LUMEA IN DOUA ZILE - Roman de George Balaita.
Bucuresti, Editura Eminescu, . Fragmente publicate in reviste: Dimineata de joi, "Ateneu", nr. 1, 1964; Noaptea soarelui de lapte, "Ateneu", nr. 7, 1967; Bunica Alexandra in anul 1956, iarna, "Romania literara", nr. 4, 1972; Maria, "Convorbiri literare", nr. 1, 1972; Pace peste crestetul batranului Toma, "Tribuna", nr. 25 si 26, 1972; Metamorfoza, "Convorbiri literare", nr. 3, 1973; Ochean, "Convorbiri literare", nr. 2, 1974; Domestica, "Luceafarul", nr. 13, 1974; Acum zece ani, dimineata, "Convorbiri literare", nr. 9, 1974; tntr~o seara, in familie, "Luceafarul", nr. 50, 1974; Cum incepe dimineata, "Vatra", nr. 1, 1975.
Lumea in doua zile face parte din seria romanelor "obsedantului deceniu". Actiunea este proiectala candva in anii '50-'60, in doua olanele muncitoresti. O serie de insertii, numite "Fipe de lucru (din Jurnalul romanului)", preluate din (sau inventate in stilul) ziarele epocii, fixeaza naratiunea pe fundalul discursului paranoic al regimului stalinist.
Si totusi, nu realismul cenusiu si esopic specific cartilor lui Buzura, Preda sau Ivasiuc caracterizeaza scriitura lui George Bălăiţă impreuna cu alte cateva (putine) romane, cum ar fi Galeria cu vita salbatica a lui Constantin Toiu, Lumea in doua zile transcende neorealismul spre un realism magic. Desi aluzii la teroarea regimului functioneaza subiacent, naratiunea se desprinde de timpul istoric si evadeaza intr-un timp paralel, cu o savoare amintind de basm. intamplarile sunt incarcate de un halou magic, au o stralucire interioara, care confera scriiturii un suav aer feeric. Contribuie Ia aceasta stilul elaborat, incarcat, ce a asimilat facilitatile tehnice ale rememorarii proustiene, ale fluxului joycean si ale descriptivismului noului roman. Firul epic, simplu in esenta (doua zile din viata lui Antipa), este construit prin depuneri aluvionare si prin conjugarea de perspective diverse. Naratiunea directa se intretese savant cu amintirile si perceptiile in stare de introspectie, semitrezie sau halucinatie etilica ale protagonistului, si cu "marturiile" (orale sau scrise) ale altor personaje. Toate aceste oglinzi concentrice, ce trimit flashuri din trecut si din viitor, intr-o temporalitate maleabila, creata prin acumulare migaloasa, cu multa "rabdare epica", reconstituie destinul unui personaj ciudat, care are prea putin de-a face cu protagonistii revoltati, infranti, torturati, adanc infipti in realitate, din romanele "obsedantului deceniu". Romanul lui Antipa nu intra in categoria prozei de protest social voalat (atat cat o permitea cenzura), ci in cea a unei proze care reactioneaza la presiunea regimului prin evaziune. Gratia, delicatetea, inefabilul observatiilor muta romanul din planul realitatii triviale in cel al unei lumi secunde, de imagini fugitive si impalpabile, care surprind insa mult mai profund sufletul uman.
Antipa insusi este agentul acestei dercalizari a concretului; spre deosebire de alte personaje, cum este Marta Wiegler, o fosta iubita a sa, propagandista convinsa a noului regim, el este un non-activ si un apolitic, care "triseaza" sistemul. Nepasarea si detasarea sa, glumele, fabulatiile si "minciunile" in care ii invaluie pe cei din jur si prin care deconstruieste realismul ideologic, constituie in ultima instanta o alegorie a controversatului concept de "rezistenta prin cultura". Dar miza romanului sta dincolo de parabola sociala, intr-o psihologie abisala cu deschidere spre metafizica. Sub textura intamplarilor cotidiene se face simtit un tipar mitic. Cele doua "zile" din viata lui Antipa rezuma, dupa cum o anunta titlul, intreaga lume. Aflate ia antipozi, 21 decembrie si 21 iunie, solstitiile de iarna si de vara, alcatuiesc cele doua emisfere ale universului, lumina si intunericul, nasterea si moartea. Sunt momentele de cumpana, cand ciclul solar isi schimba ritmul si cand se deschid cerurile. Ca o confirmare a rasturnarii de zodie, in prima din cele doua zile gerul hibernal face loc unei stranii desprimavarari, iar in cea de-a doua canicula estivala este intrerupta de o furtuna cu grindina. Pe acest obscur scenariu calendaristic, de origine neolitica si celtica, cu resurgenta in cultura populara, George Bălăiţă imparte romanul, asemeni unei clepsidre, in doua compartimente: "Domestica" si "Infernalia". Arhitectura bicamerala este rezumata de un desen esoteric din casa protagonistului, infatisand "un fel de balanta, rosu si negru si pe un taler o muiere slaba si pe celalalt una grasa dar amandoua sunt la fel de grele. Balanta e dreapta ca Judecata de Apoi si amandoua ranjesc si deasupra fiecareia flutura o esarta pe care scrie: solstitiul de iarna si solstitiul de vara si de jur imprejur sunt semnele zodiacului si intre ele versete scrise marunt". Protagonistul isi duce existenta intre cele doua talgere ale balantei, asemeni unui zeu al destinului (spre exemplu, Zeus care decidea soarta aheilor si a troienilor cu o cumpana).
