Expresie a starilor sufletesti traite de individ sl colectivitate, lirica populara dezvolta, ca si cea scrisa, variate game de teme si motive. Acestea sunt in strans raport cu insasi starile sufletesti ale omului, aceleasi pretutindeni, dar si cu solul, fauna si flora, cu cerul patriei, si, desigur cu geniul fiecarui popor. De aceea, oricat de generale sunt sentimentele de care sunt stapaniti creatorii anonimi, ascultatorii, ele devin particulare, fiind in dependenta de specificul national. Asadar vom surprinde in lirica populara motive aparte, proprii anumitor spatii geografice. Si deci anumitor popoare, si totusi inrudite intre ele prin multe note comune. Vom face cunostinta insa cu mijloace poetice diferite, limbajul fiind cel care distinge lirica unui popor de a altuia.

Ea mai este numita in mod curent Cantece populare ("Canti popolarl", "Chansons populaires", "Volkslieder"), ceea ce denota ca verbul este nedespartit de melodie. Aceasta constatare nu trebuie sa insemne totusi ca poezia nu poate fi inteleasa si gustata ca atare - ba, uneori, ca in cazul doinei romanesti, zisa pe o melodie taraganata si monotona, aceasta apare mai frumoasa la lectura.
Culeasa in cursul secolului al XlX-lea, ca sl balada sau basmul ori alte creatii folclorice, lirica populara a fost grupata de Vasile Alecsandri mai intai, in doua compartimene: doine si hore. Ulterior, G. Dem.Teodorescu, in masiva sa colectie, o publica sub numele de Cantece de lume, in care distinge patru grupe principale, cu numeroase subgrupe, si anume: A. Cantece de dor. (. domestice; . doine); B. Cantece sociale (. haiducesti; . profesionale); C. Cantece erotico-bahice (. erotice; . bahice; . Ironice); D. Cantece zoologice (. pasari si animale; . plante si arbori).

LIRICA EROTICA

Doina

Combatand teoria lui Roessler, prin care sustinea ca bastinasii Daciei ar fi parasit cu desavarsire tara, asezandu-se in sudul Dunarii, B. P. Hasdeu, ca sa infirme aceasta aberatie, cheama in ajutor termenul de "doina", aflat - cum singur Roessler arata -numai in Carpatl. Cu acest prilej, invatatul roman a ajuns la o concluzie interesanta referitoare la originea acestei specii si, in genere, a liricii populare romanesti.
Unii din predecesorii sai credea ca termenul de doina deriva din numele zeitei Diana sau al vreunui zeu razboinic, ca ar fi de origine latina. D. Cantemir. in Descrierea Moldovei, sustine ca "Doina pare a fi numele intrebuintat de Daci pentru Mare sau Bellona, caci se pune la inceputul tuturor cantecelor de razboi".
Eliade deriva termenul din Diana sau Danubium, iar ardeleni ca Massim sl Laurian, dupa ei Aron Densusianu, din verbul doleo, avand o forma intermediara disparuta, dolina, Cihac asociaza termenul de slavul dwoinita.
B. P. Hasdeu in Doina, Originea poeziei populare la romani, publicat in Columna lui Traian, 1882, nr. 7-9, sustine ca termenul doina (aflat in Transilvania) poate fi considerat, o epenteza din dana celto-irlandeza, care inseamna "cantec", "poema"; aceasta ar avea radacina in dhan, identificat in limba zenda daena. Bazat pe unele cercetari straine, Hasdeu afirma ca termenul se afla si in lituaniana, daina. El arata ca aceasta poezie este o expresie a stravechiului fond autohton. Dupa cum in Franta, spune acesta, lirica este la origine celtica, tot asa doina romanilor este dacica. Teoria a fost imbratisata ulterior si de alti scriitori romani, printre care citam pe Lucian Blaga. Hasdeu mai observa ca popoarele vecine nu au nici termenul, care ar fi foarte vechi si care ar avea radacini in limba zendica sau celto-irlandeza si nici poezii cu continut asemanator. Dar asertiunea nu ramane intru totul valabila. Termenul de doina ese intalnit totusi si la alte popoare din apusul ori nordul Europei si el nu este strain de lat. "tonus". Scriban asociaza cuvantul de doina de mediogerm. don, ton = rasunet, cantec; in neogerm. sas doene, ol. deun, toate din lat. tonus ori vgr. tonus.
Ideea ca doina ar fi dacica, deci foarte veche, a avut un asa de mare ecou, incat a cucerit mintile contemporanilor si ea persista Si astazi. La o lectura totusi mai atenta a multelor materiale aflate in colectiile intocmite ulterior discutiilor de mai sus, cititorul este izbit de faptul ca numeroasele teme si motive, gama si sentimente, limbajul poetic, metafora si factura stilistica, tonul liric, nu sunt straine de poezia lui Eminescu. Si pentru acest domeniu se poate spune - ceea ce credea G. Oprescu referitor la arta taraneasca - ca doina poseda calitati artistice caracteristice celei de a doua jumatati a secolului al XVIII-lea si inceputul celui de al XIX-lea.
Daca ar fi sa gasim radacini mai vechi doinelor, ne gandim ca ele n-ar trece dincolo de evul mediu. Ceea ce a apartinut unor oranduiri sociale mai vechi a fost, cu destula siguranta, poezia colindelor si a cantecelor de ceremonial agrar, a vrajilor si descantecelor. Poezie medievala, ea ar putea fi alaturata unor creatii tipice acestei epoci, de "pasturella" si "vilanella" franceza sau italiana. Cea dintai, expresie a societatii aristocratice, zugravea - uneori in mod erudit, alteori greoi, in ton popular -infumurarea acestei clase, spiritul rafinat al nobilului (l'esprit courtois) in opozitie cu al omului din popor, "naiv" si "grosolan". "Vilanella" era un cantec taranesc, creat de poetii legati de taranime, care idealizau dragostea galanta, cavalerul fiind de data aceasta tinta batjocurei si grosolaniei "necultivatului". Dupa parerile unor cercetatori, acest gen de poezie medievala ar fi reinviat, dupa canoanele artei din aceasta vreme, o poezie antica (Piquet Edgar, L'Evolution de la. pastoureRe du Xil-e siecle, a nas jours. Bale, 1927).
Consideram ca doina medievala ar fi avut si ea profilul unei "carmen pastorale", care ar fi evoluat in secolele urmatoare, cu deosebire in al XVIII-lea si al XlX-lea, catre o poezie de factura romantica. Ea n-a pastrat nimic din spiritul erudit si greoi al evului mediu; dezvoltata in conditiile unei arte tipice societatii de la noi, doina este o poezie galanta rustica.

Daca ne gandim ca romantismul a cuprins in veacul trecut nu numai literatura, ci si stiinta, politica etc, atunci n-am avea nici un alt argument care sa sustina ca poetul popular ar fi ramas strain de valtoarea lui. Dimpotriva credem ca si el a participat, alaturi de intelectualitatea progresista, la faurirea noului ideal politic si artistic. Ca poezie cantata, doina ese cunoscuta de toti romanii, iar la popularizarea ei si a termenului va fi contribuit si Alecsandri cu intregul curent determinat de el in randurile intelectualitatii romane. Cunoscuta mai inaine de D. Cantemir, Alecsandri atrage atentia asupra valorii ei artistice. in Oplimblare la munti vorbeste despre aceasta specie in termeni ca acestia: " doina de la munte, acea melodie curat romaneasca", talmaceste, prin suspinuri puternice, inima omului". Iar in alta parte, poetul mai adauga: .. doinele sunt cantece de iubire, de jale, de dor; plangeri duioase ale inimii romanului in toate imprejurarile vietii sale" (Alecsandri, O primblare, p. 27).
S-ar parea ca Alecsandri era izbit mai intai de toate de melodie, asa ca pentru muzicologi, care considera ca doina este numai muzica, ca n-ar avea un text poetic al ei, le-ar putea servi de argument in plus. Si totusi, nici un alt scriitor, in afara de Eminescu, n-a cunoscut mai bine ca Alecsandri lirica populara. Propriile "doine" (1842-l852) se confunda in mintea multora cu insasi doinele culese din gura poporului. Iar aceasta se explica tocmai prin tematica si structura lor stilistica, proprie creatiilor orale.
Plina de interes ne apare si definirea data doinei de catre muzicologi: ".,. o melopee pe care executantul-creator o improvizeaza intr-o nesfarsita variatie pe baza unor formule si procedee traditionale"; "ea constituie un gen complex de un adanc realism", impunandu-se "printr-o linie melodica, generoasa, prin caldura sentimentului si varietatea mijloacelor de expresie, (Comisel). Conceputa astfel, ca o melodie caracteristica romanilor, socotim o eroare afirmatia ca doina n-ar avea texte poetice proprii si ca s-ar confunda cu sfera mai larga a "cantecului".

