LUNATECII - Roman de Ion Vinca.
In revista "Contimporanul" din 1927, nr. 73 si 75 Ion Vinca publica nuvela Victoria salbateca, de fapt nucleul narativ al viitoarei opere; aceesi rev. anunta, in 1931, nr. 100, romanul Ecscroc sentimental, probabil primul titlu al Luna-tecilor, alaturi de alte doua, Sub pavaza lunii si Totul e permis, ce figureaza in paginile manuscrise. Autorul tipareste fragmente in "Viata Romanesca", XXIX, 1937, nr. 10 (oct.), p. 4-20 (Camera leoparzilor) si, mult mai tarziu, in "Steaua", XI, 1960, nr. 3 (martie), p. 26-48 (Buricul pamantului).
In tot acest lung interval, manuscrisul a fost supus unor revizuiri numeroase.
Cele trei dosare descoperite si comentate de catre autorii primei editii de Opere cuprind un veritabil documentar, de la listele de personaje pana la rezumarea unor capitole insotite de precizarile autorului, paradoxale prin accentul autocritic si caracterul oarecum impersonal, in care il recunoastem pe iconoclastul Ion Vinca Studierea acestora a dus la constatarea ca "Lunatecii si Venin de mai au pornit din aceeasi tulpina epica. Pe parcurs, in timpul elaborarii, Ion Vinca a hotarat detasarea lor in doua carti separate, fiecare avand o actiune distincta, eroi si destine autonome" (M. Vaida si Gh. Sprin-teroiu). Romanul apare postum, in 1965 (2 voi.) la E.P.L. si apoi in 1971, tot in doua voi., la Minerva. Critica de intampinare (Mihail Petroveanu, Magdalena Popescu, Constantin Cublesan s.a.) ii subliniaza valoarea in peisajul prozei noastre interbelice precum si in ansamblul creatiei lui Ion Vinca ,J,unatecii - esentia-liza Mihail Petroveanu - lasa in urma lor un tablou vitriolant de moravuri, in care, alaturi de Silion, pana si figurile tara importanta emana, inainte de a se dizolva, un superb jet de imagini, un tumult de senzatii.
In absenta acuitatii psihologice si a consecventei realiste, Lunatecii, ca si poezia lui Ion Vinca, este confesiunea razbunatoare a unui invins si un document al placerii scrisului "frumos", al prozei artiste". Volumul al treilea din seria de Opere (1973) corijeaza "anumite inadvertente si greseli care s-au strecurat in editiile precedente', restituind astfel textul - cum se afirma in Nota asupra editiei - "in conformitate cu manuscrisul finit". Integrabil balcanismului nostru literar prin incercarea de a rascumpara prin arta o umanitate sanctionata etic, Lunatecii imbina poezia unui "fin de siecle" balcanic, in linia lui Mateiu Caragiale, cu tonalitatile de avangarda (rede-vabile, aici, expresionismului) pe fondul unei balzaciene observatii sociale.
"Roman al indeciziei si al ratarii" (Magdalena Popescu), model de "orfevrarie literara" (Eugen Simion) si impunand desenul viguros al unui "Oblomov balcanic" (Mihail Petroveanu), Lunatecii a fost tiparit postum. Cartea aglutineaza modalitati literare deosebite, de la "estetismul prozei simboliste" (Sergiu Salagean) pana Ia caricatura de factura expresionista si acidul observatiei realiste in pagini adesea memorabile. Protagonistul romanului, Lucu Silion, imbogateste galeria "omului de prisos", al carui portret e grefat pe imaginea, lucrata in filigran, a unui "dandy' autohton, produs de oboseala aristocratiei alogene aici, "la Portile Orientului". Un "fin de siecle" resimtit de clasa agonizanta se extinde - in literatura interbelica - asupra celorlalte categorii sociale dintre care, pe langa fantoma Printului lui T. Teodorescu-Braniste, il deosebim pe provincialul lui Sadoveanu din Locul unde nu s-a intamplat nimic, dar si lumea interlopa a Maidanului cu dragoste (G. M. Zamfirescu) sau aceea, mizera, a ghetto-urilor descrise de catre I. Peltz si I. Calugaru. Deasupra formulelor psiholo-gizante si estetizante vom gasi, in realitate, un univers de manifestari comportamentale, do-
I minat de automalisme. Deficitara sub raport economic, lumea aceasta primeste, printr-o interesanta simetrie, aura tragica, uneori grotesca, de regresiune biologica.
