Geneza si surse de inspiratie
Substituit, printr-o metafora, celui mai fascinant poet roman, lui Eminescu insusi, suprapunandu-se peste o efigie care confunda eroul cu personajul sau, susceptibil de a provoca zambete strepezite acelora care gusta numai "strugurii"poetului francez La rontaine, Luceafarul este cel mai frumos poem din literatura culta romaneasca.
Este publicat initial la Viena, in "Romania Juna - Almanahul societatii academice social-literare", in aprilie 1883, iar, apoi, in august 1883, Editia Maiorescu reproduce 98 din cele 100 de strofe ale Luceafarului.
Poezia cunoaste un lung proces de elaborare, concretizat in cinci variante si se poate spune ca are mai multe surse de inspiratie:
- in primul rand un basm, Fata in gradina de aur, pe care il reproduce germanul Richard Kunisch in memorialul sau de calatorie prin Balcani. Cu aceasta ocazie, el face cunoscute doua basme romanesti auzite in Valahia. Aceste doua basme au fost versificate de Eminescu, primul mentine numele initial, Fata in gradina de aur, iar cel de-al doilea, Fecioara fara corp, devine Miron si frumoasa fara corp. Basmul Fata in gradina de aur a fost versificat de poet in 61 de strofe a cate opt versuri f;ecare, in ritm iambic. Schema epica este respectata, iar episodul final este modificat. Basmul versificat dateaza din perioada berlineza (1873-1874). Poemul Luceafarul a fost inceput catre sfarsitul anului 1880. In Manuscrisul 2275B, Eminescu noteaza, referitor la poemul sau, ca i-a dat un "inteles alegoric" pornind de la legenda Luceafarului si analogia cu "soarta geniului";
- teoria schopenhaueriana a geniului, care asaza geniul in opozitie cu omul comun. Luceafarul este insa nu doar in opozitie, ci si in complementaritate cu fata de imparat, Catalina, sau cu "pajul" Catalin, care, in tabloul al treilea al poemului, imprumuta felul de a vorbi al lui Hyperion;
- mitul folcloric romanesc al Zburatorului, care considera Zburatorul o semidivi-nitate, un daimon malefic, care ratacea noaptea, pana spre zori si se insinua in preajma tinerelor fete sau a femeilor, tulburandu-le somnul (invaziunea instinctului erotic). Avea si capacitate de metamorfozare, de transformare intr-un tanar, in faptura umana, in cadrul ritualului de seductie. In poem, Luceafarul este o entitate supraumana care apare numai in starea onirica a fetei si se intrupeaza in doua ipostaze antonimice: "inger" si "demon", una angelica si alta demonica. Mitul Zburatorului fusese tratat si in poemul Calin (file din poveste), care uza tot de formula basmului. Zburatorul Calin este o "umbra fara de noroc", inconsistent din punct de vedere antropomorfic si apoi "salvat" prin miracolul iubirii;
- desi nu trebuie niciodata confundata persoana fizica, reala a poetului cu proiectia eului liric sau a mastilor lirice din textul poetic, trebuie spus totusi ca poemul a fost definitivat in perioada in care Eminescu afla, probabil de la Titu Maiorescu, ca marea sa iubire, Veronica Miele, avusese o aventura sentimentala cu I. L. Caragiale.
Criticul literar George Munteanu considera ca sinteza epico-lirico-dramatica a poemului este ceruta nu numai de estetica romantismului, ci mai ales de statutul estetic al Luceafarului, conceput ca mit al cunoasterii. Tema iubirii imposibile, tema geniului, tema timpului, a vietii si a mortii, motivul creatorului, motivul visului, al oglinzii si al zborului interstelar - toate de sorginte romantica - sunt, de fapt, subsumate mitului cunoasterii. Se regasesc, de asemenea, in tabloul al treilea, al idilei dintre Catalin si Catalina, cadrul romantic natural al iubitilor, in mijlocul codrului, in lumina lunii si sub copacul sfant, teiul.
