Luceafarul de Mihai Em1nescu - analiza referat





Nu numai cititorii si exegetii sai considera unanim Luceafarul drept capodopera neintrecuta si exponentiala a intregii creatii eminesciene, dar este posibil ca si autorul ei o pretuia cam in acelasi fel. Asa se si poate explica, fara indoiala, de ce acest poem a cunoscut o elaborare si o diversitate enorma de variante, intinse nu numai pe traiectoria a circa zece ani, dar dezvoltate cu o concentrare maxima a spiritului si cu o consecventa obsesiva intr-o naucitoare cautare a perfectiunii.

Luceafarul a fost raportat, cum nu e greu de banuit, la o profuziune de izvoare. Din randul lor trebuie sa desprindem unul, ca fiind incontestabil un izvor direct si pe deasupra si marturisit de Eminescu insusi: e vorba de un basm intitulat Fata in gradina de aur, cules din folclorul romanesc de un calator german in trecere pe meleagurile noastre, Richard Kunisch, si publicat la 1861 in volumul Bukarest undStambul. Celelalte izvoare eventuale, destul de numeroase, implicandu-i pe Shelley, pe Byron, pe Keats, pe Wieland si pe Holderlin, sau pe Lamartine, Alfred de Vigny, ori marele romantic rus Mihail Lermontov, nu pot fi totusi socotite, in adevaratul sens al termenului, drept izvoare, ci mai degraba niste cazuri de analogie sau paralelism care probeaza netagaduit o inrudire mai adanca, dar independenta a diferite viziuni poetice, iar pe de alta parte, tot asa de sigur, o circulatie putin obisnuita a unuia dintre motivele fundamentale ale lirismului romantic mai cu seama. Se poate presupune astfel un proces de larga si insidioasa contaminatie, in care cele mai diverse aluviuni tematice s-au amestecat in sinteze mai mult sau mai putin inextricabile, de unde si coincidentele, si diferentele, pe cat de variate si multiple, pe atat de semnificative.

Ideea legaturii dintre o fiinta supranaturala si una pamanteana e veche de cand lumea, mitologia greaca fiind literalmente excedata de aventurile omenesti ale zeilor si zeitelor, dominate de o irepresibila atractie intre muritori si nemuritori. La cea dintai si mai de sus privire, si Luceafarul ne infatiseaza tot o astfel de poveste in care dragostea ii impinge irezistibil unul spre altul pe un nemuritor uranic si pe o muritoare terestra. Numai ca, in vreme ce insotirile dintre miticele divinitati si oameni nu intampinau nici o dificultate, desfasurandu-se, in genere, in cea mai deplina armonie, in poemul lui Eminescu iubirea dintre Hyperion si Catalina nu numai ca nu se realizeaza, dar nici nu poate, din principiu, sa se implineasca. E ca si cum, spre a-l parafraza pe Blaga, Demiurgul ar institui o adevarata "cezura transcendenta" menita sa-i separe in eternitate pe cei doi. Marea tema a Luceafarului, din care izvoraste intreaga lui problematica, este aceea a incompatibilitatii irevocabile si ireductibile dintre doua lumi si dintre doua tipuri de umanitate: geniul si omul comun. insa nuantele acestei incompatibilitati sunt multe si interesante si tocmai evidentierea lor dezvaluie complexitatea, profunzimea, originalitatea si valoarea extraordinara a Luceafandui, sinteza emblematica a spiritului eminescian.

Dupa ce a versificat mai intai basmul lui Kunisch, introducand deja unele modificari, poetul a evoluat ulterior din aproape in aproape, asa cum facuse si in cazul lui Calin, operand o multime de eliminari, inlocuiri si filtrari riguroase si extrem de exigente, pana sa se fixeze la versiunea finala cu cele 98 de catrene ale sale in ritm iambic si cu rime incrucisate intre versurile lor inegale simetric si alternativ de cate 8 si 7 silabe. O admirabila stapanire a acestei prozodii, asociata cu subtila sugestie evocativa a unor sonoritati indelung calculate, confera poemului o muzicalitate misterioasa si sublima de orga, de caval, de violina.
Insa impresia fundamentala vine din dramatismul, majestatea si melancolia viziunii, nu numai cosmice, dar mai cu seama metafizice. Din punct de vedere compozitional, poemul c organizat pe sase tablouri sau secvente, care se desfasoara cand pe plan terestru, cand pe cel astral, aceste doua planuri fiind uneori independente, iar alteori interferente, totdeauna insa implicate in relatia cea mare de incompatibilitate care sta la temelia intregului poem. Primul tablou ne infatiseaza "o prea frumoasa fata" de imparat, despre care vom afla mai tarziu ca se numeste Catalina si care, privind in fiecare seara luceafarul, se indragosteste de el, in timp ce si acestuia de asemenea "ii cade draga fata". Al doilea tablou ne lasa limpede sa intelegem ca aparitia luceafarului sub chipul unui tanar fermecator, "un mandru tanar", "un tanar voievod", "un mort frumos", se produce de fapt in orizontul nocturn si magic al visului. La chemarea fetei, astrul se cufunda in apele marii, de unde iese cu figura omeneasca, atribuindu-si cerul drept tata, iar drept nascatoare marea. El ii cere tinerei sa-l urmeze ca mireasa in palatele de margean, fagaduindu-i s-o faca stapana pe lumea din adancuri. Raspunsul fetei este categoric: ea nu va merge niciodata pe aceasta cale, desi luceafarul o atrage, frumos cum este ca un inger, pentru ca acest inger i se pare strain si fara viata. Dupa o absenta de vreo trei zile, luceafarul reapare intr-un nou tablou si, la chemarea invariabila a fetei, ci se transforma de aceasta data "din a haosului vai" intr-un tanar total diferit de primul: acela era blond, cel de acum are parul negru si e invesmantat intr-un giulgiu tot negru, iar ochii ii sunt "ca doua patimi fara sat/ Si pline de-ntuneric", acela avea chipul unui inger, acesta mai curand al unui demon, ai carui parinti sunt acum soarele si noaptea. Si el o imbie insa ca si primul pe frumoasa printesa sa-l urmeze, de asta data in universul celest,