Doina - voce a singuratatii

Este drept ca lirica, poezie a unor sentimente general umane, e greu sa fie ierarhizata in specii, mai cu seama cand e vorba de lirica populara. Si totusi, cel care parcurge bogatul material adunat in colectii si reviste poate face distinctie cu usurinta intre doina si cantecul de lume. Distinctia rezulta nu din tematica, cum spuneam si mai sus, ci din maniera compozitionala si limbajul poetic, iar acesta strans legat cu profilul caracterologic ale celui care canta doina si, de asemenea, cu imprejurarile cand aceasta poezie este chemata la viata.
Spre deosebire de "cantecul de lume", care este opera colportata de profesionisti cu prilejul petrecerilor populare (hore, nunti etc), doina devine expresia poetica a starilor sufletesti ale celui singuratic. Este cantata nu pentru altcineva, pentru o colectivitate, ci pentru el insusi. De aceea, doina exprima sentimente strict personale, devenind o poezie a confesiilor cu caracter intim. Zisa pe o melodie capabila de inflorituri melodice, versurile au si un schelet traditional si o sintaxa poetica, facilitand o mare capacitate de modificari, de reinnoiri nesfarsite. Fiind o poezie a unui moment liric, doina are o structura poetica aparte, descriptiva mai cu seama, spre deosebire de cantecul de lume, prin esenta liric-narativ.
Si ca orice poezie de acest fel, doina este prin excelenta voce interioara. Autorul anonim sta de vorba cu el insusi, monologheaza despre fericire si nefericire in dragoste, ca si in viata sociala, despre multe iluzii si deziluzii, suferinte de orice natura. De aceea cel mai bogat compartiment al ei il formeaza doinele de dor. intr-o vreme acestea au fost privite drept modalitate de exprimare a existentei umane proprie romanilor. insusi termenului de dor nu 1 se putea gasi un corespondent in alta limba (ca si celui de jale ori ural). Dar cuvantul are radacina in latinul dolus = durere (fr. deuil, ital. duolo), iar poezia exprima tocmai stari sufletesti de melancolie si durere, rezultate din singuratate, din nostalgie si speranta regasirii dragostei pierdute.
Spuneam mai sus ca doina este un monolog liric ce canta un moment, reluat si reinnoit la nesfarsit sub aspect metaforic. Dar poetul popular sta totusi de vorba cu el insusi rareori. Spre deosebire de poetul literaturii scrise, acesta gaseste o alta modalitate de exprimare: un dialog imaginar cu flora si fauna, cu pasari, ca mierla, cucul indeosebi, cu intregul cosmos - stele, luna, cer, negura, ape -, comunicand in felul acesta ceva despre universul lui propriu, despre starile sufletesti de care e cuprins. Doina devine astfel o poezie cu totul impersonala. Cei doi protagonisti - badea si mandra - ca eroi lirici, asa cum apar la Cosbuc, sunt cuprinsi de o dragoste fericita, plina de sperante, care evolueaza catre "dragostea patimasa", ca sa sfarseasca in cainta amara si in blestem. "Badea" e implorat de "mandra" sa vina "sara pe luna", e indemnat "vino serile", "zboara", "n-asculta minciunile", "mi-ai rupt inima", "nu-mi trimite atata dor", "vino de-mi da gura". Dorintele sunt indreptatite, intrucat badea e "strugur bun", "e ca trandafirul". Si fiindca nu vine, deoarece iubeste "o lume", e blestemat sa-l ajunga si pe el "dorul" ori "noua boli" etc. Parasita, fata isi aminteste de "dragostea noastra" pizmuita si care a sfarsit atat de amar.

Dar si "badea" indeamna pe "mandra" sa iasa "la portita", indeamna sa "scrie carte", iar fiindca-i respins, ea devine in ochii feciorului "faloasa", "urata", "stricata". Nefiind inteleasa, "suspina si plange", e "fara noroc", imbatraneste si regreta dupa tinerete, e ura si n-are "cui se jelui". Iata ceva din universul atat de variat al doinelor. Unii culegatori, mai ales din Transilvania, au si simtit nevoia sa oranduiasca asemenea lirica in capitole si subcapitole ca urmatoarele:
a. Dragostea: puterea dragostei, lauda ibovnicului si ibovnicei; dragostea nehotarata; indemnuri la dragoste; dragoste cu frica ascunsa si cu piedici, pizmuita, cu glume.
b. Dor si jale: puterea dorului, necazuri din pricina dorului, dragutii departati unul de altul, jalea celui departat etc. (vezi colectia Jarnik-Barseanu).
Gruparea si o aceeasi tematica intalnim si in poezia siciliana, culeasa si ea in a doua jumatate a secolului al XDC-lea. Citam cateva titluri de capitol: Belleze della donna, desiderio; speranza; amore; baci; canto; serenate; promessa; constanza; saluti; donai; gelosia; comici; riconciliazione; matrimonio; abbandono; aventura; morte; carceroti etc. (G. Pitre).
Acest univers. tematic comun mai multor popoare are, in genere, o aceeasi modalitate de exprimare caracteristica fie romanilor, fie sicilienilor, de tip "strambotto". Poezie descriptiva, sentimentele sunt exprimate in forma scurta a unor metafore si simboluri erotice, asociate de peisajul tarii si firea poporului.
Cu deosebire se foloseste personificarea: dorul "trece Dunarea", "alearga peste dealuri marunte", e trimis "pe frunze", "pe ape", "pe izvor", e "adus de vant", "usuca", "topeste", "slabeste", se "pune la masa", are asa-numite "curti ale dorului".
Dorul fiind sentiment puternic, coplesitor, e asociat cu muncile agrare, poetul popular realizand o scurta poezie, ca urmatoarea:

Pe unde merge dorul, Nu poti ara cu plugul, Ca s-agata plugu-n dor, Boii trag de se omor. Pe cand dragostea, fiind un sentiment mai superficial, se ajunge la imaginea urmatoare: Pe unde merg dragostile, Poti ara cu vacile; Plugul mere sfaraind Si vacile rumegand. (Familia, 1887, p. 570).

Cantate pe o melodie dulce si taraganata, scurtele doine de dragoste sunt patrunse de melancolie si tristete usoara, provocata de singuratate si urat. La o lectura mai atenta a unor colectii de doine, lectorul are impresia ca poezia "dorului" are o puternica inrudire cu poezia romantica a secolului al XTX-lea. Si ea, ca si cea scrisa de Eminescu, Novalis ori Lenau si alti poeti ai acestei epoci, dezvolta sentimentul de singuratate ("die Finsamkeit", "le mal du siecle", "der Weltschmerz"). Absenta din lirica popoarelor vecine, in forma scurtei compozitii de mai sus, spre surprinderea noastra poezia e intalnita in spatiul iberic, prin ceea ce si aici se numeste "soledad", adica "singuratate", ori "coplas".
Cantand fericirea si nefericirea proprie, poetul anonim popular are mereu ochiul deschis asupra lumii din afara, asociind sentimentele cu flori, pasari, cu ape si stele; el sporeste astfel valoarea simbolica a metaforei. Sunt rare cazurile cand el se margineste in a canta o lume interioara, dureri, in maniera primilor poeti, cum a fost Conachi. Iata o mostra, mai mult ecou al cantecului de lume:

Rele-s maica, frigurile. Da' mai rele-s dragostile, Ca de friguri zaci in pat, De dragoste fugi turbat; Dragostile rau te strica. Frigurile te basica. {Familia, 1890, p. 599)