Elemente de compozitie si structura
|
Se stie, indeobste, ca poemul, incadrabil in lirica obiectiva, construit pe o structura dialogata, este alcatuit din patru tablouri - sau scene lirice - corespunzand manifestarilor celor patru voci/masti/roluri lirice care iau locul eului liric, dar care sunt tot atatea forme ale constiintei eminesciene: fata de imparat (care va deveni apoi Catalina), Luceafarul (Hyperion), Catalin, Demiurgul (Creatorul). Secventele sunt construite pe succesiunea si interferenta a doua planuri: uman-terestru si cosmic sau celest. Este un amplu poem romantic cu structura narativa, cu secvente dialogate (dramatizate) si cu lungi si emotionante insertii lirice.
Romantismul poemului. Se releva prin:
- sursele de inspiratie;
- amestecul genurilor si speciilor;
- teme si motive romantice;
- antiteza ca procedeu artistic principal al poemului.
Amestecul genurilor si speciilor
Este o trasatura ce contravine ordinii si rigorii clasice.
Poemul Luceafarul este de factura epico-lirica, cu implicatii dramatice.
Caracterul epic este dat de schema basmului, pe care este construit poemul (cu personaje, intamplari plasate intr-un anumit timp si spatiu, chiar cu un narator).
Toate acestea nu sunt insa decat un pretext pentru reflectia filozofica. Personajele, asa cum sustine Tudor Vianu, nu sunt decat masti ale poetului prin care se proiecteaza diversele sale ipostaze lirice [lirica mascata) sau vocile poetului, cum sustine Nicolae Manolescu ("Daca examinam acum, mai indeaproape, vorbirea poetului insusi, in diferite registre lirice.[] In orice clipa «personajului» care vorbeste i se poate substitui poetul, caci Catalin, Catalina, nu in mai mica masura decat Demiurgul, sunt voci ale poetului"). Lirismul textului este accentuat astfel de exprimarea sentimentelor poetului in mod indirect.
Caracterul dramatic este conferit de structura dialogata a poemului, prin care personajele isi dezvaluie trairile, ideile, intensitatea sentimentelor.
Speciile literare identificabile in poem sunt: idila (prezenta in tabloul al doilea prin jocul erotic al celor doi pamanteni - Catalin si Catalina), meditatia (monologul adresat Demiurgului, in care sunt exprimate profunde idei filozofice), pastelul (cosmic si terestru), satira (unele note de sarcasm - Si pentru cine vrei sa mori?), elegia (neputinta omului de rand de a-si depasi conditia - "Luceste cu-n amor nespus,/Durerea sa-mi alunge,/ Dar se inalta tot mai sus,/Ca sa nu-l pot ajunge".)
Teme si motive in "Luceafarul"
|
Tema este ideea centrala la care se refera un text. Intr-a opera literara putem intalni mai multe teme, dintre care una este considerata principala, iar celelalte - secundare.
Motivul este unitatea structurala a unui text, ce ajuta la conturarea temei. Motivele literare se pot referi la obiecte, elemente din natura, situatii tipice, personaje cu valoare de simbol, sentimente etc.
Poemul filozofic Luceafarul este cea mai inalta expresie a poeziei romanesti, ce reuneste - asa cum spune Tudor Vianu - aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice si toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind intr-un fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput propriul
destin.
Tema centrala a poemului este problematica omului de geniu in relatie cu iubirea, societatea, cunoasterea, timpul etc. Sub acest aspect putem spune ca textul este o arta poetica (opera literara in care autorul isi exprima conceptia despre conditia poetului si a creatiei sale, despre misiunea artei, despre felul cum concepe sa scrie etc). Conditia omului de geniu este ilustrata prin motivul Luceafarului - steaua cea mai stralucitoare de pe cer, la fel cum geniul este omul superior, ce aspira la absolut, capabil de orice sacrificiu pentru implinirea idealului in iubire si pentru realizarea operei ce ii va asigura nemurirea.
