Lupii de arama - drama de Adrian Maniu referat





LUPII DE ARAMA - - Drama de Adrian Maniu. A aparui initial in "Viata Romaneasca", a. XXI (1929), nr. 5 si 6 (mai-iunie).

A fost jucata in stagiunea 1929/1930 la Teatrul Maria Ventura.

In varianta oferita pentru scena, dramaturgul a amplificat textul piesei cu un prolog care, de fapt, constituie Tabloul I, publicat in "Revista Scriitoarelor si Scriitorilor Romani", III (1929), nr. 8-9.

Creatia dramatica a lui Adrian Maniu se situeaza sub zodia teatrului poetic sau poematic, formula ce se bucura de interes nu numai in strainatate (Maeterlink si teatrul simbolist), ci castigase teren si in randul dramaturgilor romani atrasi de simbol, alegorie si metafora, de misterios si fantastic, receptivi totodata si dispusi la o innoire a dramei.

Orientarea se remarca la un Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Papilian si la altii care tind sa recupereze pentru teatru poezia si mitul prin infuzii de lirism. Nu atat teatrul poetic simbolist isi va pune amprenta asupra dramaturgiei lui Adrian Maniu, cat directia expresionista care se va resimti la toti scriitorii amintiti, prin recursul la mit, la mister si esenta, la personajul generic sau colectiv.

Numai ca, asa cum s-a remarcat (Gheorghe La/.arescu in monografia consacrata lui Adrian Maniu), expresionismul scriitorului ia o turnura noua, specifica, in functie de filonul folcloric al creatiei si de temperamentul sau liric, expresionism vizibil in preferinta pentru rolul personajelor de grup, al maselor, pentru crearea unei atmosfere de neliniste si disperare, in absenta individualitatii psihologice a personajelor. Una din directiile teatrului lui Adrian Maniu este axarea pe viziunea protoistoriei noastre, scriitorul "optand pentru formula stilizata, expresiva, grandioasa", pentru "expresia aforistica, sintetica", de unde absenta unui conflict puternic "si o oarecare inaptitudine pentru fabulatie" (Doina Modola). Este cazul piesei Lupii de arama, exemplu clar de osmoza perfecta a mitului cu istoria. Piesa porneste de la relatarea lui Dio Cassius care in Istoria romana aminteste ca, in timpul celui de al doilea razboi dacic, Longinus, comandantul unei legiuni romane, accepta o intrevedere cu Dcccbal. Regele dac il face prizonier si-i cere informatii cu privire la intentiile lui Traian, promitindu-i in final eliberarea in schimbul retragerii romanilor dincolo de Istria si acoperirii cheltuielilor de razboi.

Longinus, dupa ce-si procura otrava prin libertul sau, ii scrie imparatului ca el nu va constitui un impediment pentm gloria romana si se sinucide (a se vedea Dio Cassius, Istoria romana, III, Traducere, note si indici de dr. A. Piatkowski, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p. 305-306). Un asemenea fapt integreaza Adrian Maniu

In substanta dramei sale. Piesa surprinde diso-lutia unui popor si crepusculul unei umanitati legendare. Fara sa contureze de fapt un protagonist al dramei, cu exceptia, poate, a Domnitei, scriitorul creeaza, in schimb, in sensul precizat mai inainte, un personaj colectiv care se misca in limitele unei psihologii sumare ai carei poli sunt speranta si disperarea. Romanii invadatori inainteaza pe teritoriul Daciei (numele nu se precizeaza, se sugereaza doar), a carei rezistenta slabeste treptat.