"in parul tau balai
S-anin cununi de stele"

Si din nou fata ii refuza oferta, cu un accent acum de si mai mare pasiune:

"Ma dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde.
Si ochii mari si grei ma dor.
Privirea ta ma arde."

Din nou ea si-l simte strain pe tanarul din fata ci, care si el, la randul sau, devine cu atat mai atasat de ea, cu cat aceasta ii promite dragostea daca va cobori pe pamant si se va transforma in muritor ca ea. Acum insa, luceafarul se hotareste sa-i urmeze indemnul pentru a-i arata cat o iubeste, declarandu-i ca va primi "o alta lege", se va naste ..din pacat", cerand sa fie dezlegat de vesnicie. Apoi dispare de pe bolta cerului timp de "mai multe zile", de fapt mai multe nopti. A patra secventa introduce un episod neasteptat: un paj de la curte. Catalin (nume ales desigur pentru a insinua ideca unei comuniuni esentiale), "Viclean copil de casa". "Baiat din flori si de pripas" etc, o pandeste si o ademeneste pe Catalina, tinandu-i apoi un adevarat curs de initiere erotica pe parcursul a cinci strofe, care reprezinta in acelasi timp si un mic tratat de seductie masculina. Catalina isi recunoaste potrivirea cu indraznetul ei curtezan, dar nu omite sa-si marturiseasca dorul pentru intangibilul astru care

"Se inalta toi mai sus,
Ca sa nu-l pol ajunge."



Tocmai de aceea speranta ci devine doar o dulce utopie si Catalina intelege ca

"in veci il voi iubi si-n veci
Va ramanea departe"

Sentimentul fetei are ceva maladiv in el, incat pajul, ca un demn pamantean pragmatic ce este, ii propune sa fuga amandoi in lume, asigurand-o ca

"Vei pierde dorul de parinti
Si visul de luceferi."

Tabloul urmator, al cincilea, este sub toate raporturile magistral. El ne prezinta calatoria luceafarului prin cosmos, strabatand spatii fantastice de inceput de lume, pana la Demiurgul caruia ii cere intr-adevar sa-i dea "o alta soartc", sa-i ia nemurirea si sa-i dea

"in schimb
O ora de iubire."

Demiurgul ii raspunde pronuntandu-i numele, Hyperion. Si asigurandu-l ca i-ar putea darui orice in afara de moarte, dupa care printr-o brusca schimbare de ton, de un efect retoric incontestabil, incheie astfel:

"Si pentru cine vrei sa mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamant ratacitor
Si vezi ce te asteapta."



Ultimul tablou accentueaza contrapunctic ruptura celor doua lumi: luceafarul contempla din Jocul lui menit din cer" idila mult prea omeneasca a indragostitilor si fericirea lor atat de naturala, iar cand Catalina vazandu-l il invoca din nou, el

"Nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul"

si rosteste mesajul definitiv al insingurarii sale si al destinului ineluctabil care condamna cele doua lumi la o eterna si esentiala incompatibilitate: "cercul vostru stramt", daruit cu noroc, si "lumea mea", menita nemuririi, dar si indiferentei existentiale.