In reprezentarea sa, Eminescu se foloseste de motivul Zburatorului (faptura fantastica din mitologia populara, ce tulbura visele fetelor in noapte si declanseaza sentimentul erotic), precum si de motivele ingerului si demonului - cele doua ipostaze ale sale in lumea terestra si pe care le putem asocia si cu alte motive mitice: motivul lui Neptun, motivul biblic al lui Luci fer.
Alte teme filozofice ale textului, ce sustin tema centrala, sunt:
- tema timpului individual, masurabil in unitati conventionale ("Trecu o zi, trecura trei"), sustinuta de tema efemeritatii fiintei umane [motivul fortuna labilis: "Caci toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste"), in antiteza cu tema timpului universal ("Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe") in relatie cu eternitatea entitatilor universale ("Noi nu avem nici timp nici loc / Si nu cunoastem moarte.");
- tema nasterii si mortii Universului (tema cosmogenezei si tema eschatologica), reprezentata prin cele doua aparitii ale Luceafarului, ce ilustreaza implinirea unui ciclu universal al existentei Cosmosului. La ilustrarea acestei teme participa motive precum: marea, cerul - ca elemente primordiale ale originii vietii si nasterii Cosmosului - motivul haosului, al cerului rotitor cuprins de "rumene vapai", al lumii devastate de flacari, al soarelui si al noptii.
Tema centrala a liricii eminesciene, iubirea, intotdeauna in corelatie cu o alta tema romantica - natura, este prezenta in Luceafarul in doua ipostaze: iubirea imposibila dintre Luceafar si fata de imparat, deoarece cele doua entitati apartin unor lumi diferite, si iubirea dintre Catalin si Catalina, iubire implinita in plan terestru pentru ca cei doi apartin aceleiasi lumi, lucru evidentiat si prin numele lor.
In planul primei iubiri se remarca mai multe motive literare: motivul fetei de imparat, unica prin calitatile ei, motivul visului - motiv de factura romantica, visul face posibila comunicarea intre cele doua lumi, motivul "negrului castel" - spatiu ce desemneaza limitele fiintei umane, la fel ca motivul, mai abstract, al "cercului stramt", aflate in antiteza cu motivul marii - spatiu al nemarginirii si al inaccesibilitafii, si cu motivul "sfera mea" -ce desemneaza lumea entitatii nemuritoare. Motivele naturii tin mai degraba de zona cosmicului: cerul, soarele, stelele, motivul calatoriei intergalactice etc.
In planul iubirii terestre aflam: motivul perechii edenice - Catalin si Catalina refac perechea originara in decorul naturii protectoare, fie terestre: codrul, teiul, lacul, fie cosmice: luna, stelele, luceafarul, seara, noaptea etc.
Poemul filozofic Luceafarul'isi releva prin teme si motive caracterul sau romantic, facand din creatorul sau, asa cum s-a mai spus, ultimul mare romantic al literaturii universale.
Antiteza ca procedeu principal al poemului |
Antiteza este procedeul prin care sunt pusi in opozitie doi termeni, in scopul de a 'e evidentia trasaturile. Folosit mai cu seama de romantici, procedeul reliefeaza in Luceafarul ideile filozofice ale poemului.
Antiteza fundamentala a textului o constituie opozitia geniu - om comun. Geniul, reprezentat in text de Luceafar, este omul superior, insetat de absolut, dotat cu o inteligenta deosebita, in stare sa descifreze sensurile ascunse ale universului, capabil de creatie si de sacrificiu pentru implinirea in iubire, dar si nefericit si singur, un vesnic neinteles. in antiteza cu acesta este omul obisnuit, prizonier al materialitatii sale, marginit in dorinte ?i aspiratii, incapabil de marea iubire, inapt pentru creatie.