In locul stilului hiperbolic, lacrimogen, propriu mai mult lautarului, cantaretii din popor, aflati in singuratatea de necuprins a codrului adopta maniera paralelismului sintactic, a unor versuri care reiau si dezvolta starea sufleteasca asociata de alte si alte elemente ale lumii inconjuratoare, cum se intampla si in scurta doina de mai sus. De asemenea expunerea se face prin versuri paratactice, predominand elipsa si unitatile cumulative de cate doua sau mai multe versuri ca si antiteza. Coplesit de sentimente puternice de dor si jale, poetul anonim canta marea, cerul, cosmosul, pe care le asociaza cu sentimente proprii, astfel:

Mare-i cerul si pamantul. Mai mare-i doru si-uratul! Catu-i de afunda marea, Mai mare-i dorul si jalea! Din cer pana la pamant. Tot mai are un sfarsit, Numai dorul meu cel mare Nici un sfarsit nu mai are (H. Teculescu, p. 88)

S-a spus ca doina e o poezie neintalnita la alte popoare, ca ar fi specifica romanilor. E drept ca vecinii au o poezie liric-naratJva, lipsita de trasaturi ca cele semnalate mai sus. Dar spaniolii au asemenea poezii de singuratate, numite chiar "soledades" si care exprima asemenea sentiment intr-o factura stilistica asemanatoare. Si in acestea predomina versurile juxtapuse, imaginile florale, asocierile facute intr-o maniera similara doinei. Astfel, poetul anonim spaniol, cuprins de jale si dragoste infocata, canta si el:

Tu quere y mi quere,
Annque Io riegaen con yanto
No puee prebaleser.

("Dragostea ta si dragostea mea
Cu toate ca sunt udate cu lacrimi,
Nu pot sa creasca")
(G. Ramette, p. 13).

intr-o tertina cavalerul isi invita iubita acasa, s-o prezinte mamei, ea fiind "fecioara gratiei":

Vente con mogo, a mi casa:
Que yo dire a mi mare
Que eres la Birgen e Grecia.
(Ibidem, p. 15)

Si poezia italiana toscana, cunoscuta sub numele de rispetti, are nuante si aspecte stilistice apropiate doinei:

Quando tu passi dalia casa mia.
Mi par che mani la sfera de sole.
Alluminar tu fai tutta la via .
(G. Pitre II, p. 25)

De asemenea frumusetea iubitei este infatisata in scurtele poezii italiene, in genul doinelor romane. "Fata", "capul", parc-ar fi "flori de oranje", culese din paradis (Che vedre quel bel viso e quel bel volto/ O fior d-arducio in paradiso colto!). E atat de frumoasa, ca pe unde trece face sa reinvie iarba, sa infloreasca trandafirii, pamantul sa fie fericit ca ea surade (Fiorisce l'erba do'avete a passane, [] le spine et la rose, la terra ride) (Ibidem, p. 28).
Cu toata maniera literaturizata a poetului anonim italian, cultivata oarecum artisticeste, ea se apropie de cea a artistului anonim dacoroman. Asocierile poetice sunt din aceeasi sfera: dragostea, in variatele-i ipostaze, e exprimata prin imagini luate din sfera vegetalelor, a florilor, din cosmos, stele, cer. insasi maniera stilistica si tonalitatea lirica e comuna doinelor. Destainuirea plina de afectiune se desprinde, ca sl din lirica intima romana, in versuri ca:

Sanotte a mezzanotte mi levai,
Trovai'l mio cuore che del petto usciva,
E io gli dissi: cor, dove ne vai?
Ml disse: a veder voi che ne veniva,
Mira, ii mi'core se non ti vuol bene!
Esce doi petto e ti viene a vedere.

("Noaptea, in momentul cand ma trezii,/ Gasii inima ca zboara din sanu-mi. / Eu i-am spus: inima, unde pleci?/ Ea mi-a raspuns ca vine sa te vada,/ Priveste, daca inima-mi nu te vrea atat de mult,/ Iese din sanu-mi si vine sa te vada") (Ibidem, p. 30).
in alte "rispetti" este evocat cerul senin, cu mii de stele (E pure un bel seren con tante stelle!); aparitia zorilor ("Le vedo d'alba che vuole apparire"), pasaruica care canta in amurgul serii ("Uccellino che canti per ii fresco"), turturica care lasa campul, dar se scalda in apa clara, pe care-o tulbura ca la urma sa ofteze, blestemand dragostea.
Apropierile ce se pot face intre doina si "soledades" si "rispetti", ilustreaza o structura lirica inrudita, ca expresie a unor centre de veche cultura populara europeana.
Exprimand un moment liric, in 4-6-8 versuri, doina e o poezie scurta. Limbajul poetic nu apare incarcat - cum s-ar putea crede - in epitete, tropi si figuri de stil. Se poate vorbi mai degraba de simplitate si expuneri la modul enuntiativ, ceea ce ofera scurtelor doine (cu deosebire din Transilvania) clasicitate. Un exemplu ca urmatorul este des intalnit in lirica acestui spatiu:

Cat in lume am umblat,
Eu ca mandra n-am aflat.
Bunisoara si frumoasa
Si ca ea de dragastoasa!

Epitetul este exprimat natural si firesc prin adjectivul curent din limbajul vorbit: "mandra" bunisoara, tinerea si frumusea, gingasea (terminatiunea acorda epitetului distinctie); floricica mieroasa; apoi mai des prin substantive: ruja de coasta, cu cununa etc; "Badea e mandru si frumos, are frunte albineata; prin substantive: puisor rosior, paun retezat, ca bradu, ca un bujor etc. in fond acestea din urma evolueaza catre metafora.
Nimic in exprimarea poetului anonim care sa fie de prisos, inventat; totul e spontan si sincer. Cel ce-si canta bucuriile, deziluzia, nu reclama si nici nu vrea sa impresioneze printr-un vers pompos, incarcat de epitete. Astfel:

Pentru badea baditu. Bucuros mi-as da si surtu, Si pieptarul mi l-as da Numai de l-as capata.

O exprimare poetica, sugestiva rezulta mai degraba din asocierile pe care poetul anonim le face cu lumea vegetala - flori, iarba, copaci; ori cu lumea cosmica - luma, stele, sau cu pasari - cucul, mierla. Dar atunci avem de-a face cu personificari sau cu un sistem de comparatii devenite tipice in lirica populara. Mandra, pierzandu-si iubitul, l-a gasit..chiar in fundul codrului,/ La curtile dorului". (Imaginea a fost introdusa de Lucian Blaga si in lirica scrisa.)
Este surprinzator la poetul anonim, lipsit de cultura literara, cat de mare simt al nuantelor are si cat de subtil devine in comparatiile pe care le face, prin raportare la lumea inconjuratoare. El preia acele esente pline de gingasie, conferindu-le originalitate. Are un mare simt al culorilor si mirosului:

Trandafir cu bun miros,
Drag, mi-i. Doamne, cel frumos

Lelea cu margele multe,
Amiroase-a flori marunte

Iar cea:

Cu margele putinele,
Amiroase-a floricele.