Acesta este oarecum scheletul epic al Luceafarului. Se pune astfel intrebarea cu privire la statutul propriu al poemului. Ceea ce trebuie subliniat cu toata hotararea inca de la inceput este apartenenta lui la genul liric prin sublimarea admirabila si integrala a componentelor din care e alcatuit materialul sau. Caci poezia poate sa se foloseasca de toate tipurile de material, fara a-si altera cat de putin esenta. Asa se explica faptul ca ideile nu fac din lirica o ipostaza a filosofiei si nici o schema aproximativa de subiect, cu "personaje" si "evenimente", nu schimba caracterul propriu de lirism al poeziei si nu o introduce ipsofacto printre formele naratiunii. Distanta decisiva dintre lirica si epica e data de finalitatea si accentul fiecareia dintre ele. Materialului oricat de divers, inclusiv epic, poezia ii confera functie lirica, dupa cum si invers epica investeste chiar si un material liric cu functie narativa.

Iata de ce se poate afirma fara cea mai mica ezitare ca Luceafarul este, asa cum a fost intotdeauna, un poem liric in toata puterea cuvantului. Este adevarat ca el are la baza un basm, din care Eminescu a pastrat, dar a si transformat filonul narativ. insa fundamentala ne apare viziunea lirica, o viziune care se serveste de cele cateva asa-numite "personaje", ca si de avatarurile lor precum de niste ipostaze intrupate ale sentimentului si ale devenirii sale pentru a le imprumuta un dramatism mai viguros prin faptul insusi al "scenarizarii" lor. Imaginarul concret devine astfel suportul expresiv al intensificarii fortei vizionare a poemului. O urmarim pe tanara printesa nu ca pe o stare interioara, cum de fapt in ultima instanta este, ci ca pe o fiinta suferind de dragoste si tot astfel il compatimim pe Hyperion in zbuciumul sau contradictoriu, care-l umanizeaza, dar nu-i modifica situatia de entitate supranaturala. Catalina priveste luceafarul si il viseaza noapte de noapte, pana cand cade prada unei fascinatii aproape hipnotice, de care pajul cel viclean si seducator o va vindeca in cele din urma, profitand de dezamagirea care-si face loc in sufletul fetei pe masura ce ea se convinge ca Hyperion nu-si poate parasi lumea si nu poate primi caldura existentei omenesti.
Nici luceafarul nu este insa mai putin deceptionat, caci pe de o parte Catalina refuza cu perseverenta sa-l urmeze in promisa lui imparatie, iar pe de alta parte el contempla din taria cerurilor capriciul si fragilitatea, vremelnicia si usuratatea erosului in viata omului comun. Hyperion trece peste refuzul fetei de a abandona pamantul si conditia de muritoare si, dovedindu-si o dragoste superioara, incearca el sa-i indeplineasca rugamintea, facand supremul sacrificiu, si anume renuntand la nemurire pentru "o ora de iubire". Vointa lui nu este insa libera si Demiurgul ii explica neputinta de a-si contraria destinul. Zadarnic vom cauta totusi in spusele divinitatii o motivatie convingatoare a acestei neputinte. Ea nu exista decat in versiunea editiei lui Maiorescu din 1883, in care raspunsul Demiurgului e mai scurt cu patru strofe, iar versurile

"Cere-mi cuvantul meu de-nta
Sa-ti dau in|elepciune?"

sunt inlocuite cu altele mult mai revelatoare:

"Tu esti din forma cea dintai,
Esti vecinica minune."

Hypcrion tine prin urmare de o esenta primordiala, substanta lui e inrudita eu aceea a fiintei supreme, precum a ingerilor, dar si a demonilor, sub a caror infatisare ii si apare el in cele doua ipostaze Catalinei.
Comentatorii au descifrat intr-adevar in el si o conditie, si alta, dar astazi mai intemeiata ni se pare ultima, daca luam in considerare faptul ca in imaginea luceafarului se amesteca ceva destul de consistent si din mitul "Zburatorului", al carui demonism erotic nu poate fi desigur contestat sau neglijat. Hypcrion ramane totusi o structura antinomica. El nu se razvrateste impotriva lui Dumnezeu ca Satan, ci ii accepta si indeplineste sfatul, cu o seninatate si o resemnare filosofica. 1:1 este Geniul si numai in acest sens este "daimon", asa cum il intelegea Socrate si il va intelege mai tarziu Gocthe, un intermediar intre aceste doua planuri care sunt divinitatea si umanitatea, de unde si destinul sau dramatic.

O binecunoscuta insemnare a lui Eminescu dezvaluie intentia de a da Luceafarului un "inteles alegoric", acela ca "daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte, insa, pe pamant, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc." Marturia poetului nu poate fi desigur desconsiderata. in perspectiva simbolica, figura luceafarului se incarca insa si va continua sa se incarce mereu cu noi si din ce in ce mai subtile si mai profunde semnificatii, cu toate indreptatite Ia existenta si la proliferare, nu insa si la exclusivism. E insasi ratiunea de a fi a oricarei adevarate capodopere. O singura restrictie ni se impune totusi: a nu-ncerca sa-l contrazicem pe poet. Cu-atat mai mult cu cat interpretarea lui deschide toate orizonturile.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani