LUMEA IN DOUA ZILE - Roman de George Balaita.
Bucuresti, Editura Eminescu, . Fragmente publicate in reviste: Dimineata de joi, "Ateneu", nr. 1, 1964; Noaptea soarelui de lapte, "Ateneu", nr. 7, 1967; Bunica Alexandra in anul 1956, iarna, "Romania literara", nr. 4, 1972; Maria, "Convorbiri literare", nr. 1, 1972; Pace peste crestetul batranului Toma, "Tribuna", nr. 25 si 26, 1972; Metamorfoza, "Convorbiri literare", nr. 3, 1973; Ochean, "Convorbiri literare", nr. 2, 1974; Domestica, "Luceafarul", nr. 13, 1974; Acum zece ani, dimineata, "Convorbiri literare", nr. 9, 1974; tntr~o seara, in familie, "Luceafarul", nr. 50, 1974; Cum incepe dimineata, "Vatra", nr. 1, 1975.
Lumea in doua zile face parte din seria romanelor "obsedantului deceniu". Actiunea este proiectala candva in anii '50-'60, in doua olanele muncitoresti. O serie de insertii, numite "Fipe de lucru (din Jurnalul romanului)", preluate din (sau inventate in stilul) ziarele epocii, fixeaza naratiunea pe fundalul discursului paranoic al regimului stalinist.
Si totusi, nu realismul cenusiu si esopic specific cartilor lui Buzura, Preda sau Ivasiuc caracterizeaza scriitura lui George Bălăiţă impreuna cu alte cateva (putine) romane, cum ar fi Galeria cu vita salbatica a lui Constantin Toiu, Lumea in doua zile transcende neorealismul spre un realism magic. Desi aluzii la teroarea regimului functioneaza subiacent, naratiunea se desprinde de timpul istoric si evadeaza intr-un timp paralel, cu o savoare amintind de basm. intamplarile sunt incarcate de un halou magic, au o stralucire interioara, care confera scriiturii un suav aer feeric. Contribuie Ia aceasta stilul elaborat, incarcat, ce a asimilat facilitatile tehnice ale rememorarii proustiene, ale fluxului joycean si ale descriptivismului noului roman. Firul epic, simplu in esenta (doua zile din viata lui Antipa), este construit prin depuneri aluvionare si prin conjugarea de perspective diverse. Naratiunea directa se intretese savant cu amintirile si perceptiile in stare de introspectie, semitrezie sau halucinatie etilica ale protagonistului, si cu "marturiile" (orale sau scrise) ale altor personaje. Toate aceste oglinzi concentrice, ce trimit flashuri din trecut si din viitor, intr-o temporalitate maleabila, creata prin acumulare migaloasa, cu multa "rabdare epica", reconstituie destinul unui personaj ciudat, care are prea putin de-a face cu protagonistii revoltati, infranti, torturati, adanc infipti in realitate, din romanele "obsedantului deceniu". Romanul lui Antipa nu intra in categoria prozei de protest social voalat (atat cat o permitea cenzura), ci in cea a unei proze care reactioneaza la presiunea regimului prin evaziune. Gratia, delicatetea, inefabilul observatiilor muta romanul din planul realitatii triviale in cel al unei lumi secunde, de imagini fugitive si impalpabile, care surprind insa mult mai profund sufletul uman.
Antipa insusi este agentul acestei dercalizari a concretului; spre deosebire de alte personaje, cum este Marta Wiegler, o fosta iubita a sa, propagandista convinsa a noului regim, el este un non-activ si un apolitic, care "triseaza" sistemul. Nepasarea si detasarea sa, glumele, fabulatiile si "minciunile" in care ii invaluie pe cei din jur si prin care deconstruieste realismul ideologic, constituie in ultima instanta o alegorie a controversatului concept de "rezistenta prin cultura". Dar miza romanului sta dincolo de parabola sociala, intr-o psihologie abisala cu deschidere spre metafizica. Sub textura intamplarilor cotidiene se face simtit un tipar mitic. Cele doua "zile" din viata lui Antipa rezuma, dupa cum o anunta titlul, intreaga lume. Aflate ia antipozi, 21 decembrie si 21 iunie, solstitiile de iarna si de vara, alcatuiesc cele doua emisfere ale universului, lumina si intunericul, nasterea si moartea. Sunt momentele de cumpana, cand ciclul solar isi schimba ritmul si cand se deschid cerurile. Ca o confirmare a rasturnarii de zodie, in prima din cele doua zile gerul hibernal face loc unei stranii desprimavarari, iar in cea de-a doua canicula estivala este intrerupta de o furtuna cu grindina. Pe acest obscur scenariu calendaristic, de origine neolitica si celtica, cu resurgenta in cultura populara, George Bălăiţă imparte romanul, asemeni unei clepsidre, in doua compartimente: "Domestica" si "Infernalia". Arhitectura bicamerala este rezumata de un desen esoteric din casa protagonistului, infatisand "un fel de balanta, rosu si negru si pe un taler o muiere slaba si pe celalalt una grasa dar amandoua sunt la fel de grele. Balanta e dreapta ca Judecata de Apoi si amandoua ranjesc si deasupra fiecareia flutura o esarta pe care scrie: solstitiul de iarna si solstitiul de vara si de jur imprejur sunt semnele zodiacului si intre ele versete scrise marunt". Protagonistul isi duce existenta intre cele doua talgere ale balantei, asemeni unui zeu al destinului (spre exemplu, Zeus care decidea soarta aheilor si a troienilor cu o cumpana).