S-ar putea spune ca scurta doina devine un madrigal ce canta parul iubitei, fruntea, buzele, mainile albe, ochii, gura, dintii, sprancenele.
Natura metaforei in lirica populara este de alta esenta decat in cimilitura, de exemplu. Daca in aceasta categorie folclorica tropul e deschis catre o intreaga lume exterioara, in doina ardeleana e orientat catre o lume interioara. in cimilitura despre "fum": "O ciuta mohorata/ Umbla sovaita", procesul de plasticizare este altul decat intr-o doina ca urmatoarea:

Hop! mandruta, par galbin Gura ta miroase-a vin Si bratele-a rosmarin; Dintii ti-s margaritar Gura pahar de clistar (Jarnik-Barseanu, p. 15, 19, 25)

Cititorul se gaseste de data aceasta in fata unei metafore ce sugereaza frumusetea fetei, pornind de la imaginea ei fizica: culoarea parului, gustul placut ca al vinului, culoarea roz-albastruie ("rozmarin") a bratelor, dintii albi ca margaritarul, simetria gurii, care este limpede la vorba ca si sunetul curat al clestarului (o sticla foarte curata, cu sunet particular). Metafora nu mai este limitata si inchisa, ca cele din poezia enigmatica. Dimpotriva, ea sugereaza o lume plina de pofte si doruri. Este o metafora simbolica, despre care Tudor Vianu scrie: "Metafora simbolica sau infinita este, din aceasta cauza, aceea care mijloceste lucrarea cea mai productiva a imaginatiei si aceea care produce, prin nedeterminarea ei sugestiva, starea poetica prin excelenta".
Urmarind cu atentie poezia doinelor de dor, de jale, de bucurie, facem cunostinta cu stari poetice ca cele trezite in suflet de poezia lui Eminescu ori Cosbuc, Mallarme sau oricare poet al literaturii scrise. Si poetii anonimi recurg la metafora simbolica a mineralelor, a florilor sau astrelor, a raurilor, muntilor, ca sa sugereze multimea de sentimente de care este cuprins sufletul omului. Dar metafora simbolica din scurtele poezii populare nu este ascunsa, asa cum este intalnita la unii dintre marii simbolisti ai lumii. in lirica orala a popoarelor poate fi vorba de o botanica erotica, de o fauna, de o mineralogie, asociate cu framantarile sufletesti ale celor indragostiti.

Doina - poezie liric-naratiua.

De la catrenul ori poezia scurta a unui moment liric, poetul anonim evolueaza si catre un cantec liric-narativ. Fara sa piarda calitatea de poezie ce surprinde o stare sufleteasca, lungimea ei devine o chestiune de compozitie doar. Folosind paralelismul unor versuri, catrenul evolueaza catre sixtina, ca de exemplu:

Bate vantul iarba-o culca,
Dorul badei ma usuca.
Bate vantul iarba scoala.
Dorul badei ma omoara;
Bate vantul iarba creste,
Dorul badei ma topeste!
(M. Friedwagner, p. 61)

Alteori, ca in doina de mai jos, sentimentul este exprimat doar in primele doua versuri: reluarea in urmatoarele se face ca in pictura: prin ingrosarea tabloului astfel ca starea sufleteasca sa devina mai coplesitoare:

Badea vine si se duce,
dor imi lasa, dor imi duce!
Badea merge si se-ntoarce,
Sanul meu durerea-l stoarce!
Bate vantul si nu-nceata,
Dorul badei ma sageata.
Si din luna si din nor.
Eu citesc numai tot dor.
(Jarnik-Barseanu, p. 135)

Nedezvoltand totusi o tema narativa - ca in alte spatii - in doina din centrul Transilvaniei autorii ei creeaza portrete, tablouri globale, cu usoara inclinare catre o anecdotica lirica. in genul poeziei lui G. Cosbuc. Ca sa infatiseze framantarile sufletesti ale "eroului liric" - caci si in doina ardeleana se poate vorbi in acest fel - poetii descriu si asociaza sentimentele de peisajul local, de fauna si flora, de viata rustica intr-un cuvant. Chemand la viata poetica unele vegetale si flori, ca trandafirul, creatorul anonim acorda valoare simbolica in maniera poetului cult:

J'ai cueilli la rose (bis)
J'ai l'ai cueilli en soupirant
Belle rose au rosier blanc
Je la portais a ma mere.
Dans un beau panier d'argent.

sau:
J'ai plante un rosier, mignon, gaillard joii,
Le lui dit: rosier, tu es bientot repris.
(Th. De Ruymaigre, p. 98, 116)

Poetul nostru anonim nu canta insa niciodata trandafirul (la rose rouge ori le rosier). Admiratia lui e pentru "badea", care e .rosu ca un trandafir": "Fata lui ca trandafirul. / Trupul lui ca rosmarinu". Poezie a unui moment liric, exprimat sub forma a 4-6-8 versuri, doina evolueaza catre o expunere lirico-narativa, scop in care poetul anonim foloseste paralelismul Reluand aceleasi versuri, schimbate doar in rima, creatia orala capata schelet care se suprapune - pare-se - scheletului melodic, iar schematismul de care dau dovada unele doine are ca scop sa sublinieze starile afective. Astfel:

. Asa-mi zice frunza-n prun
. Sa iubesc si sa nu spun;
. Asa-mi zice frunza de fag
. Sa iubesc pe cin'mi-i drag;
. Asa-mi zice frunza de nuc
. Sa iubesc si sa ma duc;
. Asa-mi zice frunza de plop
. Sa iubesc cu dor si foc;
. Asa-mi zice frunza de tei
. Sa iubesc pe cine vrei;

Sa iubesc, sa nu glumesc
Ca sa stiu, zau, ca traiesc.
(Familia, 1894, p. 151)

N-am putea spune ca doina de mai sus este mai lunga decat multe altele. Continutul liric este exprimat doar de primele doua versuri, care, fiind reluat in urmatoarele versuri paralele, acorda poeziei o dezvoltare mai mare, pregatind poanta.
in exemplul de mai jos, paralelismul are profil cumulativ. Aducand o aglomerare de senzatii, scurta doina devine caracteristica amaraciunii produse de o dragoste pierduta:

Du-te dor in tari pustii,
La mine sa nu mai vii;
Du-te dor ca negura,
Nu-mi secera inima;
Du-te dor ca vantul,
Nu-mi secera sufletul;
Du-te dor in cea sicreata
N-ai cu mine nici o treaba.
(Ibidem, . p. 246)

In alte situatii, paralelismul capata profil evolutiv, ascendent. Un vers preia ideea din celalalt anterior, insiruind stari sufletesti spre a crea un tablou global tipic:

Dorul de la badita
De l-as putea apuca,
L-as ara, l-as semana,
L-as plivi, l-as secera,
Si l-as face stog la sura
Si l-as imblati singura
Si l-as framanta-n inele
Pe pofta inimii mele
S-as face-o azimioara,
Coapta-n san la inimioara
(Ibidem 1884, p. 33)

Versul "l-as framanta-n inele" constituie o evidenta aluzie la casatorie, ca si in urmatoarele - si ele numai aparent bizare -care exprima in chip simbolic aceeasi dorinta a fetei indragostite:

Zi-i, neica, cu fluieru.
Pan' t-oi coase gulerul

(,A da guleru" = schimb de daruri la logodna).

Paralelismul simbolic e propriu doinei ardelene, ca si unor poezii de datina si obicei. intr-o poezie ca urmatoarea:

Mai badita Gherasim
Eu de drag te-as baga-n san;
Si de drag te-as semana,
Si de drag te-as secera.
Si te-as face stog in prag
Si te-as imblati cu drag,
Si te-as cerne prin sprancene
Si te-as framanta-n inele,
Si te-as da inimii mele

Doar inima te-ar manca,
Doar de drag m-as stampara.

(Jarnik-Barseanu, p. 12)


Avem de-a face cu un paralelism evolutiv ascendent, cu valoare simbolica: dorul e semanat, plivit, apoi recoltat, facut stog, imblatit si framantat in "inele" - aluzie directa la casatorie - dat, in sfarsit, inimii drept hrana. Scurta poezie infatiseaza printr-un tablou asociativ sentimenul de dragoste al fetei. Poetul anonim da dovada de mult simt artistic. Dupa un prim vers exclamativ, urmeaza o fraza poetica compusa din propozitii paratactice, adica din versuri prin alaturare, care sporesc starea afectiva a fiintei indragostite, prin asocieri dintre framantarile ei sufletesti si frazele muncilor agrare. Simbolica si asociativa, metafora, in felul acesta, capata si puternica culoare etnografica. Prin aceasta doina, din universala, cum este prin sentimentul infatisat, devine etnica.

De la metafora la simbolul erotic.


