Desi romanul romanesc dateaza de aproape 150 de ani, despre o dezvoltare mai substantiala a acestui gen proteic putem vorbi abia dupa . Conditii noi, mai favorabile investigatiilor de ansamblu, ofera viziunii si modalitatii romanesti o posibilitate maxima de a se valorifica. Dupa Ion al lui Li viu Rebreanu, care constituie o data de rascruce in istoria literaturii noastre, romanele se inmultesc, se diversifica si in acelasi timp se rafineaza sub raport estetic. Alaturi de orientarea unui realism de mare obiectivitate, interesat in primul rand de evolutia conflictelor de ordin social, apare si orientarea prozei analitice, interiorizate, deloc indiferenta la problemele mai generale, dar evident preocupata mai cu seama de repercusiunea lor in universul psihologic si moral al personajelor. Daca Rebreanu este fondatorul unanim recunoscut si admirat al realismului prin excelenta social si comportamentist, Hortensia Papadat-Bengescu se va afirma, inca de la primul ei roman, drept initiatoarea unui realism prin excelenta analitic. Aceasta nu inseamna, bineinteles, ca cel dintai s-ar refuza investigatiilor psihologice, sau cea de-a doua - atitudinii de obiectivitate; inseamna doar ca intr-o ierarhie a caracteristicilor artei lor exista elemente mai pregnante care-i separa, individualizandu-i mai decis. E limpede in acest sens ca predilectia Hortensiei Papadat-Bengescu merge catre sondarea starilor interioare ale unei umanitati ea insasi oarecum constransa, prin chiar destinul sau istoric, economic, social, la o anume claustrare sufleteasca, la o traire a evenimentelor si a experientelor vitale in plan mai mult launtric decat general.
Este o lume careia romanciera insasi i-a apartinut prin nastere si evolutie ulterioara. Nascuta la 8 decembrie 1876 la Ivesti-Tecuci, in Moldova, in familia unui militar cultivat, dar sever. Hortensia Bengescu va beneficia inca din prima clipa de o educatie aleasa, de o atmosfera de liniste si intelegere, scutita de grijile materiale ale existentei cotidiene si izolata de contextul vietii sociale. Asemenea conditii de familie burgheza si studiile intreprinse mai tarziu la pension, dezvolta in temperamentul tinerei Hortensia predispozitia spre introspectie si meditatie, spre reverie si lirism. O sensibilitate proaspata si foarte vibratila incar-ca fiecare gest si fiecare gand cu mari resurse de autenticitate sufleteasca, accentuandu-i permanent o anumita sete de experienta existentiala.
Dar cel putin la fel de mare parc sa-i fie setea de a invata. Cum nu-i poate convinge pe parinti sa-i dea prilejul studiilor universitare, Hortensia Bengescu cauta o cale de aevada din cercul prea rigid al dragostei familiale. "Eu insa - va scrie ea mai tarziu - adoram invatatura si, lipsita de ea in chip oficial, m-am simtit mahnita si am acceptat prima ocazie de revansa, casatoria." Astfel se marita tanara de 20 de ani cu magistratul" Nicolaie Papadat, pe care-l va urma tot timpul prin peregrinarile provinciale ale acestuia, pana in 1933, cand, odata cu iesirea lui la pensie, se vor muta, dupa atatea asteptari, la Bucuresti. Noile obligatii de familie, multiplicate si prin aparitia a cinci copii, vor absorbi aproape cu desavarsiretenergia si preocuparile Hortensiei, incat abia tarziu, cand se apropia de 40 de ani, isi va incepe ea activitatea literara.