Ziua de 21 decembrie delimiteaza teritoriul domestic al vietii sale, cel din orasul, cu nume sugerand puritatea, Albala. Printr-o licenta aproape ritualica, sotii Antipa sarbatoresc in aceasta zi, in anticipatie cu trei zile. Craciunul, aducand in acest fel ceremonia crestina a nasterii lui lisus peste vechea liturghie celtica a solstitiului. Suprapuse, cele doua momente sugereaza inceputurile, geneza, creand personajelor un sentiment de illo tempore.
In aceasta zi, Antipa cade prada unei stari dejmpasibilita-te si letargie, de odihna creatoare.
In absenta sa, de /eu ce se oculteaza, scena este dominata de Felicia, al carei portret face vagi trimiteri la o /cita a fericirii si a vietii. Ea gateste o masa imbelsugata, la care vor fi invitati prietenii celor doi, adevarat "banchet de imortalitate" ce da dimensiunea paradisiaca a zilei. Sugestia de belsug auroral, patronat de doi zei pereche, este intarita de scena, cu conotatii neotestamentare, a nasterii unui prunc de catre o femeie (necasatorita!) al carei nume pare a fi Maria. Daca solstitiul de iarna este momentul cand se naste lumina si zilele incep sa creasca, solstitiul de vara este cel cand lumina intra in declin. Cea de-a doua zi a romanului se constituie in latura infernala a existentei lui Antipa, dominata de intuneric si moarte. Emisfera tenebroasa ocupa un spatiu geografic simetric opus (inclusiv toponimic) Albalei - Dealu-Ocna.
In acest oras unde face naveta, protagonistul este cunoscut de catre localnici sub o infatisare schimbata. Eul casnic si neajutorat este inlocuit de un eu activ si taios, ca si cum, aici, Antipa ar iesi din ataraxie si si-ar asuma adevarata identitate. Toti cei care il cunosc sunt fascinati de o energie latenta ce pare a iradia din el. Antipa este imaginat de George Bălăiţă ca o personalitate mana, dominata de catre o putere magica.
Psihologic vorbind, forta lui Antipa provine din momentele de nemiscare, tacere si reculegere in sine de la Albala. Personajul aminteste de tipologia musiliana a "omului fara insusiri", omul care refuza sa asume un destin social si, prin chiar aceasta stare de nemanifestare, acumuleaza o energie psihica ce ii va permite sa aiba experiente mistice. Ceea ce se intampla cu Antipa se afla intr-adevar la limita paranormalului si a miracolului. Protagonistul, un umil functionar la primarie, insarcinat sa completeze formularele pentru cei decedati, face cu prietenii sai un pariu asupra urmatorilor morti din oras. Or, profetiile lui Antipa se apropie de realitate, ca si cum puterea sa l-ar pune in contact cu divinitatile oculte ale sortii. Filosofii Renasterii considerau ca magicienii isi folosesc fantezia pentru a intra in rezonanta cu Anima mundi si a plasmui din aceasta substanta psihica fapturi fantastice. Puterea de fabulatie ("minciunile") lui Antipa joaca acelasi rol de vehicul pneumatic, ce il transforma pe personaj intr-un necromant. Stand, asemeni vechilor druizi, sub semnul solstitiilor, el pare a citi in zilele de deschidere a cerurilor secretele lumii de dincolo. Ghicitul sortii este resimtit de ceilalti ca un pariu diabolic, ce tine de magia neagra. Preotul Zota vede in Antipa, in momentul in care acesta ii anunta moartea, un inchinator al lui Belzebut.
Dar romanul nu cade niciodata in fantastic, ramanand pe muchia dificila dintre realitate si o supra-realitate pe punctul de a se revarsa. "Darul" lui Antipa provine din capacitatea sa de a "transforma adevarul in minciuna" (cum il acuza Felicia), precum si din detasarea si nepasarea sa. Glumele sale au o iresponsabilitate ce ameninta nucleul securizat al conditiei umane, creand o stare de perplexitate si inconfort. Care este limita glumei in comportamentul unui individ?, se va intreba judecatorul Viziru, incercand sa reconstituie, in urma unui contract fantasmatic cu duhul lui Antipa, cauzele si circumstantele mortii acestuia. Concluzia sa este ca necro-mantul isi dobandeste puterea prin bataia de joc. George Bălăiţă atinge aici un topos religios, (arsa si parodia fiind, in gandirea crestina, un act de deconslruire a creatiei. Neputand sa dea fiinta, diavolului nu ii ramane decat sa maimutareasca si, prin aceasta, sa desfiinteze ceea ce a facut Dumnezeu. Antipa este un anti-pater care ia inapoi viata data de Tatal ceresc.