Avand indelung exercitiu poetic, autorul anonim cultiva cu destul talent variatia in exprimare. Arta lui evolueaza de la scurtul tablou descriptiv, patruns de efuziuni lirice, la anecdotica intima, de la metafora la simbolul erotic. intr-o parte face uz de versul juxtapus, poezia devenind axiomatica, intr-alta de paralelismul complex, care duce la o mai mare dezvoltare lirico-naraUva. Si neincetat confera poeziei semnificatii simbolice. Lumea vegetala (flori, copaci), ca si fauna (indeosebi pasarile), intregul cosmos etc. nu sunt creatii descriptive in sensul pastelurilor lui V. Alecsandrl. Toate elementele de natura sunt de asa maniera imbinate ca sa exprime sentimente de dragoste. Din multele exemple ce s-ar putea da, ne oprim la unul ca urmatorul:

Prin padurea rara-n jos.
Merge badea cel frumos,
Cu carul de odolean,
Cu spite de magheran,
Cu obade de lemn verde,
Doamne, mandru i se sede;
Cu loitrile d-arsinlc
Si-i sta bine, ca-i volnic.
[Familia, 1885, p. 44)

Daca am pleca de la ideea ca poetul in scurta doina picturala a avut in vedere "carul cu flori", atat de des intalnit, fie in spatiul ardelean, fie in cel muntean, am limita simtul sau poetic. Poezia se inscrie in lirica intima erotica, exprimand in acest mod obiectiv sentimente de admiratie pentru iubit. intr-o varianta culeasa dinaintea celei de mai sus, imaginea e intregita si dezvoltata in acelasi sens:

Cand cu zbiciul el pocnea
Magheranul rasarea,
Cu gandul la man'gandea;
Unde pica cate-un fir,
Rasarea un trandafir:
Unde pica cate-un smoc
Rasarea tot busuioc.
[Familia, . 211; cf. 1899, 55)

Si de data aceasta elementele florale evoca imaginea fermecatoare a badelui si comunica discret, prin metafore sugestive si cu finetea caracteristica doinelor, dragostea mandrei. Carul "de odolean". cu obedele de "lemn verde" si "loitrile d-arsinic", nu poate fi decat al unui fecior voinic si frumos, caruia numai astfel ii "sede" bine; magheranul, busuiocul, trandafirul, care rasar in urma lui, sunt vegetale cu valoare simbolica; ele exprima tocmai vraja si subjugarea celor indragostiti.
Unii cercetatori vorbesc de o poezie a codrului, a apelor, a pasarilor, mai cu seama a cucului, toate frecvente in lirica romanilor. Dar oricat am cauta sa vedem o poezie a naturii, stradania ramane laturalnica (T. Papahagi, Poezia populara lirica). Poporului ii place natura inconjuratoare, fara ca creeze, ca poetii de literatura scrisa, o poezie pastel. Culoarea, esentele lumii cosmice, unele pasari sunt asimilate si ele ca valori poetice de mare importanta pentru comunicarea framantarilor sufletesti, toate capatand sensuri simbolice. Astfel, codrul, in versuri ca cele de mai jos, devine un simbol al indemnului la dragoste:

Codrule, codrutule
Deschide-tl cararile.
Sa-mi duc supararile,
Caci acasa,
Nu ma lasa
Dorul mandrii arzator
Ce ma face calator.
(Familia, 1886, 275)

pe cand in altele codrul devine simbol al dragostei fericite, loc de alinare a unui suflet zbuciumat, asa cum gasim in literatura multor romantici.
Sentimentul de usoara melancolie si de alinare prin contopirea poetului cu natura este intregit intr-un alt spatiu, tot din nordul tarii, pe latura usor Ironica, de umor gratios. Caci codrul raspunde:

Eu cu drag ca v-as lasa,
Ma tem ca v-at saruta,
Si frunza mi s-a usca.

Pasari, cum sunt cucul, mierla, turturica, ori pomi, ca marul si nucul, apar foarte des in lirica populara tocmai cu valoare de simboluri erotice. in aceasta privinta este meritul poetului G. Cosbuc de a fi semnalat cel dintai cateva din aceste valori. (Epoca 1897, p. 630).
Cucul, fiind o pasare familiara romanilor, apare in lirica populara ca cea care anunta primavara, iar poetul anonim asociaza de imaginea ei o stare de neliniste si indemn la dragoste:

Cucuie, de ce nu canti?
Bine vezi fagii-nfrunziti
Si iarba pe sub molizi
Cucuie, de ce nu tragi?
Bine vezi frunza prin fagi
Si iarba de sub copaci
Si oamenii care ti-s dragi.
(T. Papahagi, Flori, p. 24)

Pasare mereu singuratica, calatoare, lipsita de tandretea tur-turicii, ea devine simbol al unei dragoste nefericite, triste. Versuri cum sunt:

Cine m-a dat dorului
Alba casa cucului,
Si odihna vantului,
Si masa vulturului.

au mare circulatie in lirica noastra orala. Folosind acelasi procedeu stilistic al reluarii si nuantarii starii afective prin versuri paralele cumulative, poetii populari exprima jalea si nefericirea in dragoste, asociind-o tot de imaginea cucului care canta "a nenoroc".
Daca am limita observatiile noastre si in cazul de fata numai la aceasta sfera, am saraci lirica populara de valori pe care le are chiar numai pe latura simbolului etnografic. Pe cat e de profund sufletul poporului care isi exprima stari sufletesti - comune omului de pretutindeni - pe atat de variate sunt mijloacele. Codrul, pasari, ca mierla ori cucul, sunt asociate cu alte elemente ale lumii inconjuratoare si acestea bogate in simboluri. De imaginea codrului si a cucului este asociat deseori nucul, un vechi simbol al iubirii. in folclorul popoarelor apare cu deosebire ca element de vraja, in descantece, ori cu sens de generator al vietii, in basme. in aceleasi versuri apare si mierla, pasare care in credintele populare simbolizeaza dragostea adulterina, necredinta: turturica, pasare gingasa si naiva, exprima sentimentele erotice delicate. Chemate la viata poetica, imbinarea tuturor acestor imagini vegetale sau din lumea pasarilor confera doinelor populare sensuri bogate. Astfel:

In varful nucului
Canta-si puiul cucului

Mai in jos de ramurele,
Canta doua turturele.
Mal in jos pe la tulpina,
Canta o pasare straina.
Si apa canta de cu jele,
Frunza, iarba, toata piere.
Se opreste sfantul soare
(Gr. Tocilescu, I, p. 793)

Pasare calatoare, cucul devine mesager, e cel care duce vesti despre viata plina de jale a fetii instrainate.
Raportand lirica de asemenea naturala la cea a popoarelor romanice, ca si la a grecilor ori a unor popoare vechi, surprindem cateva apropieri, ca de pilda: "Pasari ce zburati/ Cu aripi de aur. / Pasari ce zburati/ De ce nu-mi duceti vesti/ Cui e iubit de mine?" insasi poezia departarilor, a drumului lung este intalnita sl in lirica populara franceza: "Le chemln de Lorralne, O grand Dleu, qu-U estlong" (O. Densusianu, Viata pastoreasca, p. 74).
Ovld Densusianu afirma ca asemenea imagini totusi, apar mai rar sl risipite" in poezia altor popoare. Cu totul altfel se infatiseaza in lirica noastra. Cele semnalate mal sus apar cu o staruinta surprinzatoare sl in forme dintre cele mai poetice. Carui fapt s-ar datora? Desigur talentului poporului nostru de a poetiza si de care a fost izbit Alecsandrl si toti marii nostri scriitori. Densusianu mai atribuie aceasta lirica pastorului, care traieste in zilnica atingere cu natura, incat pentru el "stelele, norii, izvoarele, cutreerarile vantului, zborul pasarilor sunt privelisti asa de obisnuite, si ca atare, potrivite sa fie asociate de viata lui, putem intelege ca stramosii nostri, fiind pastori, au putut ajunge la o viziune poetica in felul celei pe care am constatat-o" [Ibidem, p. 76). Noi nu-l credem mai putin poet pe insusi locuitorul campiilor, uneori el insusi cioban, pe satean care traieste intr-o aceeasi ambianta fermecatoare a naturii.
Cu tot limbajul poetic cu evolutii catre variate simboluri, doina primeste turnura narativa, cantaretul folosind o suma de procedee retorice, intai de toate, paralelismuL Acesta consta in repetarea unuia si aceluiasi cuvant fie in doina, in descantec ori colinda, devenind nucleu organizator. in alta parte vorbim de cuvantul-cheie care determina o paralelitate de idei, mai degraba o nuantare verbala ori nominala (retorica antica retine fenomenul sub numele de epanalepsa, ca de exemplu:

a. Daca n-am noroc si bine,
b. nu ma mai judece nime,
c. ca ma judec eu pe mine
d. Ma judec si ma framant
e. ca frunza galbena-n vant,
f. ma judec si ma gandesc:
g. Doamne, rau ma vestejesc,
h. ca iarba cand o cosesc;
I. sa nu ma judece nime,
j. c-a veni vremea sa mor
. si-ol avea judecator
(Teculescu, nr. 31)

