Fara a fi, esentialmente, schematica, actiunea romanului Scrinul negru (1960) oscileaza intre doua lumi, realizate, prima in tusa groasa, "lumea veche", a aristocratiei de sange, depasita de "istorie", si a acelei intelectualitati care nu mai sesizeaza "mersul evenimentelor", a doua in pasta subtire, colorata, "lumea noua", exponent de seama fiind Dragavei, ilegalist, activist de partid. intre cele doua lumi arhitectul loanide isi gaseste cadenta, se apropie incet-incet de "noua oranduire sociala", incercand sa-i inteleaga sensul si evolutia in timp. Descoperind fondul cinstit al lui loanide si capacitatea sa de munca.
Dragavei il solicita si il antreneaza in asa fel, incat sa ajunga el insusi a patrunde rostul superior al efortului lor comun - "constructia unei noi societati.
Personajul isi are punctul de plecare in momentul anterior (Bietul loanide, 1953), iar Scrinul negru reprezinta, de fapt, o negare a filosofiei neutre profesate de arhitect in anii anteriori razboiului. Imaginii artistului izolat, estetizant, i se opune, acum, conduita creatorului care, aderand la socialism, participa la activitatea constructiva: "Cand voi, muncitorii, erati impuscati, eu trageam linistit linii, nici nu stiam de voi", spune Ioanide la un moment dat in stilul sau declarativ-solemn.
La o noua lectura, romanul ridica o serie de intrebari precum: de ce G. Calinescu a scris Scrinul negru? Oare pentru a-si vadi aderenta la socialism printr-un personaj care reprezinta scriitorul in oglinda, un personaj intors cu 360° - "intelectualul izolat" devine "intelectualul activ" printr-o profesie specifica: arhitectura, deci constructia? (in 1962 scriitorul devine membru al Partidului Muncitoresc Roman). G. Calinescu ar fi putut spune, ca Flaubert, "Ioanide c'est moi"? Sa fi inteles scriitorul megalomania regimului prin faptul ca Ioanide proiecteaza si realizeaza un monumental Palat al Culturii, apoi, dupa planurile lui, se ridica un cartier muncitoresc intr-o parte a orasului cu multe terenuri virane, visand si la construirea unui oras al minerilor, dar in acelasi timp supunandu-se din proprie vointa lui Dragavei: "Ioanide hotari, deci, sa-si inabuse orice infatuare de arhitect de monumente majore si sa se supuna, cu modestie, directivelor lui Dragavei."! (s.n.). Etapa reveriilor in absolut e depasita. Ioanide se implica in viata sociala vrand sa depaseasca stadiul existent al consultarii exclusive a unui grup restrans, mereu elogiativ, de intelectuali din imediata apropiere. Altfel Ioanide inca viseaza la proiecte deosebite: "Acum arhitectul cauta cu imaginatia cum ar fi putut face un orasel simplu, higienic si economicos, spunand cu intregul ceva care sa depaseasca suma utilitatilor individuale, sa vorbeasca in viitor, ca unele sate vechi de munte. (). Arhitectul e, in definitiv, un peisagist superior si trebuie sa puna randuiala in natura."
In finalul romanului, aderenta lui Ioanide la noul regim este totala. Scriitorul noteaza intr-un suav registru narativ: "intr-o dimineata de aprilie, Ioanide, Dragavei, cu o ceata de tineri arhitecti si de muncitori, se plimbau pe strazile altadata pustii din preajma strazii Rahmaninov. () Pe urma o luara de-a lungul magazinelor.
In vitrina unei librarii era expus un volum de arta cu titlul Proiecte pentru un oras socialist. Autorul, al carui portret se vedea pe coperta, era Ioanide. () Iesira apoi inspre lac, pe marginea caruia se proiecta mirific, in aer si in apa, Palatul Cultural, pe care soarele, batand in sutele de ferestre, il presara cu diamante.
- E opera dumneavoastra, tovarase arhitect, rupse tacerea Dragavei. Puteti fi mandru.
- Tot ce construim azi, zise simplu Ioanide, e opera noastra, a tuturor."
Respingand exercitiul gratuit, Ioanide afirma, practic, principiul conform caruia arta, creatia, trebuie puse in slujba maselor.
In contrast cu arhitectul, aristocratia, personajele preluate din Bietul Ioanide, dar si multe altele, sunt privite ca o clasa in disolutie, inadaptate si inadaptabile la noul mers al evenimentelor istorice.
Spre deosebire de Caty Zanoaga-Ciocarlan-Gavrilcea (numele provin din casatorii repetate), un fel de doamna Bovary, careia de-a lungul existentei i s-au implinit toate aspiratiile (cumparand scrinul din targul de obiecte rare, Ioanide descopera arhiva de scrisori si recompune drama Caty-ei), dar si de toata lumea ei, arhitectul priveste spre viitor imbinand entuziasmul cu luciditatea. Prin Caty avem romanul destramarii unei clase, prin Ioanide - romanul transformarii unei constiinte. Trecutul, de care nu se poate rupe brusc, ramane pentru el o inepuizabila si rascolitoare sursa de invataminte, deoarece de trecut este legata formatia, pregatirea sa intelectuala si artistica. Trecerea lui Ioanide pe o alta nava este resimtita de aristocratie ca un act de tradare. Serica Baleanu spune: "Cand un astfel de om ne tradeaza si trece de partea proletariatului, pozitia noastra devine si mai dificila."
Ioanide intrupeaza marea ambitie a scriitorului. Facandu-l prea complex - in fiinta personajului intra trecutul, prezentul, regretele si avantul artistic, paternitatea (cand afla de la balerina Caty ca ar putea avea un copil, Ioanide asterne pe hartie sfaturi pentru neprevazutul sau urmas), -fara motivatia deplina a gesturilor sale, arhitectul ramane, deseori, un personaj conventional, putin credibil. Teoretizarile lui Ioanide pe tema eficientei sociale a artei raman neconvingatoare pentru cititorul care cunoaste epoca descrisa de autor.