Debuteaza cu articole ocazionale, pe teme mai ales teatrale, in 1912, intr-un ziar de limba franceza, pentru ca un an dupa aceea sa inceapa sa pubice in prestigioasa revista ieseana Viata romaneasca, unde isi va asigura o cordiala asistenta din partea criticului G. Ibraileanu si a poetului G. Topirceanu. Primul volum Ape adanci ii apare in 1919, urmat imediat de inca doua: Sfinxul in 1920 si femeia in fala oglinzei in . Tot in acesti ani, scrie si prima ei piesa de teatru, drama Batranul (1920). Volumele de proza aduna in paginile lor texte cu caracter poematic sau inseilari epice fragile, al caror interes nu e intretinut de personaje sau naratiune, cat mai cu seama de explo/ia stralucitoare a notatiilor subiective, de o finete si de o acuitate nemaiintalnite. Desi, fireste, nu lipsesc tendintele spre obiectivitate, lillul specific al povestitoarei este dominat de o atentie aprofundata pentru multitudinea reverberatiilor sulletesii ale evenimentelor si nu pentru evenimente ca atare. caci. asa cum autoarea singura marturisea. ..nimic din ce exista nu ma interesa decat in raport cu mine. decat dupa ce s-a scaldat intai in intregime in apa sufletului meu, si aceasta nu voluntar, nu sistematic, ci ca o necesitate, fiindca tot asa cum unul e presbit, altul miop, asa am eu aceasta infirmitate de a luneca pe fata concreta a lucrurilor, pe subiecte, pe contururi, oprindu-ma numai la resortul lor adanc". Fragilitatea filonului narativ apare astfel compensata prin extraordinara bogatie si varietate a senzatiilor si impresiilor, de unde si dificultatea relativa a lecturii. "Este drept - scria Ibraileanu in acest sens - ca uneori simti nevoia sa te inarmezi cu o lupa, ca sa poti distinge bine contururile - atat de mult se imbulzesc expresiile si nuantele, caci d-na Hortensia Papadat-Bengescu nu are senzatii simple de Ia lucruri, are serii, are manunchiuri de senzatii".
Concret, in cele trei volume de debut, portretele interioare, digresiunile, notele de jurnal, poemele in proza si confesiunile erotice se deruleaza intr-o compozitie dezordonata, pornind de la un fapt, de la o conversatie si alteori de Ia un vis sau o impresie cu totul trecatoare, spre a se ridica de regula Ia mari conglomerate de notatii care uimesc prin insolit si inventivitate. in Ape adanci, aceasta atmosfera de expansiune a extremei subiectivitati e predilecta, cu singura exceptie, si ea destul de aproximativa, a povestirii Femei intre ele, in care se gasesc in genere mai multe elemente ale obiectivitatii viitoare. Modalitatea poemului in proza se desfasoara integral, luxuriant in primul text din Sfinxul, care nu este altceva decat corespondenta exaltat erotica a unei femei, Bianca Porporata, cu Don Juan. O apropiere de instrumentele epicii propriu-zise, se poate observa in Femeia in fala oglinzei. Dupa ce, anterior, in doua nuvele, Pe cine a iubit Alisia? si Romanul Adrianei, prozatoarea facuse partial experienta obiectivizarii, narand mai insistent decat in Femei intre ele tribulatiile unor personaje straine de povestitoare, cel putin intentional, in Femeia in fata oglinzei, tendinta epica devine si mai evidenta, cu toate ca evenimentele sunt si aici mai mult pretexte ale evocarii starilor interioare decat momente autentice ale unei progresii narative. De la Femei intre ele, unde asistam la povestirile confesionale ale catorva femei reunite intamplator intr-o statiune de vara, si pana la Femeia in fala oglinzei, care ne relateaza dragostea in peisaj bucurestean a unei Manuela pentru un inconsistent Valsan, putem sa recunoastem fara indoiala o evolutie a scriitoarei spre maturitatea epica si spre o oarecare estompare a efuziunii lirice, desi preponderenta "ideologiei pasionale" (T. Vianu) ramane inca elementul decisiv, caracteristic si definitoriu al acestor proze.