Lucrarile de fortificatii la care sunt obligati robii luati prizonieri, rugile, imprecatiile si riturile magice nu pot stavili inaintarea. La un moment dat Domnita, fiica regelui dac, pare sa fi gasit solutia salvatoare, anume ademenirea si prinderea comandantului ostilor romane, care este totodata si prieten apropiat al imparatului. Obligat sa-i scrie acestuia sa incheie pacea si sa se retraga, el refuza propria salvare, intocmai ca in relatarea lui Dio Cassius si, in cele din urma printesa il ucide, rasturnand prin gestul ei "cumpana mortii". intr-adevar, o rasturanarc de siluatii are loc in momentul in care soseste solia imparatului care cere eliberarea prizonierului in schimbul retragerii romanilor. Destinul sau fatalitatea tragica au lucrat in chip potrivnic. Lumea de semne misterioase in care traiesc cei asediati ii face sa inteleaga adversitatea zeilor si a naturii. Din interpretarea magica a acestor semne, multimea trage concluzia ca vremurile ii sunt impotriva si ca dusmanul ii va cotropi pamanturile ("a plouat cu sange", "Apa zvacneste pe piatra, nu o soarbe pamantul!", "Puteri neimpacate vor sa se impotriveasca noua". "Ce vrea cerul? Ce vrea pamantul? Ce vor apele?").



Insemnele magice descifrate in elementele cosmosului determina evolutia piesei in sensul unui mister dramatic.

In neastamparul ei, generat de vointa de libertate si de salvare a neamului. Domnita, exceptionala prin darzenia si disperarea ei lucida, pune la cale, alaturi de preoti, uciderea imparatului ca "singura noastra nadejde de viata'. Asasinatul insa nu se infaptuieste din frica si lasitate si nici transformarea regelui in lup, deoarece acesta se otraveste impreuna cu capeteniile ramase, iar femeile se retrag in muntii inzapeziti. Piesa este dominata de o atmosfera apasatoare, intunecata, dacii fiind proiectati pe fundalul sfarsitului inexorabil al unui popor de viteji legendari. O lume mitica este condamnata la o inevitabila distrugere. Nu numai clementele cosmosului se opun vreunui ajutor sau semn datator de speranta, ci insasi licantropia, ca act magic suprem, nu mai poate li pusa in valoare. Regele nu se mai preface in lup cu grumaz de arama ca sa-i inspaimante pe dusmani.

"Bautura lui de farmec", bautura rituala de "venin amestecat cu miere" se transforma in otrava aducatoare de moarte.

In Dacii fi lupii din volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, amintind de ritualul licantropiei, Mircea Eliade a aratat ca adeptii fratiilor secrete de razboinici se puteau preface prin practici magice in lupi sau intr-un alt animal considerat stramos al tribului si caruia ii imitau infatisarea si comportamentul, transpu-nandu-se in razboinici cuprinsi de furie agresiva. Scriitorul situeaza sub optica perisabilitatii doua mentalitati si doua culturi, doua civilizatii, una bazata pe mit si ritual magic, constituita dinlr-o mitologie autohtona si din traditii puternice, cealalta practica, bazata pe expansiune si razboaie de cucerire. Viitorul pare sa fie de partea Batranului care propovaduieste o alta religie si o alta mentalitate, legate de inceputurile erei noi, o noua organizare a lumii, ca sinteza a celor doua universuri constituite care vor disparea, intr-un cuvant ci este vestitorul unei noi geneze si al unui nou popor. Aceeasi alta lume o transfigureaza cuvintele finale ale Domnitei care dispare si ea "in amurgul zeilor":

"Nu zeii trebuie sa ne judece! E randul nostru sa judecam pe zei! Raspunde, cerule, caruia ne-am inchinat, raspunde, Pamantule! Care e dreptatea voastra in atata nedreptate?" Romanii se vor dezintegra si ei dupa siruri de razboaie istovitoare, iar dacii inlra in munte, se intorc in pamant, ca simbol al continuitatii etnice (Doina Modola), pentru ca "Nu e margine decat pentru vremelnicia trairii". Dramaturgul exceleaza in construirea de replici cu valoare emblematica, strabatute de fior liric, comunicarea se centreaza pe o ritmica interioara incantatorie, tensionata. Exceleaza de asemeni in picturalitate si in alternarea decorurilor, potentand, in paralel cu inaintarea romana, intunericul care, in final, invaluie lotul. Lupii de arama constituie, indiscutabil, prin aerul ei de poezie tragica, prin universul magic intemeiat pe o mitologie autohtona si pe vechi traditii, prin interesul manifestat fata de trecutul nostru istoric legendar, redat intr-o piesa cu o structura moderna, partea de rezistenta a creatiei dramatice a lui Adrian Maniu














Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani