LUPII DE ARAMA - - Drama de Adrian Maniu. A aparui initial in "Viata Romaneasca", a. XXI (1929), nr. 5 si 6 (mai-iunie).
A fost jucata in stagiunea 1929/1930 la Teatrul Maria Ventura.
In varianta oferita pentru scena, dramaturgul a amplificat textul piesei cu un prolog care, de fapt, constituie Tabloul I, publicat in "Revista Scriitoarelor si Scriitorilor Romani", III (1929), nr. 8-9.
Creatia dramatica a lui Adrian Maniu se situeaza sub zodia teatrului poetic sau poematic, formula ce se bucura de interes nu numai in strainatate (Maeterlink si teatrul simbolist), ci castigase teren si in randul dramaturgilor romani atrasi de simbol, alegorie si metafora, de misterios si fantastic, receptivi totodata si dispusi la o innoire a dramei.
Orientarea se remarca la un Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Papilian si la altii care tind sa recupereze pentru teatru poezia si mitul prin infuzii de lirism. Nu atat teatrul poetic simbolist isi va pune amprenta asupra dramaturgiei lui Adrian Maniu, cat directia expresionista care se va resimti la toti scriitorii amintiti, prin recursul la mit, la mister si esenta, la personajul generic sau colectiv.
Numai ca, asa cum s-a remarcat (Gheorghe La/.arescu in monografia consacrata lui Adrian Maniu), expresionismul scriitorului ia o turnura noua, specifica, in functie de filonul folcloric al creatiei si de temperamentul sau liric, expresionism vizibil in preferinta pentru rolul personajelor de grup, al maselor, pentru crearea unei atmosfere de neliniste si disperare, in absenta individualitatii psihologice a personajelor. Una din directiile teatrului lui Adrian Maniu este axarea pe viziunea protoistoriei noastre, scriitorul "optand pentru formula stilizata, expresiva, grandioasa", pentru "expresia aforistica, sintetica", de unde absenta unui conflict puternic "si o oarecare inaptitudine pentru fabulatie" (Doina Modola). Este cazul piesei Lupii de arama, exemplu clar de osmoza perfecta a mitului cu istoria. Piesa porneste de la relatarea lui Dio Cassius care in Istoria romana aminteste ca, in timpul celui de al doilea razboi dacic, Longinus, comandantul unei legiuni romane, accepta o intrevedere cu Dcccbal. Regele dac il face prizonier si-i cere informatii cu privire la intentiile lui Traian, promitindu-i in final eliberarea in schimbul retragerii romanilor dincolo de Istria si acoperirii cheltuielilor de razboi.
Longinus, dupa ce-si procura otrava prin libertul sau, ii scrie imparatului ca el nu va constitui un impediment pentm gloria romana si se sinucide (a se vedea Dio Cassius, Istoria romana, III, Traducere, note si indici de dr. A. Piatkowski, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p. 305-306). Un asemenea fapt integreaza Adrian Maniu
In substanta dramei sale. Piesa surprinde diso-lutia unui popor si crepusculul unei umanitati legendare. Fara sa contureze de fapt un protagonist al dramei, cu exceptia, poate, a Domnitei, scriitorul creeaza, in schimb, in sensul precizat mai inainte, un personaj colectiv care se misca in limitele unei psihologii sumare ai carei poli sunt speranta si disperarea. Romanii invadatori inainteaza pe teritoriul Daciei (numele nu se precizeaza, se sugereaza doar), a carei rezistenta slabeste treptat.
Lucrarile de fortificatii la care sunt obligati robii luati prizonieri, rugile, imprecatiile si riturile magice nu pot stavili inaintarea. La un moment dat Domnita, fiica regelui dac, pare sa fi gasit solutia salvatoare, anume ademenirea si prinderea comandantului ostilor romane, care este totodata si prieten apropiat al imparatului. Obligat sa-i scrie acestuia sa incheie pacea si sa se retraga, el refuza propria salvare, intocmai ca in relatarea lui Dio Cassius si, in cele din urma printesa il ucide, rasturnand prin gestul ei "cumpana mortii". intr-adevar, o rasturanarc de siluatii are loc in momentul in care soseste solia imparatului care cere eliberarea prizonierului in schimbul retragerii romanilor. Destinul sau fatalitatea tragica au lucrat in chip potrivnic. Lumea de semne misterioase in care traiesc cei asediati ii face sa inteleaga adversitatea zeilor si a naturii. Din interpretarea magica a acestor semne, multimea trage concluzia ca vremurile ii sunt impotriva si ca dusmanul ii va cotropi pamanturile ("a plouat cu sange", "Apa zvacneste pe piatra, nu o soarbe pamantul!", "Puteri neimpacate vor sa se impotriveasca noua". "Ce vrea cerul? Ce vrea pamantul? Ce vor apele?").