Maladivul si, mai exact, tema mortii devin o constanta poate esentiala: boierul Barbu din Sfarsit de veac in Bucuresti de I. M. Sadoveanu sau printul Maxentiu, neuitatul personaj al H. Papadat-Bengescu, raman exemple edificatoare. Contribuind la dezvoltarea introspectiei psihologice, maladivul impreuna cu anumite teme muzicale - ambele facilitand trecerea de la simbolism spre modernism - usureaza in acelasi timp procesul de liricizare a materialului epic. Or, declinul social si biologic al sinecuristului Lucu
, Silion are loc pe fundalul aceluiasi Bucuresti interbelic, pastrand aroma de amestec orien-tal-occidental in mentalitatea si desenul tipologic. Poezia de intarziat "fin de siecle"
I topeste unicul plan narativ. El este segmentat de treptele, mereu trei la numar, ale initierii erotice (Matilda, Laura, Ana), sociale (Barbu, Fane Chiriac si Filip), sau ale decaderii (Diogenid, Stolz, Giuseppe). Aceasta structura trichotomica argumenteaza interpretarea Lunatecilor ca "basm si parabola" (Magdalena Popescu). Romanul se dezvolta, la modul simfonic, din incipit-x marcat de semnele citarii: "Amiaza se rasfata in hamacul de aur al toamnei". Fraza fixeaza ritmul prozei, fiind analoga valsului din Craii de Curtea Veche dar si sonatei proustiene din romanul In cautarea timpului pierdut. Atmosfera rafinata si irigata
I liric isi are temeiul, estetic vorbind, in ample sinestezii cromatice si sonore. Iata: "Plutea in aer ca un tremur de violoncel sugrumat. Stateau cufundati intr-o penumbra prielnica fantasmagoriei si schimbau cuvinte arare, ca un inceput de desfrunzire, si al caror inteles crestea in
I reculegerea lor intocmai ca tremurai unor cercuri de tacere pe ape. Alcatuiau impreuna un tablou sters si desuet, ca in ilustratiile sentimentale si naive care insoteau romanele tiparite spre sfarsitul veacului trecut. Camera cu grele
| draperii de brocart, cu mobilierul de tisa si de
| nuc si tapiseriile ei vieneze oferea decorul cel mai potrivit unui asemenea tablou" s. a. Interioarele se convertesc in document sufletesc, exprimandu-l pe "lunatecul" Silion -"fiinta intoarsa spre sine, traind mai intens existenta secunda a eului decat realitatea obiectului" (Elena Zaharia). Autoproiectan-du-se in tablouri imaginare - de unde obsesia picturalului in varii episoade ale romanului -inactivul Silion traieste, cum s-a observat, intr-un univers metaforic, menit sa-l substituie pe cel real, traversat de amantul nehotarat intr-o lancezeala de moarte. Deambularile nocturne sau diurne ale acestuia sunt lot atatea paleative constientizate de catre "omul de prisos", imbracat elegant si traindu-si, cu delicii distilate artistic, singuratatea proprie si a clasei sale. Darie din Paradisul suspinelor (1930) il anunta pe Lucu Silion, lizibil de altfel si in figura lui Andrei Mile din Venin de mai. Or, aceasta ipostaza tripla a personajului absoarbe fara indoiala ceva din biografia lui Ion Vinca, strecurata printre episoadele cartii, cu aceeasi stiinta si in folosirea lait-motivului muzical. Aretie Silion, nevoita sa-si vanda bruma de avere in beneficiul fiului sau, avea "acel chip sfielnic de fata pe care-l stravedea, ca intr-un filigran, prin trasaturile expresive si in privirile usor intristateEra ca si cum ar fi auzit o melodie nostalgica si indepartata, cantata cu stanga la pian, cand acompaniamentul trece la mana dreapta" (subl. ns.). Asocierea fluidizeaza portretul de obicei feminin dar si imaginea "lunatecului", al carui sfarsit este "la hale", unde va ajunge - cu Diogenid, Stolz si Giuseppe (deci intr-o simetric inversa fata de "craii mateini) - la "ora ciorbei de burta". Amurgului fastuos, apoteotic in Craii de Curtea Veche, ii ia locul finalul fara glorie ce parafeaza cealalta dimensiune din Lunatecii.