In prima perioada a creatiei bengesciene, excesul notatiilor inabusa contururile personajelor, incat acestea nu sunt altceva de fapt decat un fel de porta-voce ale unei unice confesiuni care inghite totul. Analiza psihologica atinge limitele ei, dincolo de care proza epica se dizolva in jumal intim. Echilibrul intre introspectie si creatie caracterologica se va restabili treptat prin cateva volume de tranzitie spre marea faza romanesca, precum Balaurul (1923), Romanta provinciala (1925) si Desenuri tragice (1927), unde personajele refuza sa se mai abandoneze propriului flux interior printr-o orientare mai decisa a atentiei spre lumea din afara. Reveriei aproape somnambulice a eroinelor mai vechi, acaparate de un narcisism aproape maladiv, ca acela pe care il ilustreaza Bianca Porporata sau Manuela, ii ia locul acum o cercetare a realului exterior, nu insa, evident, in obiectivitatea lui, ci deocamdata tot in ecourile sufletesti pe care le produce, dar din perspectiva unei curiozitati noi, a unei uimiri de lume, tot asa de intensa cum fusese pana atunci incantarea de sine. Revelatia realitatii, a sensurilor ei incepe sa primeze.
Cea dintai organizare cu caracter relativ romanesc, Balaurul, este produsul unei experiente dramatice a autoarei: contactul cu suferintele razboiului. Sora de Crucea Rosie in gara Focsani in timpul primei conflagratii mondiale. Hortensia Papadat-Bengescu contempla pentru prima data adevarurile dure ale existentei. Desprinderea din orizontul individualismului exclusivist si, corespunzator, deschiderea spre obiectivitatea lumii sunt rezultatele cele mai pretioase ale unei astfel de experiente. Asemeni autoarei, Laurentia este si ea infirmiera intr-o gara de provincie prin care trec necontenit coloane de raniti. Ea relateaza, meditand asupra lor, evenimentele si implicatiile omenesti ale acestora, pe care frontul le alimenteaza fara intrerupere. Personajul se deseneaza astfel pe fundalul tragic si eroic al unei povestiri emotionante, dominate de sentimentul unei purificari sufletesti, al unei inaltari deasupra existentei, pana atunci larvare, insignifiante.
Lipsa examenului mai amplu al inferioritatii personajului central si limitarea atentiei la sensurile unei experiente umane fac din Balaurul mai curand o nuvela decat un roman, de unde si orizontul foarte circumscris al Laurei, care se misca si gandeste in imprejurari constrangatoare prin natura lor. Este totusi pentru prima oara cand interesul prozatoarei se muta din interior spre lumea din afara, incat tocmai de aceea personajul ramane mai putin memorabil in sine, prin evolutia lui psihologica, in genere previzibila, decat imprejurarile zguduitoare ale carnagiului. Arta situatiilor trece astfel inaintea artei caracterologice.
Fire puternice o leaga inca pe Laura de personajele anterioare: reveria impenitenta, atmosfera pronuntat poetica a starilor sufletesti, de esenta aproape muzicala, intensitatea participarii afective, trasaturi ce caracterizeaza in mod obisnuit tipul psihologic al unei femei innobilate printr-o demna singuratate. Introversiunea nu e lichidata aici, darea se insoteste si se intensifica la maximum printr-o concentrata uimire in fata spectacolului tragic al existentei. La finele cartii, dupa o experienta cruciala pentru devenirea ei viitoare, Laura se simte pustiita si totusi nu mai putin entuziasta din sentimentul unei redemptiuni si al unei reinvieri morale prin integrarea ei in multime.
