LUXUL MELANCOLIEI - Roman de Stelian Tanase. Aparut la Editura Cartea Romaneasca, in 1982, romanul marcheaza debutul scriitorului optzecist, devenit, dupa 1990, un cunoscut analist politic. Receptat favorabil de critica, volumul anunta un prozator de real talent, fapt confirmai ulterior de celelalte doua romane, Corpuri de iluminat (1990) si Playback (1995), scrise tot in anii '80, dar interzise de catre cenzura. Eseul politic, memorialistica, reconstituirea documentara a unor momente tulburi ale perioadei comuniste au prevalat, in anii din urma, in scrisul lui Stelian Tănase
Cele patru parti ale romanului (/. Casa scarilor;
II. Farmecul unei plimbari nocturne cu bicicleta; III. Deocamdata; IV. Muntele si orasul) sunt transcrise prin intermediul mai multor voci narative, care se suprapun in mod ingenios. Dincolo de subtilele afinitati cu zona abisala a romanelor brebaniene, Luxul melancoliei recurge, asadar, la o deconstructie a pilonilor romanului "traditional": personajul, sustinut de o intriga ce gravita in jurul unei teme consacrate, tratata monografic: iubirea, razboiul, moartea etc.
De asta data, tematica banalitatii cotidiene se coaguleaza in jurul unor constelatii de pseudonaratiuni, sau mai degraba descrieri, vag narativizate, ca in noul roman, ale unor "obiecte" umane sau mentale alienate. Reflexe din proza unor neoromancieri francezi precum Micnel Butor sau Alain Robbe-Grillet, in special se fac simtite, de altfel, in metoda montajului cinematografic (regasibila in general la intreaga generatie '80, cu precadere insa in proza scurta). Reiterata pe tot parcursul romanului, optiunea lui Stelian Tănase pentru o poetica a privirii, in evidenta descendenta a noului roman francez, face ca personajul sa nu mai fie o entitate psiho-fizica de tip monolitic, ci dimpotriva, o insiruire de diapozitive adesea incongruente, sau nu mai mult decat o imagine si aceasta rupta, suspendata, refractata de privirea celuilalt: "Prin geamurile scanteind ale vagoanelor, Luca o vede pe Roxana astfel: cu mana lasata, apoi cu mana ridicata, la fel dupa vagonul unu: cu mana suspendata in aer este tot ea, fara zambetul vulnerabil de adjneaori. () Alta imagine: tot a ei, retezata, ca si cum s-a ars filmul si in sala s-a aprins brusc, orbitoare, lumina".
Epicul aparent inexistent - o plimbare cu masina a protagonistului Luca R. Eugen, impreuna cu iubita sa din tinerete, Roxana, in cautarea unui prieten (probabil, o proiectie a eului sau scindat), Matei Geamanu, scriitor si totodata actor - se difuzeaza in unde si particule narative, intr-o puzderie de incidente a caror realitate fictionala e mereu ambiguizata de privirea oblica, suspicioasa a autorului: sinuciderea sotului Roxanei, escapadele lui Luca, meciul de rugby urmarit cu infrigurare la televizor de acelasi Luca, fost rugbist, acum accidentat, dialogul cuplului Luca-Roxana cu un cuplu de tineri hippies care faceau autostopul etc. Cateva nuclee epice (dintre care cel simbolic al filmarii la care ia parte actorul sau doar figurantul Matei, daramand, dupa cum cere rolul, o statuie, adica un posibil alter-ego al sau, omul-obiect, alienat de esenta umanitatii sale) genereaza o pulbere narativa, ce se dispune in planurile temporale devenite simultane ale unui prezent incert si ale unui trecut in mare parte imaginar. Luca R. Eugen (Genu) isi creeaza, donquijotesc, impreuna cu autorul dinauntrul textului, scriitorul Matei Geamanu, un simulacru de viata, raportandu-se la sine "ca la o abstractie". El isi reinventeaza obsesiv trecutul, la fel ca Paul din romanul Animale bolnave al lui Nicolae Breban. Aflat pe traseul labirintic al cautarii unui trecut incert, protagonistul lui Stelian Tănase opteaza pentru retragerea in propria imaginatie, in vreme ce perso-najul-autor din interiorul textului se comporta, la randul sau, ca un Don Quijote secund, denuntand. in spirit postmodern, conventia narativa.
In Luxul melancoliei se pot intalni cand si cand fraze parodice de tipul: "Paginile urmatoare nu prezinta un interes deosebit pentru cititor", pentru ca ludicul autor-personaj sa schiteze mai apoi scenarii-cliseu de roman politist, menite sa sparga crusta, oricum labila, a iluziei narative printr-o notatie in stil sec, reportericesc: "in celalalt capitol Roxana va fi gasita sugrumata in camera".
Alta data, un personaj-narator se adreseaza prezumtivului cititor semnalandu-i artificialitatea "realului" romanesc: "Iata nimicurile imaginatiei mincinoase a unui autor". "Minciuna" romanesca, avand ca subiect principal regasirea iluzorie a trecutului mai mult imaginar al lui Luca, se construieste si deconstruieste simultan pe multiplele planuri ale continuei interferente trecut -prezent. Vocile narativ-descriptive oscileaza si ele intre impersonala si aparent omniscienta persoana a III-a, persoana 1 (in lungile mono-loguh ale lui Luca, a/e Roxanei sau ale lui Matei) si ambigua persoana a ii-a. Aceasta din urma creeaza, ca in romanul La Modification al lui Michel Butor, tensiunea confuziei intre asa-zisa autoritate a vocii auctoriale care isi interpeleaza personajele si cititorii si incertitudinea vocii protagonistului, care, dimpotriva, tinde sa se retraga in luxul propriei melancolii din fata autorului si a cititorilor deopotriva. Pseudoerou ori infrapersonaj subminat de propria melancolie, personajul central Luca R. Eugen ramane, ca in imaginea finala, "un necunoscut care alerga pastrand un pas egal". Cu alte cuvinte, un paradoxal picaro postmodern, o statuie animizata (imagine laitmotivica a filmului evocat in roman), cariatida a unei iluzorii miscari epice. In plus, ironia si gustul parodic se insinueaza cu dezinvoltura in cursul naratiei. Starea de dezagregare pe care o traverseaza eroii este presarata cu insidioase aluzii la realitatile socialiste, mai noi sau mai vechi. insusi Matei vrea sa scrie un roman conceput dupa retetele proletcultiste, si tot lui i se atribuie, intr-o nota de subsol, o poezie cu titlul, deloc ingenuu pentru acel timp, Demolare, avand ca refren versul "Sa ne strangem lucrurile".
Daca adaugam aici subtilitatea stilistica si soliditatea arhitecturala ale constructiei romanesti a lui Stelian Tănase, am numit tot atatea argumente in favoarea afirmatiei criticului Ioan Holban, dupa care romanul Luxul melancoliei este "una dintre cele mai importante carti ale generatiei '80". Alaturi de romane precum Victorie clandestina si Tratat despre oaspeti ale lui Mircea Sandulescu si Herbert al lui Florin Sicoie, Luxul melancoliei se revendica partial de la atmosfera afectiva a prozei brebanicne, in care principiile masculinitatii si feminitatii se confrunta sub zodia donquijotesca a dialecticii real - imaginar, impartasind, deci, opinia lui Al. Dobrescu, care, in incercarea de a dezvalui sensul profund al romanului, il gasea "cam brebanian pe alocuri, ceea ce, inainle de a ti un pacat, poale fi si o caiitate", vom accepta, in egala masura, originalitatea si spiritul inventiv al unui prozator contemporan care are inca multe de spus.