Cuvantul subliniat ("judece") constituie, din cate de vede, elementul ordonator al intregului segment liric. Prezent mai in fiecare vers, sub forme flexionare deosebite, acesta creeaza stari si nuante diferite, ingrosand tonul general al scurtei doine.
Paralelismul lexical anaforic ori eplforic sau anadiplozic face ca poezia "marunta", cum numeste Tache Papahagl catrenul liric, sa evolueze catre o alta mal ampla, fabulatlva.
Se poate spune ca fiecare din acestea ar fi proprii anumitor categorii folclorice? Greu de sustinut, asemenea modalitati fiind frecvente in toate creatiile orale. Am spune totusi ca paralelismul anaforic, ca unul ce apasa pe primele cuvinte, ca sa ingroase starile afective, ar fi mai acasa in doine, cum este in cea de mai sus, sau ca in exemplul urmator:

Mandru infloare norocul,
da' nu-njloare in tot locul,
Ca-njloare pe langa cale.
(Ibidem, p. 17)

Paralelismul anadiplozic, prin retorismul viguros pe care-l produce, este mai propriu baladei si descantecului.
Paralelismul sintactic reprezinta o expunere similara, sub forma unor propozitii-versuri oranduite simetric. Avand rol mnemotehnic, sistemul este folosit de autorii anonimi la mularea ideilor pe anumita schema si la nuantarea sentimentului. Paralelismul sintactic este: a. sinonimic; b. antinomic.
Din exemplul de mai jos:

Taci, inima-n sanul meu si nu spune ca ti-e rau, taci inima-n piept la mine. Nu mai spune la mine; fii, inima, rabdurie cum e tina sub calcaie, fii, inima, rabdatoare cum e tina sub picioare.
(Ibidem, p. 60)

se remarca cum nu se putea exprima mai bine sentimentul de tristete apasatoare. Comunicata doar de primele doua versuri, in urmatoarele cel ce-si plange durerea nu face altceva decat s-o reia la acelasi ton liric (si desigur si melodic) prin termeni sinonimici ca: "san" = «piept"; "rabdurie" = "rabdatoare"; "calcaie" = "picioare". Astfel ca modificarile in continut sunt numai aparente, dar necesare exprimarii lirice.
Asemenea modalitate de exprimare, atat de proprie autorilor anonimi, fundata pe tautologie ori pleonasmul retoric, este curenta in lirica populara. Ea s-ar incadra in ceea ce Al. Amzulescu numese paralelism progresiv sau de gradatie (Contributii la cercetarea structurii poetice p. 11) si care raspunde unor stari afective potrivite. La exemplele de sus, mai adaugam cateva:

Trag in rau ca calu-n ham,
- las'sa trag daca n-am neam;
trag in rau ca altu-n bine,
- Ia-'sa trag ca n-am pe nime;
toata lumea are neam, numai eu pe nime n-am.
(Pompiliu, XL, p. 37)

In ultimele doua exemple, cu toate ca termenii: "urat" fata de "necaz" si "s-o alege" fata de "s-apuca" sunt mai indepartati ca inteles, ei sunt totusi sinonimici.
Ceea ce socot potrivit, este sa atrag atentia asupra plasticitatii limbajului. Versurile, desi schematice, ele devin sugestive tocmai prin imaginile atat de inedite in formularea lor. Pentru lectorul cultivat de poezia scrisa, lirica populara are o coloristica particulara.
Paralelismul antinomic, fundat pe opozitii, ofera autorilor anonimi posibilitatea de a exprima stari sufletesti antitetice, intr-un mod deosebit de subtil. Astfel, in exemplul de mai jos, gasim o ilustrare a acestei modalitati, frecventa in lirica ardeleana:

Versurile incrucisate din unele scurte poezii alterneaza in altele (doine sau strigaturi) cu versuri imbratisate, ca de exemplu:

Eu stiu numai despre mine,
cum mi-e astazi,
nu mi-e bine, cum e mane

nu-i alt'data, bine
nu mi-e niciodata.
(Ibidem, p.19)

Exista si paralelisme sintactice mixte. Dupa versuri din prima categorie, urmeaza o expunere alternanta ca in exemplul citat mai inainte. Asemenea modalitati de exprimare confera scurtelor poezii o inmladiere deosebit de agreabila, care surprinde prin neprevazut (Vezi si Liliana Ionescu, p. 59, 62).
Paralelismul sintactic - sinonimic si antinomic - este organizat formal pe unitati de versuri alternante, doua cate doua. intr-un exemplu.

Ceea ce atrage atentia in paralelismul de asemenea natura este simetria.
Paralelismul compozitional consta in repetarea, in poezii - fie lirice, ori epice - mai ample, a unor parti sau numai a unor versuri. Acestea dau sens stilistic, devin axe organizatorice. Ne-am oprit asupra acestei modalitati de exprimare cu ani in urma (cf. Folclorul 1947, p. 108, 138-l40).
in finalul capitolului privitor la doina, am dori sa subliniem lupta ce se da in sufletul colportorului anonim intre traditie si inovatie, intre cliseul itinerant si tendinta catre inedit manifestata de acesta.
Fundata pe rigorile stilului oral, lirica scurta este, din cate se observa, harazita la pastisa, la contrafacere. Sunt numeroase catrene care reproduc aproape aidoma modelul, motive, in linii mari, aceleasi. De aceea e si greu de facut o distinctie, atunci cand se parcurge o colectie cu asemenea productii, intre ce este original si ce este decalc. intalnim mereu aceleasi teme si motive, cu metafore "incremenite" si procedee stilistice standardizate.
Si totusi in multimea Imensa de versuri adunate si publicate, se afla destule perle care fac faima liricii populare. Departe de academism si didacticism, libere in improvizatie, uneori cu asonante, lipsite de o ritmica cu orice pret cautata, ele se apropie mai degraba de modernitate decat de o traditie inchistata, vetusta. Prin inocenta si gratie, fruct al unei fantezii mereu proaspete, multe din ele pledeaza pentru o idee poetica, pentru o noua structura. Caci cu toata multimea cliseelor utilizate de poetul anonim, doina nu produce impresia de conglomerat de imagini, fie ele si frumoase. Flecare produce efect stilistic prin structura artistica si sensul poetic. G. Calinescu. in Principii de estetica, formuleaza intr-un loc un mare adevar: "Emotiile grave. solemne, au nevoie de oarecare conventie si chiar banalitate, solemnitatea fiind o ceremonie, o repetitie de gesturi colective" (subl. aut, p. 28). Este tocmai cazul doinei populare ardelene. Acelasi vorbeste, mai departe, ca: .Asadar, in orice opera mare proportia dintre conformism si noutate este in favoarea celei dintai". Astfel ca, oricat de spontana este doina, fiind cantec al unui moment, pana la urma improvizatia se dovedeste a fi un montaj iscusit de scheme si metafore petrificate. Cunoscand bine traditia, poetul anonim preia si dezvolta, face si desface, doina fiind un admirabil joc liric de conformism si inedit intre imaginea tocita si o alta nou recreata.