Din trecerea Hortensiei Papadat-Bengescu prin universul monoton de altadata al avatarurilor omenesti provinciale isi trag substanta celelalte doua opere ale etapei de tranzitie: Romanta provinciala si Desenuri tragice. intr-un decor prin excelenta cenusiu si uniform, se misca" umbrele unor existente banale, al caror element comun pare a fi contactul acceptat sau refuzat, inconstient sau lucid, cu formele multiple, inepuizabile ale uratului. Obsesia degradarii umane revine ca un leit-motiv in cele mai diverse variante. Ideca Hortensiei Papadat-Bengescu este ca frumusetea, aspiratia ideala, puritatea morala etc. nu se gasesc decat amalgamate cu mizeriile si noroaiele cotidiene ca aurul in minereul sau originar. Doamna Vanghele, o vaduva cu infatisare grotesca, subliniata de obezitatea excesiva, traieste mica ei "romanta provinciala" cu chiriasul siguratic si bolnav pe care-l ingrijeste cu devotiune pana la sfarsit, pastrandu-l afectiv dupa aceea in lumea amintirilor consolatoare. Desi paralizata, ea ramane sufleteste pura, innobilata prin durere si prin umilinta. Alt personaj feminin, Mini, e obsedat de urat si coplesit literalmente de oroarea lui: "Nu-mi place nimic! Nu mai vreau sa beau, sa mananc! E prea urat! Prea urat! Nici sa vorbesc nu mai vreau nici sa vad sa aud sa inteleg Nimic! Mi-e rau! Ma doare ma doare lot simtul meu omenesc, tot trupul meu omenesc - si mi-e urat. O scarba, un dezgust s-au gramadit aci in grumaz ca o gusa, si imi umplu tot gustul cu dezgust". Fetita, din schita cu acelasi nume, descopera si ea incidenta secreta dintre mizerie si frumusete, contempland natura cu ochii uimiti ai ingenuitatii infantile: "invata atunci ca oricat ne-am urca spre frumuseta nu o vom gasi decat insotita de grunji si oricat ne-am cufunda in bucuria spiritualitatii, in jurul trupului nostru va furnica nelinistea vietatii". Subintitulata "portret", Cucoana Ileana e o evocare nostalgica, dar nu mai putin realista a unui destin feminin tipic provincial, cu orizont ingust si aspiratii marunte, destin insensibil sau poate mai curand insensibilizat de propria-i nimicnicie ce se consuma cu discretie in peisajul monoton al zilelor identice, despre care literatura romana poseda o intreaga arhiva sentimentala, ilustrata de scriitori ca Bratescu-Voinesti, Bassarabescu, Sadoveanu, Bacovia etc.
Desi, in Romanta provinciala, personajele si-au castigat, epic vorbind, o anumita independenta de miscare, comentariul liric invadeaza inca multe pagini, proiectand adeseori intamplarile pe ecranul aburit de emotie al unei participari subiective care amplifica ecourile interioare ale lecturii, dar stanjeneste evident naratiunea in beneficiul analizei sau al meditatiei desfasurate poematic. Desenuri tragice nu schimba perspectiva, inrudindu-se substantial cu atmosfera nuvelelor si schitelor anterioare. Cele patru povestiri cuprinse in acest ultim volum, cu care se incheie pentru Hortensia Papadat-Bengescu experienta genului scurt, recompun aceleasi elemente binecunoscute ale vietii cotidiene, creionand tipuri comune, cu bonomie si umor, sau, in cazul domnului Kilian, pe acela cam insolit al unui patron palarier, oriental si hidropizic, cu reactii imprevizibile, printre care si aceea de a nu-si recunoaste propria fata. O nuvela mai cuprinzatoare ca Sarbatorile in familie ne ofera totusi o interesanta mostra de stil analitic in care putem intrezari ceva din arta complicatelor psihologii ale romanelor. Desi personajul central, Alexe Panu, o actrita celebra insa retrasa din teatru, nu beneficiaza de contururile necesare unei evolutii epice propriu-zise, viziunea caracterologica de ansamblu devine aici mai complexa decat in orice text anterior, legandu-se prin aceasta in modul cel mai direct de exigentele modalitatii romanesti. Prin intermediul Alexei ni se deschid de fapt ferestrele asupra faunei unei intregi familii, aceea a arhitectului Panu din Galati, ai carei membri se reunesc in plenum cu ocazia Craciunului. Fratele ci, doctorul Paulica, surorile Victoria, Geor-geta si Didina (Didi-Bu), cumnatul bogat si galant Dinu Dinescu, alcatuiesc o panorama realizata cu vivacitate, desi deocamdata fara profunzime.