Lucu Silion se pierde pentru totdeauna in geografia umana a declasatilor, schitata odinioara de condeiul corosiv al lui Ion Ghica sau in pagina lui Nicolae Filimon. Ironia caustica si aplecarea spre caricatural concura la realizarea tabloului de moravuri, autorul restituindu-ne - desenate in carbune - lumea redactiilor de la ziarele bucurestene ori "soareaua" de la curtea bogatasului Adam Guna (al carui prototip e Bogdan-Pitesti), intalnit de altfel si in Venin de mai. Capitolul Praznicul calicilor ramane antologic prin tonul vitriolant, el face pereche - la nivelul high-life-ului bucurestean - cu "halele" in care Silion esueaza definitiv, in pofida avertismentelor repetate ale unei calatorii", in acelasi timp, ca "orice calatorie e un lucru misterios, ceva plin de obstacole, de pericole ce apar la tot pasul", alegerea pretextului peregrinarii nu e straina de o ambitie demonstrativa in ordinea mai larga a sensurilor existentei umane debusolate si ale implicatiilor destinului implacabil. Doua, mai exact, din atributele fiintei - definitorii pentru individ si indeobste respectate in romanul clasic - par a fi cele asupra carora staruie ilustrarea in raspar a autorului: directia si intentionalitatea.
"Calator dupa finalitati", cum a fost denumit pe buna dreptate, fiinta care se misca potrivit unei intentii, vizand un anumit tel, omul apare, dimpotriva, aici, nu altfel decat in antropologia kalkiana unde "directia e abolita" (R. Enescu), in ipostaza ratacirii extreme pe o traiectorie arbitrara, sugestiva pentru cosmarul calatoriei absurde spre neant. Alcatuit din doua parti, romanul urmareste in prima sectiune descrierea obiectiva a drumului fara sens al celor trei personaje lipsite de identitate (replica a sumbrului trio din Procesul lui Kafka) - un prizonier gardat de doi insotitori, iar in cea de a doua, rostirea de catre un "comentator", neidentificat nici el, a unei "confesiuni" interminabile si confuze, abrupt incheiata pe ultima fila a cartii. Mai reusita, in special sub raportul prozei com-portamentiste, prima parte alatura secventele unui film agonic al intamplarilor deplasarii prin locuri parasite sau vag populate, cel mai adesea departate de orice asezare omeneasca, perimetre pustii, virane, demolate, peste care s-a asternut o iremediabila darapanare. Ochiul prozatorului isi vadeste agilitatea in reconstituirea din detalii si evenimente derizorii a unei "stari" a calatoriei - bajbait confuz pe un itinerar complicat, umblet impleticit, marcat de privatiuni, buimaceala, agresiuni climatice, tristete, neliniste, sfarseala, cronologie haotica, uitare. Periplu in curs de desfasurare in clipa cand incepe naratiunea, romanul e "un mecanism al dcambularii cu functionare eterna" (V. Cristca). Miscarea bizara a anotimpurilor, schimbarea brusca a cadrelor peisajului, de-sertic, cu vegetatie pipernicita si animale ciudate, alteori, de periferie dezolanta, recompusa din fotogenia deseurilor de tot soiul, sunt manuite de un prozator cu buna scoala a filmului, arta despre care crede de altfel ca a influentat puternic romanul si pe care o gaseste, mai cu seama "prin tacerile expresive din filmele lui Antonioni sau prin disperarea lui James Dean", "mai aproape de inefabil" decat acesta. Contribuie decisiv la inchegarea atmosferei verosimile a cartii: burnita si fumul inecacios, peretii mancati de igrasie si trezirile infricosate din zori de zi, tarmurile incetosate de-a lungul carora se deruleaza tristele deambulari in trei, ori apa murdara si pustie, vesmintele rupte, imbacsite, putrezite, sinonimia lividului, mohoratului si mocirlosului, ce apartin toate unei lumi halucinatorii, pe al carei cer stelele par "imense tumori". E o atmosfera de asteptare tensionata a cuiva ce trebuie sa vina, de amanare a intalnirii si de perpetua suspiciune. "Cand cei trei isi dau scama ca o greseala a intervenit pe undeva in drumul lor, ca nu se mai pot intoarce in urma, ca trebuie sa mearga orbeste inainte, se inalta din aceasta povestire - ca fumul gros, inecacios al unei jertfe neprimite - un greu si dureros lamento" (N. Balota). Raporturile dintre insotitori si detinuti sunt tipice pentru relatia calai-victima; prin jocurile nastrusnice si capricioase sau probele esentiale, inventate de gardieni spre a testa rezistenta prizonierului, prin provocarea si amenintarea fatisa, prin culpa nestiuta, lipsa alternativei si supunerea oarba, ele pun in situatie o acuta problematica a libertatii, cu tot de reprezinta sansele si stavilele ei insurmontabile. Din felul cum romancierul prezinta