LIRICA SOCIALA


Generalizand observatia din capitolul precedent, Ovid Densusianu gasea in poezia noastra populara un strat vechi si bogat de lirica pastoreasca, iar viata agricola, plugareasca cuprinde straturi noi, orientate si dezvoltate chiar dupa factura liricii pastoresti.
Culeasa in secolul al XlX-lea, observam ca lirica sociala oglindeste mizeria poporului din aceasta epoca. Poetii anonimi canta jalea dar si revolta taranilor saraciti de biruri si podvezl multe; avem o lirica proprie oltenilor deveniti negustori ambulanti, a taietorilor de lemne. Tematica reflecta antagonismul si sentimentele de revolta ale taranimii impotriva celor ce-i exploatau. Sunt numeroase motivele care au in tesatura lor lupta dintre: bogat - sarac, taran - ciocoi, stapan - sluga.
Cantecul taranului obidit. Ca si muncitorii din fabrici si mine, care-si indreptau mania impotriva masinilor si taraninea saracita isi exprima toata obida impotriva pamantului prin cantece ca urmatorul:

Arde-te-ar focul pamant
Caci imi esti dusman cumplit
Stau in camp si ma gandesc
Cu ce o sa vietuiesc?
N-am letcaie in chimir
Sa ma pot plati de bir
(V. Alecsandri, p. 230)

Insusi "razesul", taranul aparent liber, cu o "sfoara" de pamant, avea aceeasi soarta. "Batut de nevoi", purtat pe drumuri la judecati, in timp ce: ..Copii-mi plangeau pe vatra./ Nevasta-mi zacea lasata" isi ridica si el mania impotriva pamantului: ,.Ard-o focul razasie!/ Eu credeam ca-i boierie / Si-i numai o saracie."
Poezia se incheie cu versuri pline de revolta, ele caracterizand starea de mizerie a taranimii din acea epoca:

Lasa-m-oi de razasie
Sa apuc in haiducie
Ca sa-mi fac singur dreptate
Cu cea ghioaga de pe spate,
Sa-mi aleg giudecatori,
Cei stejari nestrambatori.
(V. Alecsandri, p. 229)

Asemenea idei si sentimente de revolta revin si in scurte poezii cu caracter liric-narativ publicate sub titlul BiruL
S-ar crede ca cei napastuiti se margineau doar sa-si cante suferinta, pe care nemaiputand-o suporta luau "drumul codrului" si se faceau haiduci, ca apoi din aceasta noua stare sociala sa-si caute dreptatea prin acte izolate de pedepsire-a asupritorilor. Cantaretii populari au infatisat insa momente de revolta si lupta a poporului impotriva ciocoilor sau arendasilor. Ei au narat, in forma, chiar a unor balade, ca Ion al Mare sau Visina, incidente din aceasta lupta eroica a intregei taranimi. Lirica populara cunoaste motive ca Ciocoiul sau Taranul si ciocoiul in care poetii canta pe cel revoltat si mania de care era cuprins. intr-o alta varianta, poetul anonim ne introduce in sistemul social de exploatare a taranimii, obisnuita pana in preajma celui dintai razboi mondial. Sarac, neavand cu ce trai, palmasul vindea munca bratelor sale inca din timpul iernii:

Ceream bani pentru iernat
Sa ti-i fac la secerat;
Eu ceream bani pentru munca
Si tu ma puneai pe fuga;
Eu ceream pentru-mprumut,
Tu te-ai pus si m-ai batut.
(T. Pamfile, p. 268)

Sunt variante care nareaza o adevarata incaierare intre ciocoi si taran (M. Eminescu, Literatura populara, p. 186).

Intr-o varianta culeasa la inceputul veacului nostru, cand exploatarea taranimii luase forme mai acute decat in trecut, cantaretii anonimi introduc in continutul cantecului alte aspecte de viata. Carul incarcat cu papusoi era flancat de oamenii stapanirii: "Dindaratu carului,/ Arandasul satului,/ inainte -primarasul,/ iar pe margini - vatajelul." "Vrand sa-l bata, taranul Taie de-o nuia groasa/ Si la cap capatanoasa/ Si trase o suta sase."
Ca sa exprime asemenea sentiment de ura si revolta fata de exploatatori, cantaretii-tarani gasesc mijloace de redare potrivite. Poezia nu mai este a celui singuratic, care-si canta o lume proprie, a tainelor sufletesti. Expresie a revoltei maselor obidite, cantecul social nareaza intamplari din viata zilnica a acestora; faptele cotidiene capata semnificatii adanci, caci, in locul metaforei plurivalente ori a simbolului din lirica erotica, intalnim in poezia populara sociala mijloace de natura mult mai retorica. Expunerea nuda, lipsita de inflorituri poetice, contine acele repetari proprii baladei, ca anadiploza, anafora etc, prin care exprima mai puternic sentimente.
Deoarece in secolul trecut suferintele poporului obidit isi gasea alinare la haiduci, el insisi fiind niste revoltati care cautau sa-si faca singuri dreptate, multe din asemenea versuri sunt cunoscute ca poezii: a lui lancu Jianu, a lui Ion Pietrariu, Bujor si altii.

Cantecul de codru


Lirica populara sociala cunoaste un mare numar de cantece de codru sau voinicesti, de haiducie. Ele infatiseaza viata si sentimentele de care erau insufletiti cei revoltati inpotriva societatii nedrepte. Multe din trasaturile acestei poezii sunt comune si altor literaturi populare, pentru ca haiducia a fost fenomen tipic societatii feudale-burgheze.
Viata haiducimii era invaluita intr-o aureola eroica: cei fugiti traiau in codru, frigeau berbeci intr-un anumit mod, se luptau cu poterile, jefuiau pe cei bogati si imparteau cele furate cu cei saraci.
De viata voinicilor de codru este asociata primavara. Poetii anonimi, care de cele mai multe ori vor fi fost chiar haiduci, ne-au lasat adevarate perle de arta populara, poezii in care canta natura si viata plina de bucurie a acestora. Ne sunt familiare versuri ca:

Primavara, muma noastra.
Sufla bruma pe fereastra
Si zapada de sub coasta

Intr-un alt cantec de acest gen, voinicul isi indeamna mandra sa-i croiasca ,4pingea", "dulamita", "nadragei" "verzi ca frunza", ca intrand in codru, sa se confunde cu el, sa nu poata fi gasit de potera.
Din narative cum sunt, cantecele haiducesti devin uneori descriptive. Poetii anonimi acorda mare atentie acestui aspect. Teme oarecum singulare in lirica noastra populara, ca cele care ofera tabloul plopului, teiului, codrului ca si in cazul unor vegetale evocate in lirica erotica din doine, nu constituie o descriere in ea insasi, ci un bun prilej de exprimare a unor stari sufletesti ale haiducului.
in cele mai multe cantece de haiducie se aduc adevarate elogii "primaverii" si elementelor din natura - copaci, padure - intrucat toate participau la viata omului. Dar viata de haiduc avand riscurile ei, poetii anonimi ridicau si ei, ca si plugarul, adevarate imprecatii:

Arza-te focul fagui
Legea ta crangule des.
Eu din tine nu mai ies.
C-am intrat de mic copil;
Si-acu-s aproape batran
Barba-mi bate bratele.
Si mustati - umerile etc.

In felul acesta codrul devine o inchisoare ca cea a lui Corbea din balada.
Catre sfarsitul secolului trecut si chiar la inceputul secolului nostru, o parte din taranimea saracita intra la stapan sau se indrepta catre orase, unde faceau un comert ambulant. Unii tineri mai intreprinzatori paraseau tara si plecau ca muncitori in America. Din aceasta situatie de "dezmosteniti" si de "declasati", de multele lor necazuri, s-a nascut o lirica sociala, bogata in continut.
Cantecul pastorului. Exista si o bogata lirica pastoreasca. infatisam cateva din cele mai frecvente motive.
Dispretuind slugareala la ciocoi, pastorul lauda ciobania, indeletnicire cu o aparenta libertate. in multe poezii orale ne este infatisata viata fara grija si fericita a pastorului. Este o lirica, intalnita la toate popoarele din antichitate, de la Vergiliu, si pana azi. Si totusi, chiar in limitele acesteia, nu lipsesc versurile pline de revolta impotriva ciocoiului:

Decat sluga la ciocoi
Mai bine cioban la oi,
Cu capu pe musuroi.
Cu ochii starpiti la oi
Si din pielea dupa ciocoi,
S-o fac burduf de cimpoi.
Ca sa cant cu el pe ploi;
Si din pielea dupa picioare
S-o fac coburi de pistoale

Lirica pastorala are doua motive tipice, inregistrate in numeroase variante: Ciobanasul, Porneala oilor, ambele cu tainice fire legate si de balada Miorita. in cel dintai, poetii-pastori isi cantau singuratatea vietii lor, confundarea cu natura prin moarte. Prin idee si unele modalitati de exprimare artistica cantecul se apropie de "testamentul" ciobanasului din Miorita, care-si asteapta senin sfarsitul, cufundandu-se in insasi elementele cosmice.
intr-o inregistrare mai veche, alegoria inmormantarii ciobanasului e dusa mai departe:

- De-mpanzit, ci-te-a-mpanzit?
- Luna, cand a rasarit, Pe mine ca m-a-mpanzit.
- Lumanarea cin-ti-a pus?
- Soarele cand a fost sus.
- De-ngropat, cin-te-a-ngroapt?
- Trei brazi mari s-au rasturnat.

