, in poem, insa, este vorba despre somnul vesnic ca echivalent al mortii.

Poetul vrea sa intre in somnia eterna in modul cel mai simplu si direct, fara fast si pompa, intr-o tacere si singuratate absolute, dar in comuniune cu cosmosul. Este ceea ce Ioana Em. Petrcscu numea "visul reintegrarii cosmice". In loc de sicriu, poetul prefera "un pat/ Din tinere ramuri", sugerand ideea mai degraba a dorului de odihna in natura; in locul bocetului, glasul "frunzisului vested", zgomotul izvoarelor, sunetul talangii; in locul lacrimilor, frunzele de tei ce-si "scutura creanga". Prin moarte, fiinta se eternizeaza in ordinea contopirii panteiste cu marele tot.

Exista in poem mai intai o prima directie ascensionala a elementelor cosmosului (marea, cerul, luna, luceferii), mai apoi una descendenta (din nou marea si, in fine, pamantul) configurand laolalta viziunea integratoare a unui cosmos asumat de fiinta umana ca prezenta eterna, in contrast cu perisabilitatea ei, si care strajuieste si contopirea poetului prin moarte.

In unitate cu cosmosul, elementele naturii terestre propriu-zise, aceleasi, omniprezente in universul poetic eminescian (codrul, ramurile, frunzisul vested, izvoarele, teiul, cetinile), formeaza impreuna un spatiu ideal, care dobandeste atributul infinitului. Acest spatiu ideal trebuie sa-l intelegem ca spatiu imaginar al dispersiunii poetului, al stergerii fiintei individuale si al topirii in magma plasmatica a cosmosului. "Poezia versifica extinctia lui Euthanasius", afirmase fara echivoc G. Cali-ncscu, fiind vorba aici de un panteism ascetic, pe care acelasi Calinescu il opunea "socialismului zoologic din Miorita" ("in vreme ce ciobanul isi pregateste ca mumiile modul de petrecere terestra a vesniciei, neputandu-si inchipui nimicul, Eminescu aspira, asa cum a tacut in toata opera lui cu accente budiste, la neant"). De aceea, mormantul poetului poate sa fie oriunde in natura.

Regnul in care patrunde poetul, regatul misterios dar si inefabil al mortii, este atenuat ca disparitie thanatica atata vreme cat el isi vede posteritatea proiectata in perspectiva unei eternitati surazatoare (ultima grupa de strofe). Starea de spirit a eului liric este determinata de semantica polivalenta a dorului si de sentimentul mortii inteleasa ca o contopire mioritica cu marele ansamblu, o pierdere a fiintei individuale in fiinta colectiva. Edgar Papu, explicand valentele cuvantului dor la Eminescu , le-a asociat cu termenii de dulce si dureros.

Pe de o parte, dorul ca "functiune constanta", "datatoare de echilibru" transforma "intr-o stare suportabila o criza acuta", inlatura o "vehementa destructiva in simtire" si, in ordinea aceasta, dorul este dulce; pe de alta parte, "prin faptul ca nu atinge totusi o implinire propriu-zisa, implinire catre care inca aspira si tanjeste, el mai este si dureros". Dorul, afirma tot Edgar Papu, "tempereaza sentimentul dramatic al dorintei de a muri", instituie adica, in poemul in discutie, o atmosfera de conciliere si seninatate, atenueaza insasi ideea mortii prezenta din primele versuri.

O semnificatie speciala pare sa detina conotatia cuvantului "mare". Lucian Blaga sesizase ca in opera eminesciana alternanta deal si vale este simbolizata prin imaginea marii si a apei. Metafora marii la Eminescu nu semnifica infinitul, ci unduirea, fiind "un simbol al unui melancolic sentiment al destinului".

In ordinea aceasta, elegia eminesciana este dominata de o conceptie mioritica (moartea ca o continuare a vietii in mijlocul naturii familiare). Garabet Ibraileanu a afirmat ca ,Mai am un singur dor este Miorita lui Emincscu", iar G. Calinescu a extins paralela. In piesa tragica Timon din Atena, Shakespeare ofera o imagine sintetica a naturii prin acelasi termen: "lucrul cel mai tulburator si, totodata, cel mai semnificativ in poezia lui Timon este marea", spunea F. Eminescu Holliday, "poezia perioadei finale a lui Shakespeare este nepieritor asociata cu marea" (apud L. Levitchi, in Shakespeare, Opere complete, voi. 7, Editura Univers, Bucuresti, 1988, p. 93).

Imaginea marii si a mormantului revine laitmotivic, ca la Eminescu, obsesiv. Timon spune intr-un soliloc:

"Gateste-ti, dar, mormantul, Timon. Dormi Pe tarmul unde spuma dalba-a marii Spre lespede se va-mbia mereu!" In alta parte aflam ca "Timon si-a durat culcusul vesnic Pe-un tarm scaldat de apele sarate".

De-a lungul timpului, poemei eminesciene i s-au descoperit nu o data izvoare straine, cand in realitate nu era vorba decat de eventuale analogii sau de simple afinitati care insa nu au o determinare cauzala si nu cad sub incidenta influentelor. De la Propertiu si clasicismul antic, referintele converg inspre poezia sepulcrala preromantica (Gray, Hervey, Young, Foscolo etc.) si inspre registrele tematice atat de varitate ale mortii romantice.

Au fost invocati, in sensul acesta, Byron cu Euthanasia si mai ales Alfrcd de Vigny, autorul poemului Moise, cu care elegia eminesciana se inrudeste intr-adevar, ca aspiratie spre somnul eliberator al mortii. Numai ca, reluand observatia lui Tudor Vianu, Moise a atins, obosit, limita unei vieti mesianice, adica ci, omul superior, se afla in ipostaza sa activa, pe cand fiinta umana in ipostaza eminesciana este stapanita de iremediabila tristete a unui homo conlemplativus. Si, desigur, analogiile de acest gen s-ar putea multiplica. Unicitatea poemei eminesciene si superioritatea -ei sunt neindoielnice. Nicaieri nu intalnim, ca la poetul nostru, o viziune sintetica, integratoare, si nici expresia atat de concentrata. Poemul lui Vigny este epic, cel eminescian, ca elegie, eminamente liric; primul are in centru concretetea biblica a unui personaj mitic, in celalalt cui liric eminescian devine o sinteza a umanului.

Exista, bineinteles, invariantul comun al somnului pamantului ca echivalent al mortii, dar atat. Poemul se compune din trei strofe, fiecare grupa la randul ei divizandu-se in trei catrene "mixte" si "monomorfe". Impresionanta este atat dispozitia rimelor (Ibraileanu a vorbit de rime surprinzatoare: dor/ mor, serii/ marii etc), cat si mai ales alternarea ritmurilor: cum s-a mai spus, versurile care exprima starea sufleteasca a poetului au un ritm iambic ("Mai am un sin-gm dor"), iar versurile care compun cadrul natural au un ritm amfibrahic ("ii li-nis-tea-se-rii"): silaba accentuata este unnata de doua silabe ncaccentuate. Comentatorii operei eminesciene au remarcat nu o data muzicalitatea poemei, fiind in general considerata "una din cele mai muzicale" opere eminesciene, de un "neobosit curs melodic", "a carei tehnica ni se pare ca tine intru totul de canoanele artei melodice" (Perpessicius). La armonia perfecta a operei concura si utilizarea preponderenta a conjunctivului ca o potentare a vointei integratoare a fiintei ce-si cauta repaosul, ca de altminteri si lirismul dens, infiorat, rezultat din supralicitarea pronumelui personal de persoana I.

Scriitori romani