Atmosfera de aici si unele detalii de intriga apropie aceasta nuvela de drama Batranul si, in genere, de teatrul Hortensiei Papadat-Bengescu. Mai mult ca orice, elementul care le uneste, facandu-le pe amandoua precursoare nemijlocite ale romanelor, este deschiderea spre o ambianta umana mai larga, sub forma mediului familial. Personajele ies din cadrul restrans af introspectiei sau al reflectiei intime si cu atat mai mult din cel al reveriilor romantioase, spre a se concentra mai ales asupra problematicii relatiilor omenesti. Solitudinii si pasivitatii Manuelei, de exemplu, le ia locul acum atitudinea voluntara, desi destul de retractila, a Ginci Delescu, femeie superioara, de rara noblete sufleteasca, in care autoarea si-a hipostaziat desigur un ideal posibil de umanitate. Pentru a-si apara rezerva pe care si-a impus-o, in cercul unei mediocre faune familiale, ea nu ezita totusi sa utilizeze armele unei lumi pe care o dispretuieste: flirtul, gelozia provocata, jocul de societate. Ca o floare de sera, ca se regaseste finalmente, dupa un scurt, dar dramatic incident conjugal, in compania linistitoare a "batranului" ei socru, Luca Delescu, intelectual prin vocatie si cercetator consacrat, singura oaza de umanitate pura a unei lumi imunde, mercantile, degradate din conditia moralitatii celei mai elementare.
Frecventa figurilor feminine in literatura Hortensiei Papadat-Bengescu nu este, bineinteles, intamplatoare. Ea corespunde, evident, credintei ca sufletul femeii, fiind mai complicat, e mai deschis investigatiilor analitice, mai predispus sondajelor revelatoare. "Studiul femeii - declara scriitoarea - mi-a parut totdeauna mai interesant decat al barbatului, fiindca la barbati faci inconjurul faptelor si faptele sunt rareori prea interesante, pe cand femeia are o rezerva bogata de material sufletesc, in cautarea caruia poti pleca intr-o aventuroasa cercetare plina de surprize". Situatia nu se va schimba radical nici in romane, numai ca reprezentarea caracterologiei umane va deveni aici mai echilibrata, pe masura progresului insusi al realismului bengescian.
Intrata inca imediat dupa primul razboi mondial in sfera
de influenta a cercului literar Sburatorul si mai ales a mentorului acetuia, criticul E. Lovinescu, de care o va lega de acum inainte o amicitie spirituala pe viata, Hortensia Papadat-Bengescu primeste din nou indemnul pe care i-l tacuse si G. Ibraileanu de a trece la constructii epice din ce in ce mai obiective. Asa vor vedea treptat lumina tiparului marile romane din ciclul familiei Hallipa:
Fecioarele despletite (1926), Concert din muzica de Bach (1927),
Drumul ascuns (1932) si Radacini (2 voi., 1938). intre acestea,
ca un interludiu, sta singuratic un roman al vietii de periferie:
Logodnicul (1935). Succesul tetralogiei Hallipilor a facut-o pe
autoare sa incerce a o duce mai departe printr-un nou roman, masiv.
Streina, pierdut dupa 1944 din neglijenta unei edituri particulare.
Cum Hortensia Papadat-Bengescu va fi bolnava pe parcursul mai multor ani si va muri in 1955, ciclul va ramane practic nefinalizat si neconform cu planurile autoarei. Dar in pofida unei astfel de imprejurari desigur regretabile, el si-a atins indiscutabil cotele superioare macar prin doua din volumele care-l compun: Concert din muzica de Bach si Drumul ascuns.