Scurta poezie se remarca pe de o parte prin sentimentul deosebit pe care-l are poetul anonim fata de natura, prin ideea de a asocia practicile de la inmormantare cu elemente ale lumii concrete, in care ciobanasul si-a petrecut viata, iar pe de alta parte, de a recurge la dialog ca mijloc de comunicare artistica.
Aceasta tema este comuna si liricii orale a altor popoare. La ucrainieni, motivul este redat in forma expozitiva, lipsita de vioiciunea dialogului si sensul simbolic al mortii alegorice: ciobanul a murit; toti ciobanii il plang. Cucul ii suna clopotul din inaltimea unui brad uscat, pasarelele se roaga pentru sufletul lui etc.
Cand pastoritul se practica in proportii mari in cadrul transhumantei, "porneala oilor" toamna catre sesuri se facea in chip sarbatoresc. Multe practici pitoresti erau insotite de un cantec tipic sarbatoresc: Ramai stana sanatoasa.
Imaginatia poetilor ciobani este atatata in a localiza motivul si a evoca locuri si obiecte dragi indeletnicirii, parasite pentru o bucata de vreme. Ramasul bun de la stana constituie miezul cantecului.

- Ramai stana sanatoasa, Ca noi ne ducem acasa,
Da' cine te-a matura?
- Ciocarlia cu coada!
- Da' gunoiu cini l-a scoate?
- D-apai vantul can-va bate.
- Apa-n vas cini-a aduce?
- Da'ometu can-s-a duce.

Cantecul de catanie si razboi


O grupa bogata in lirica populara o constituie cantecele de catanie, de "militarie" sau de "razboi". Natura lor este in functie de epoca, dar si de locul si momentul trait de poetii populari militari. De aceea, ca si cele expuse mai inainte, si cantecele de catanie au caracter documentar.' Evocand, la modul poetic caracteristic liricii populare, evenimente traite de cei luati in armata, ca: recrutarea, plecarea, viata de cazarma ori de front si multe alte intamplari de acest fel, cantecele din aceasta grupa capata forma unor bocete. Caci se stie ca recrutarea si plecarea in armata in vechiul Imperiu habsburgic, pe durata de cativa ani, constituiau clipe neplacute din viata tinerilor. Ele se faceau sub apasarea nationala si sociala. Prinderea cu arcanul, povestita de Ion Creanga, apare sl in lirica populara.

imparatul, pe fecior
Mi-l prinde de pe vai,
Mi-l prinde cu multi flacai
Si mi-l duce la ciocoi,
Si mi-l da pe la odai
Si slujeste ca la oi.
(O. Densusianu, Flori p. 133)

intr-o alta varianta, cantecul incepe in acelasi fel, intregind momentul in sensul unor intocmiri sociale mai noi. Despartirea de sotie si de parinti, "de joc", "de copile", "de plug" si de o intreaga viata lua infatisarea unor cantece in forma de bocet, fiind strabatute de puternice accente de jale.
Folosind o tehnica stilistica des intalnita in lirica populara, a sublinierii unor stari sufletesti prin reluarea acelorasi idei, adaugand alte atribute, poezia canta prin versuri paralele regretul feciorului dupa parinti, dupa dragile copile, dupa hora. Momentul despartirii este . poetizat intr-o multime de cantece. Poetului anonim nu-i scapa nici un detaliu.
Ajuns intre zidurile cazarmilor, feciorul isi plange amarul intre straini, dorul de casa si de ai sai. in aceasta ipostaza, cantecele de catanie dezvolta tema instrainarii, frecventa in toate colectiile de poezii populare:

Catana prin tari straine
N-am aici mila la nime,
Nice mare, nice mic,
Nu te crede la nimic.

"instrainarea" devine cu atat mai grea, cu cat dorul e mai mare, iar sentimentul de dragoste fata de mandra, fata de parinti si viata de-acasa devine coplesitor. Forma pe care o iau astfel de poezii e cea a scrisorilor, destainuiri intime ca urmatoarele:

Mult mi-e dor, mamuca, dor,
De cel codru fratior,
Si de stana cea de ol
Si de cantec de cimpoi

Invoca muntele:

Munte, munte, piatra seaca!
Lasa voinicii sa treaca,
Sa treaca la ciobanie
Sa scape de catanie.
(V. Alecsandri, p. 294)

Cantecele de "catanie" sunt si oglinda a starilor sociale. Poetii-ostasi dezvolta teme in permanenta actuale. Vestejesc lacomia imparatilor care manau razboaie poporale. Multe din ele, desi scurte in forma, constituie imagini cuprinzatoarea, tablouri ale vietii de razboi ca urmatoarea:

Vin dusmani la noi cu droaia.
Pica plumbi cum pica ploaia,
Cad voinici ca granele

Este un fals sentiment infuzat opiniei publice ca poporul este dornic de "vitejie" si "eroism", in genul celui cantat de un mare poet ca Alecsandri. Poetii anonimi, care traiau ororile razboiului si vedeau cum mor cei de langa ei, versificau stari sufletesti ca urmatoarele:

Frunza verde plop inalt,
De cand slujesc pe-mparat,
Numai chin si foame rabd

Versurile din sfera cantecelor de razboi devin discursive, iau forma unor memorii despre evenimente petrecute. Poetii, al caror nume uneori se cunosc, recurg din cand in cand la versuri traditionale, ele fiind un fel de axe ce introduc faptul nou in albia traditiei folclorice.
Cantecul istoric. Evoca momente din viata grea a poporului rasculat impotriva nedreptatilor sociale si a asupritorilor sai. Are multe contingente cu cantecele de codru sau haiducie. in cazul de fata cantaretii asaza in miezul acestor poezii nu pe haiduc sau revoltatul impotriva ciocoiului, ci pe Horia si Crisan, pe Avram Iancu, mai rar pe Tudor. Cele mai multe sunt scurte portretizari ale eroilor ori nareaza momente din lupta acestora pentru drepturile celor obiditi.
Avram Iancu este intruchipat ca un fecor din doinele populare:

S-am un bade de Vidran,
Cu numele Ianc-Avram:
Gura lui - zahar crestari,
Ochii lui - margaritari.
Parul lui - matasa verde
Rau ma tem ca mi l-oi pierde
Ca l-am mai pierdut odata
Si l-am catat lumea toata

Si l-am gasit la Tebea,
La gorunul lui Horea
(O. Densusianu, Flori p. 129)

Nararea acestor scurte episoade din viata eroilor exprima dragostea oamenilor fata de ei, ca unii ce s-au contopit cu insusi nazuintele poporului:

Pan-o fost Horea-mparat,
Domnii nu s-au descultat,
Nici in pat nu s-au culcat,
Nici la masa n-au mancat.
Cat fu Horea capitan
Si domnii purtau suman.
Pana ce fu Horea crai,
Pe domnire era vai.

in genul acestora sunt si scurte poezii despre Iancu:

Pan-fu Iancu-n domnie.
Maneam pita ca-n campie.
De cand Iancu s-a lasat.
Iar maneam malai uscat.
Iancu cu fluier de vie
Ne scoate din iobagie.
(Sim.Fl. Marian, p. 90, 144)

Scriitori romani