Ziua de 21 decembrie delimiteaza teritoriul domestic al vietii sale, cel din orasul, cu nume sugerand puritatea, Albala. Printr-o licenta aproape ritualica, sotii Antipa sarbatoresc in aceasta zi, in anticipatie cu trei zile. Craciunul, aducand in acest fel ceremonia crestina a nasterii lui lisus peste vechea liturghie celtica a solstitiului. Suprapuse, cele doua momente sugereaza inceputurile, geneza, creand personajelor un sentiment de illo tempore.
In aceasta zi, Antipa cade prada unei stari dejmpasibilita-te si letargie, de odihna creatoare.
In absenta sa, de /eu ce se oculteaza, scena este dominata de Felicia, al carei portret face vagi trimiteri la o /cita a fericirii si a vietii. Ea gateste o masa imbelsugata, la care vor fi invitati prietenii celor doi, adevarat "banchet de imortalitate" ce da dimensiunea paradisiaca a zilei. Sugestia de belsug auroral, patronat de doi zei pereche, este intarita de scena, cu conotatii neotestamentare, a nasterii unui prunc de catre o femeie (necasatorita!) al carei nume pare a fi Maria. Daca solstitiul de iarna este momentul cand se naste lumina si zilele incep sa creasca, solstitiul de vara este cel cand lumina intra in declin. Cea de-a doua zi a romanului se constituie in latura infernala a existentei lui Antipa, dominata de intuneric si moarte. Emisfera tenebroasa ocupa un spatiu geografic simetric opus (inclusiv toponimic) Albalei - Dealu-Ocna.
In acest oras unde face naveta, protagonistul este cunoscut de catre localnici sub o infatisare schimbata. Eul casnic si neajutorat este inlocuit de un eu activ si taios, ca si cum, aici, Antipa ar iesi din ataraxie si si-ar asuma adevarata identitate. Toti cei care il cunosc sunt fascinati de o energie latenta ce pare a iradia din el. Antipa este imaginat de George Bălăiţă ca o personalitate mana, dominata de catre o putere magica.
Psihologic vorbind, forta lui Antipa provine din momentele de nemiscare, tacere si reculegere in sine de la Albala. Personajul aminteste de tipologia musiliana a "omului fara insusiri", omul care refuza sa asume un destin social si, prin chiar aceasta stare de nemanifestare, acumuleaza o energie psihica ce ii va permite sa aiba experiente mistice. Ceea ce se intampla cu Antipa se afla intr-adevar la limita paranormalului si a miracolului. Protagonistul, un umil functionar la primarie, insarcinat sa completeze formularele pentru cei decedati, face cu prietenii sai un pariu asupra urmatorilor morti din oras. Or, profetiile lui Antipa se apropie de realitate, ca si cum puterea sa l-ar pune in contact cu divinitatile oculte ale sortii. Filosofii Renasterii considerau ca magicienii isi folosesc fantezia pentru a intra in rezonanta cu Anima mundi si a plasmui din aceasta substanta psihica fapturi fantastice. Puterea de fabulatie ("minciunile") lui Antipa joaca acelasi rol de vehicul pneumatic, ce il transforma pe personaj intr-un necromant. Stand, asemeni vechilor druizi, sub semnul solstitiilor, el pare a citi in zilele de deschidere a cerurilor secretele lumii de dincolo. Ghicitul sortii este resimtit de ceilalti ca un pariu diabolic, ce tine de magia neagra. Preotul Zota vede in Antipa, in momentul in care acesta ii anunta moartea, un inchinator al lui Belzebut.