evolutia acestor raporturi, joc subtil al suferintei cu ecouri din teatrul sau romanele lui Beckctl, interesant, intr-o logica bizara, e ca trecerea timpului duce la nivelarea diferentelor intre insotitori si detinut si sub aspectul amintirilor celor trei. Personajele ajung sa nu-si mai recunoasca, in fotografii, sotiile, copiii; cu trecerea vremii, ele nu mai sunt decat o masa uniforma. Zadarnica c orice tentativa de evadare sau ucidere a celorlalti. "Individul nu va mai gasi, singur, drumul. El s-a inecat in grupul amorf care-l poarta" (N. Balota). Descriptia romancierului, "cu tuse minuscule, juxtapuse", e ingrosata, asa ca in episodul calului ucis, de vascozitatile pastei naturaliste: "Apoi, in timp ce calul dormea, intins langa focul gata sa se stinga, insotitorii isi infipscra amandoi baionetele in burta lui umeda si calda. Prizonierul vazu cum matele animalului iesira afara im-proscandu-i pe cei doi insotitori apoi lovira calul in moalele capului si in ceafa si sangele care zvacni intr-un jet gros il improsca si pe prizonier, care nu avu cand sa se fereasca, il stropi drept in fata. Calul zacea horcaind intr-o balta de sange, apoi horcaitul inceta, balta crescu imprejurul calului, din ce in ce mai mare, talpile bocancilor lor erau naclaite cu sange cald. Cu varful baionetei taiara halci mari de carne, ii sfartecara animalului picioarele, si dupa ce incinsera din nou focul, si dupa ce acesta trecu, incat ramase doar jaraticul, intinsera halcile deasupra focului, sa se friga. Sangele care continua sa curga stingea insa focul, si ca sa-l tina aprins, scormoneau mereu in jaratec.
Mirosul dulceag al carnii le rascoli stomacurile, pana cand acestea se razvratira si atunci fara sa se indeparteze prea mult de foc vomitara, dand afara un lichid verzui". Descins dintr-un "crez epico-metaforic" (V. Ardeleanu), romanul ilustreaza "renuntarea la naratiune in favoarea alegoriei" (Dana Dumitriu). incepand cu titlul, cartea impune motivul Raului, "tema Zwang", a violentei care se manifesta in ratacirea fara tinta si urmarirea fatala de care se simt insotiti de asta data atat gardienii cat si detinutul lor. Psihanalitic apreciata, tema ratacirii e legata si in acest roman de simbolismul calului. Epifanie a timpului, calul ucis e, alaturi de barcagiul soios de pe malul incetosat al fluviului cu apa murdara si pustie, un vestitor, un purtator de moarte. Sangele tasnind din trupul animalului, manjirea, ce introduce o nuanta morala a greselii, supradetermina valorificarea temporala a simbolismului hipomorf, accentuand, in cursul vicisitudinilor calatoriei, angoasa provocata de plecarea fara putinta intoarcerii a celor trei si de premonitia mortii. Straniile aparitii din paginile cartii ale femeii "cu parul de culoarea ovazului copt", numita nu intamplator Maria, fac prezent unul din simbolurile fundamentale ale prozei si vietii lui S. T. Obsesia sublimata in Femeie, Iata Fiul Tau, romanul sau din 1983, femeia cu pruncul denota si in Lunga calatorie "iubirea mamei pentru fiul nefericit, femeia neputincioasa care participa la suferintele fiului fara sa-l poata ajuta". Drama a omului pus in situatia de condamnat, parabola lungii calatorii a prizonierului a fost interpretata si din perspectiva "constiintei umane care percepe propria condamnare", in acest caz insotitorii detinutului fiind considerati "nu atat personaje reale cat si forme de ipostaziere ale constiintei celui condamnat" (Ileana Malancioiu).
Apropiata de viziunea lui Camus din Omul revoltat, potrivit careia .judecatorul suprem nu mai e in cer, ci e istoria insasi", lunga pedeapsa din paginile cartii lui S. T. ii apare aceleiasi scriitoare ca "mers fara vise sub ochii marilor inchizitori" al condamnatului "prizonier al istoriei".
In infernul descris de S. T., singura imagine luminoasa este aceea a femeii, mama, iubita, "necunoscuta care seamana cu acestea si care ii intuieste chinul". Figura maicii salvatoare, inca "trecatoare si inconsistenta" in Lunga calatorie, pastreaza de pe acum intelesul de "posibila salvare in limitele omenescului". intrunind aprecieri pentru densitatea tara fisura si "capacitatea de-a concentra in simboluri pure o ciudata si dramatica meditatie asupra conditiei umane" (Dana Dumitriu), dar si reprosuri pentru "suprasolicitarea formulei in dauna creatiei" (M. Iorgulescu) si "deficitara inventie in plan concret (V. Cristea), cartea recomanda un creator de lumi inchise, nu numai cititorului roman, ci si celui strain, prin traducerile romanului aparute la Paris (1976) si (Amsterdam) (1981).