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu constituie, fireste, opera ei de maturitate, punctul suprem al marelui efort spre obiectivitate narativa. Totusi ea nu ajunge niciodata la romanul polifonic, in sensul conferit de Bahtin, caci toate personajele pe care autoarea le propune nu sunt in fond decat obiectivari ale aceleiasi preocupari si tensiuni ce caracterizeaza universul unei singure constiinte: constiinta scriitoarei insasi. Cu alte cuvinte, desi romanele reprezinta treapta cea mai inalta a obiectivitatii epice bengesciene, fictiunea lor nu dobandeste totusi autonomia cea mai deplina cu putinta si anume aceea pe care o acorda numai prezenta unor voci plenare si independente intr-u raport dialogal permanent nu numai intre ele, dar si cu autorul insusi. Aceasta nu impieteaza evident aupra calitatii viziunii literare, fixandu-i doar formula proprie si limitele intrinseci ale acesteia. Semnificativ apare faptul ca asupra unui material prin excelenta impersonal si elocvent in sine, I lortensia Papadat-Bengescu aplica o metoda esentialmente subiectiva, nalasand evenimentele si oamenii sa se prezinte singuri, ci conducandu-i ea insasi, desi din umbra, spre finalitati premeditate. Ca lucrurile stau asa o dovedeste comentariul, aproape totdeauna prezent intr-o forma sau alta. in acelasi sens, dar si cu o severitate incomprehensiva, nota odata G. Calinescu: "Eroinele se viziteaza si barfesc, nascand literatura tainelor de alcov, a clevetirilor si a insinuarilor calomnioase. Opera toata a Hortensiei Papadat-Bengescu este o lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume, intr-un limbaj imposibil, absolut vorbit".
In Fecioarele despletite, luam cunostinta de mai tot ce se petrece sau s-a petrecut prin intermediul unui singur personaj, Mini, un fel de mandatara epica a scriitoarei insesi. Ea viziteaza cele cateva familii a caror existenta este urmarita in roman si duce stirile de la un loc la altul comentandu-le si bineinteles modifi-candu-le din unghiul de vedere propriu. E. Lovinescu observase ca, prin Mini, romanciera prelungea lirismul prozelor anterioare. Asa se explica disparitia din urmatoarele volume a acestui personaj. Ramane insa Nory Baldovin, care preia oficiul intermedierii si al comentariului, dar rolul ei devine totusi mult mai ponderat, iar contributia autonoma si distincta a celorlalte personaje creste. Materialul faptic e in genere redus, dar bogatia de semnificatii si mai ales de implicatii psihologice se dovedeste extraordinara. in mare, asistam la incidentele destinului familiei Hallipa, proprietara mosiei Prundeni din apropierea Bucurestiului, sau mai exact la avatarurile celor trei fiice ale Lenorei si ale lui Doru Hallipa: Elena, Coca Aimee si Mika-Le. Elena se va casatori cu parvenitul Draga-nescu, iar dupa moartea acestuia cu muzicianul Marcian, Coca Aimee cu doctorul Walter, dupa moartea mamei sale, despartita de Hallipa si maritata cu acesta, in al carui sanatoriu moare de cancer, iar Mika-Le va apuca pe cai incerte, spre a sfarsi in atitudinea unei timiditati trucate, in casa sorei sale celei mari. O scama de familii si de personaje oarecum complementare aduc un aer si mai pronuntat de amplitudine si de complexitate, nefiind prin problematica si prin psihologie deloc inferioare clanului Hallipa: casnicia doctorului Rim, a lui Maxentiu cu Ada Razu, boala si moartea lui constituind prilej de virtuozitate pentru scriitoare, Lica Trubadurul, varul Linei Rim si fratele Lenorei Hallipa ctc. etc. Ceea ce mentine insa necontenit interesul lecturii este dialogul mut sau manifest, implicit sau explicit, al grupurilor omenesti fundamentale si este, mai presus de toate, arta cu adevarat exceptionala cu care prozatoarea stie sa patrunda in adancurile cele mai intime ale universurilor lor interioare.
Concretitudinea investigatiilor analitice prin raportarea sufletescului la fiziologie, a starilor de spirit la senzatie pare sa fie nota cea mai proprie, cea mai specifica a artei marii scriitoare Mini face de altfel, la un moment dat, o teorie insolita despre "trupul sufletesc", ce nu e altceva decat o intuitie destul de percutanta a chiar situatiei pe care o infatisam. Simptomatologia pronuntat fiziologica a starilor interioare, unita cu frecventa cazurilor clinice, a si condus cateodata la concluzia unei orientari naturaliste a romancierei. Totusi nu intalnim decat intamplator conceptia explicativa prin ereditate, prezenta maladiilor justificandu-se mai mult prin interesul prozatoarei pentru analiza. Caci este limpede ca boala provoaca indeobste mari mutatii sufletesti, fiind pe de alta parte si destul de raspandita in realitate spre a putea fi ocolita de literatura. "Interdependenta psihofizica", accentul analizei pe fiziologia miscarilor interioare sunt ideal servite de manifestarea maladiva. in fine, viziunea generala a degringoladei sociale, a degradarii omenesti sub presiunea formelor uratului gaseste in mizeria fiziologica una dintre metaforele cele mai zguduitoare.