Destinul acestora este prezentat antitetic in discursul Demiurgului adresat Luceafarului, in lectia pe care i-o da acestuia pentru a-si intelege rostul: "Caci toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste. / Ei doar au stele cu noroc / Si prigoniri de soarte. [] / Ei numai doar dureaza-n vant / Deserte idealuri.", in timp ce omul de geniu cunoaste un alt destin, opera lui il sorteste eternitatii: "Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte". Conditia omului de rand este ilustrata in poem de Catalin si Catalina, priviti cu dispret de fiinta superioara, ca simple chipuri de lut sortite intoarcerii in pamantul din care au fost creati. Aceasta antiteza este evidenta si din felul in care este definit spatiul fiecarei entitati prin intermediul metaforelor: cercul stramt - rezervat omului de rand si sfera mea sau lumea mea - corespondentul spatial al geniului.
Constructia poemului este bazata pe antiteza celor doua planuri: uman - terestru si universal - cosmic, planuri carora apartin personajele, aspirand unul spre celalalt, in dorinta cunoasterii si a comunicarii.
O alta antiteza importanta a poemului se refera la cele doua ipostaze pe care le ia Luceafarul la chemarea fetei de imparat. Nascut din ape si avand ca parinti cerul si marea, Luceafarul este asemeni unui inger, "Un mort frumos cu ochii vii / Ce scanteie-n afara". In ipostaza neptunica, el o cheama pe fata de imparat in lumea apelor, unde sa-i fie mireasa. La a doua chemare, Luceafarul se arata sub infatisarea demonica ("Pe negre vitele-i de par / Coroana-i arde pare", "Din negru giulgi se desfasor / Marmoreele brate"), declansand, odata cu desprinderea din cer, sfarsitul lumii. Parintii lui sunt acum soarele si noaptea, iar dorinta lui este de a o avea mireasa in cerurile sale. Cele doua intrupari ale Luceafarului reitereaza un ciclu complet al vietii universului - de la geneza la apocalipsa. Nasterea si sfarsitul sau stau astfel sub semnul antitezei.
Sinteza a liricii eminesciene, poemul filozofico-alegoric Luceafarul ilustreaza problematica omului de geniu in relatia sa cu lumea, iubirea, cunoasterea etc.
Titlul desemneaza, in plan denotativ, steaua cea mai stralucitoare vazuta de pe Pamant, si anume planeta Venus. Ea calauzeste cu lumina ei co.rabierii in noapte pe intinderile de ape: "Pe miscatoarele carari / Corabii negre duce". In plan alegoric, Luceafarul devine pentru poet un simbol al omului de geniu - dotat cu o inteligenta superioara, insetat de absolut, capabil de sacrificiu in iubire si pentru implinirea creatiei sale ce ii va asigura nemurirea. Geniul ramane insa un neinteles pentru omul de rand, fata de care se situeaza in antiteza, fiind osandit la nefericire si singuratate.
Dar Luceafarul reprezinta doar fata indreptata spre pamant, vizibila fiintei umane. In plan cosmic, el este Hyperion, numele sau insemnand in greaca cel care zboara pe deasupra. Hyperion este fiu al lui Uranus si al Geei - intrupare deci a primei Creatii, legat de spirit si nu de materie. El are astfel acces la cunoasterea absoluta, care nu le este data oamenilor obisnuiti.
Incipit (reprezinta formula de inceput a unei opere, care poate sa exprime, in mod cancis, semnificatia intregului text).
Incipitul poemului Luceafarul este reprezentat de versurile: "A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata, / Din rude mari imparatesti, / O prea frumoasa fata. // S1 era una la parinti / Si mandra-n toate cele, / Cum e Fecioara intre sfinti / Si luna intre stele."