Completand cu anticipatie formularele de deces, stranse intr-un dosar numit de scriitor "Cartea" (vietii si a mortii), el joaca rolul celei dc-a treia moire, Alropos, cea care taie firul destinului. Dar personajul si intreaga parabola nu sunt lucrate in registrul apostaziei crestine,, ci in cel al nihilismului modern. Glumele lui Antipa sunt o consecinta a nietzscheenei "morti a lui Dumnezeu". Prin pierderea credintei si scepticism, omul modern ataca nucleul metafizic al fiintei umane, introducand in lume neantul si angoasa. Mai mult decat un inger al mortii din iconologia religioasa, personajul este imaginat de George Bălăiţă ca un kafkian "functionar al neantului". Palatul comunal unde lucreaza este comparai, intr-o voalata alegorie, cu un imperiu celest unde Antipa, "gropar' metafizic, ar urma sa-si aiba propriul birou, chiar daca pe moment este obligat sa coabiteze cu ceilalti slujbasi. Cum se intampla si in Castelul lui Kalka, functionarii publici sunt incarcati cu functia simbolica a arhanghelilor si ingerilor indrumatori, ramasa tara purtator in urma disparitiei divinitatii. Antipa are de altfel un "tron', fotoliul Baroni, in care isi petrece timpul citind dezordonat si facand insemnari haotice, ca un adevarat anli-Tata manipuland anti-Logosul. Iar preotul sau nu poate fi decat Zota, om al bisericii care si-a pierdui credinta si propovaduieste nihilismul. Jocul cu providenta, tentarea destinului, il incarca pe Antipa cu o energie daimo-nica, periculoasa pentru cei din jur, dar si pentru purtatorul ei.
Protagonistul intra inlr-o stare de hibris, indreptandu-se spre eminescianul "Nu cumva cu sunt Dumne". Cel care va "pedepsi" transgresarea limitelor va fi An-ghel (anghelos, adevaratul mesager venit sa il reprime pe ucenicul vrajitor), un nebun care ia in serios ceea ce Antipa experimenteaza in joaca. Delirul acestuia, reconstituit de narator dupa niste fise de spital, se organizeaza in jurul unei oglinzi magice. Anghel viseaza sa obtina oglinda care sa ii permita Iranscenderea lumii fenomenale. La fel cu solstitiul care il obsedeaza pe Antipa, oglinda este o poarta intre taramuri, prin care omul isi poate depasi conditia. In fond, semnificatia traversarii nu este atat ontologica, cat psihologica, oglinda fiind simbolul suprafetei ce desparte constiinta de inconstient, normalitatea de nebunie.
In paranoia sa, Anghel are intuitia ca atitudinea lui Antipa atinge si ameninta aceasta bariera fascinanta si periculoasa. Pentru a scurt-circuila puterea declansata de Antipa, Anghel imagineaza un scenariu in care acesta isi prevede propria moarte. In momentul in care profetiile funerare implinite ating cifra sase, Anghel il ucide pe profet, pentru a ajunge la cifra ritualica sapte.
Pattern-ul esoteric este de asta dala, din cauza intiparirii lui pe o gandire psihotica, si mai obscur. Anghel asteapta un mesia care sa-l mantuie, iar Antipa, ca ucenic vrajitor, intra in acest rol (asa cum Simon Magul se autointitula "puterea lui Dumnezeu pe pamant"). Moartea lui se va desfasura pe un model christic in negativ, Antipa fiind crucificai de Anghel pentru a provoca pogorarea harului. Monstruosul chef din ajun, in care Anlipa anunta moartea lui Zota, este o anti-cina de taina, iar adulterul sau cu Silvia Raclis sta si el in contrast cu castitatea Fiului lui Dumnezeu. De la un punct incolo, in final, scriitorul preia insa si duce mai departe alegoria lui Anghel. La o saptamana dupa moartea lui Antipa, Felicia descopera ca este insarcinata. Copilul proaspat conceput vine sa rascumpere nihilismul si demonia presupuse de comportamentul tatalui sau, Antipa renascand purificat prin copil. George Bălăiţă reface scenariul arhetipal descifrat de .Tung in miturile cautarii eroice: eroul dobandeste mantuirea si nemurirea prin gestul simbolic de intoarcere la mama si nastere a doua oara din aceasta, ca un "copil divin", intregul roman este impregnat de un sens mesianic latent, aflat in zona inexprimabilului si a non-verbalului.
Puterea tenebroasa a lui Antipa de a anunta moartea personifica in ultima instanta un delir de atotputernicie magica, prin care dusmanii reali sunt infruntati si pedepsiti in mod fantasmatic. Lumea in doua zile confera in fapt expresie tensiunii subliminale acumulate in inconstientul colectiv romanesc impotriva unui regim tot mai kafkian. insa in loc sa manifeste aceasta revolta prin aluzii esopice ("soparle"), cum se intampla in romanele "obsedantului deceniu", el o face la modul simbolic, prin analiza unor procese subliminale care transcend conjuncturalul spre general-uman.