Mai presus de orice premeditare, observatia si analiza atenta a realitatii umane din propria ei ambianta au indreptat-o insa pe scriitoare spre constatari si mai ales spre ipostaze artistice ale caror implicatii sunt dintre cele mai adanci. Decadenta morala si spirituala a lumii sale ii apare Hortensiei Papadat-Bengescu ca rezultatul unei epuizari interioare, cu sugerarea pe alocuri a unor motivari ereditare. Mai mult decat orice, cauza e insa stilul deviata al personajelor, orizontul inchis si meschin al preocuparilor lor, mai exact obsesia permanenta a pozitiei sociale, de unde si rivalitatea mondena dintre grupuri, cand nu de-a dreptul arivismul cel mai desantat. intr-un atare context, boala si moartea dobandesc semnificatii simbolice, ingrosand culorile sumbre ale tabloului si figurand parca destinul tragic al unei categorii umane condamnate definitiv sa dispara. Neizbutind sa treaca dincolo de propriul ei orizont spre perspectiva unei salvari viitoare, romanciera extinde, printr-un fenomen artistic obisnuit de generalizare, viziunea izvorata din imprejurari istorice concrete la scara intregii conditii umane, ceea ce provoaca impresia unei atitudini preponderent mizantropice, marcata de un scepticism amar care degradeaza in ultima instanta toate valorile pana la dimensiuni inevitabil compromitatoare. Moartea, boala, schilodirea fizica sau morala, vulgaritatea, promiscuitatea etc. sunt pentru Hortensia Papadat-Bengescu aspectele multiplicate ale uratului ce prezideaza existenta umana. Pentru a se elibera de oroarea pe care acestea i-o provoaca, prozatoarea le-a descris pe scama unicei lumi la care s-a redus pentru ea umanitatea: lumea burgheza sub toate formele ei de manifestare. Orice trimitere in afara acesteia ramane laterala si nesemnificativa pentru viziunea ei.
Frecventa marturiilor de repulsie fata de incarnarile uratului nu este bineinteles intamplatoare. Psihanalitic, s-ar putea vorbi chiar de o reactie a feminitatii in fata a tot ce o injoseste sau o brutalizeaza prin gest sau prin infatisare, o reactie de conservare desigur a unei puritati amenintate si fragile. Senzualitatea eroinelor bengesciene este o exaltare a vietii si a fiintei umane necontra-facute, pure, in opozitie ireductibila cu ipostaza oricarei vulgaritati. Obsesia bestiei ca forta ostila si imprevizibila o au aproape toate personajele feminine ale autoarei, terorizate de imaginea diformitatii si dizarmoniei de care sunt inconjurate iremediabil. Caci Viata se amesteca inevitabil cu Moartea, Frumosul cu Uratul, Binele cu Raul, intr-o dialectica pe care scriitoarea o intelege uneori, dar nu o accepta niciodata.
Sensul obsesiei uratului in toate variantele posibile apare limpede si greu de contestat: ea este expresia refulata si deturnata artistic a unei inspiratii infrante spre idealitate si spre puritate, dovedite amandoua utopice in conditiile unei existente asaltate de toate speciile monstruozitatii omenesti morale si fizice. Ochiul cercetator al prozatoarei inregistreaza astfel prabusirea unei lumi, a unei intregi umanitati sub verdictul neiertator al propriei sale vinovatii. Leit-motivul uratului alcatuieste, cu alte cuvinte, substanta viziunii artistice a Hortensiei Papadat-Bengescu. Cea mai importanta romanciera a burgheziei romanesti, ea este totodata si cea mai mare prozatoare a uratului si a degradarii.umane din istoria romanului romanesc, un Goya feminin al literaturii noastre moderne.