Poemul debuteaza astfel cu formula binecunoscuta de deschidere a basmului, care fixeaza timpul actiunii, de altfel nedeterminat, mitic si primordial, De asemenea, primele doua strofe prezinta si unul dintre personajele principale ale textului: fata de imparat, caracterizata printr-o serie de epitete si comparatii ce contureaza unicitatea ei. Frumusetea fetei este subliniata prin adjectivul la superlativ, in forma populara: o prea frumoasa fata. Unicitatea ei se releva si prin descendenta sa nobila: din rude mari imparatesti, calitatile ei cu totul deosebite: si mandra-n toate cele, precum si prin comparatiile cu Fecioara intre sfinti si luna intre stele. Autorul o asaza astfel pe fata intr-o pozitie privilegiata, de superioritate fata de omul de rand, dandu-i dreptul sa aspire spre ceea ce este vesnic si nemuritor. Nu numai fata de imparat este unica, ci si povestea ei de iubire, lucru-evidentiat si de versul al doilea cu cezura (pauza ritmica din interiorul unui vers): A fost/ ca niciodata, care echivaleaza cu o fost si nu va mai fi.
Particularitati de limbaj si de expresivitate poetica:
in Luceafarul se constata o limpezime clasica a limbajului artistic, prin absenta podoabelor stilistice inutile. Un limbaj simplu, ce contureaza cu precizie ideile poetice.
La nivel fonetic si prozodic sesizam:
- muzicalitatea elegiaca, meditativa a versurilor, data de particularitatile prozodice: ritmul dominant iambic, masura versurilor de 7-8 silabe, rima incrucisata;
- alternanta tonului minor cu cel major, odata cu alternarea planurilor uman-te-restru, universal-cosmic;
- utilizarea unor fonetisme arhaice conservate in graiul moldovenesc si ardelenesc (ora/o, imple, razima, straluce, manile, aripe,.vinaS etc).
La nivel lexico-semantic:
- prezenta unui vocabular reprezentat in mare parte de cuvinte si expresii populare [alte dati, fara sat, baiat din flori, ii cade draga fata, bata-i vina, sa-mi dai o gura, vezi de treaba, acu-i acu etc), dar si din zona culta [haos, demon, sfera, ideal etc), in corespondenta cu cele doua planuri antitetice.
La nivel morfologic constatam:
- prezenta verbelor la imperativ [cobori, patrunde, lumineaza etc);
- forme verbale arhaice [Si apa unde-au fost cazut); ,
- verbe la imperfect cu valoare durativa, folosite in episodul calatoriei Luceafarului [cresteau, treceau, parea, vedea etc.);
- verbe la perfect simplu (se facu, se ivi etc) - care dau oralitate textului;
- folosirea interjectiilor [mari, ia).
La nivel stilistic observam urmatoarele figuri de stil mai importante:
- antiteza (evidentiata prin prezenta celor doua planuri, ipostazele Luceafarului, Opozitia geniu-om comun);
- alegoria, pe baza careia este construit poemul, avand in vedere faptul ca fiecare Personaj constituie o ipostaza al eului liric [jocul mastilor - T. Vianu);
- epitete - in mare parte de factura populara [mandru, frumos, mare, viu, o prea frumoasa fata etc) sau construite cu ne- [nespus, nemarginit, negrait, nemiscator etc);
- comparatii ("Si mandra-n toate cele / Cum e Fecioara intre sfinti / Si luna intre stele" sau "Cu obrajori ca doi bujori");
- metafore ("El zboara, gand purtat de dor" sau "Caci tu izvor esti de vieti / Si datator de moarte", sfera mea, cercul stramt, miscatoarele carari sau visul meu din urma etc);
- hiperbola ("Privirea ta ma arde" sau "Venea plutind in adevar/ Scaldat in foc
de soare");
- oximoron ("Tesand cu recile-i scantei / O mreaja de vapaie") etc.
Prin parficularitatile limbajului sau, prin expresivitatea sa artistica, putem spune ca Eminescu este un inovator al limbajului poetic la care s-au raportat toti cei care i-au urmat si de care nu pot face abstractie artistii care vor veni.
Concepte operationale folosite:
comparatie, epitet, eu liric, incipit, metafora, motiv, strofa, tema, titlu, vers
