LEVANTUL - Poem de Mircea Cartarescu, aparut in 1990 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti (cu o noua editie in 1998, la Editura Humanitas).

Text unic, greu de egalat in literatura romana, Levantul e, in rezonanta tarzie a rudei sale de demult, Tiganiada lui Ion Budai Deleanu, un "poemation" ironic si epic, elaborat in registrul corespondentelor livresti, intertextuale. Melo-dramatic-comica in atmosfera ei de ansamblu, insolita constructie se inscrie in registrul poemelor bizare, de factura declarat postmodema, in care fragmentul submineaza la tot pasul intregul, fiind in cele din urma absorbit despotic de acesta (ca si scriitorul care le creeaza). Pe de o parte, fragmentele apartin, in acest caz, intregii evolutii diacronice a poeziei romanesti, cu opriri dese si suculente la Bolintineanu, Eminescu, Alecu Russo sau Ion Barbu; ele intra in poem in mod firesc, starnind memoria literara a cititorului, dand jos praful de pe lexicoane, incitand la depistarea "surselor", deschizand ferestre spre spatii si timpuri vetuste.

Pe de alta, intregul apartine poemului ca atare, inteles ca simulacru stilistic aglulinant, ca realitate virtuala, guvernata de legea planurilor temporale simultane. Literatura se ridica aici din literatura, ca Afrodita din spumele marii; in alta ordine de idei, textele "citate" se intrepatrund reciproc, subminandu-si in mod constient identitatea literara "absoluta", pentru ca intreg esafodajul sa ofere, in cele din urma, impresia unor functii stilistice relative, reunite intr-o "istorie" eretica, aleatorie si arbitrara a poeziei romanesti, de la inceputuri pana la Al. Musina. La un prim nivel, se poate spune ca ciudatul edificiu al poemului porneste de la ipoteza reunirii tuturor poetilor romani (si nu numai), indiferent de timpul in care au trait ei, in alchimia subtila a uneia si aceleiasi calimari ("Stiu ca e zadarnicie tot ce-n lume amusina, / Ca sunt una Lionardo, Tassu, Secspir si Musina"); dupa aceasta logica virtuala, Bolintineanu poate intra in Jocul secund" al lui Ion Barbu, cum si Eminescu poate respira, fara sa se resimta prea mult, aerul Indic, decomplexat, pe care-l inspira optzecistii. Miza de profunzime a constructiei vizeaza, astfel, marele spectacol ludic al dizlocarii faliilor temporale: Levantul e, paradoxal, un poem Iara trecut, in care trecutul musteste totusi zglobiu, dar fara consistenta; un poem deliberat sarjat, exploziv, burlesc, eflorescent, in care suverana e valoarea estetica, perceputa din perspectiva formelor sale exacerbate de manifestare: pitoresc, artificiu, parodie, ornament. Stilul uneste, ironic, Sezession-u vibrant, indepartat, iresponsabil, al Vienei burgheze, cu ornamentica magica, materiala, de voaluri grabite, a seraiurilor de pe lancedele maluri ale Bosforului; mediul poemului e, pe de o parte, amorul, povara sufleteasca grea, situata la jumatatea drumului dintre inaltimea cathara a iubirii si flirtul comun, lejer, de pe plajele contimporane ale Senei ("Ci tu vecinicul amoriu intre pagine il cauti"), si, pe de alta, intriga politica subversiva, pusa si ea sub semnul qui pro q'uo-urilor de ocazie, dar si sub acela, aproape "obligatoriu", al traseului antropologic initiatic, consumata aici intr-o pestera.

Focul concentrat al acestor tribulatii artificiale vizeaza ascunderea cu grija a neantului ce se intinde sub coaja apetisanta a lucrurilor si oamenilor; Levantul devine, astfel, un poem ce se refuza abisului, dintr-o prea mare teama de abis; eticului: dintr-o teama prea mare de morala; mortii: dintr-o prea mare teama de extinctie. De aceea, logica poemului consta in reverberarea, in proliferarea la nesfarsit a suprafetelor, cum fac oglinzile speriate de propria lor opacitate; fundamentul jocului parodic e afirmarea cu orice pret a existentei, prin dozarea in exces a unor clisee medii recurente, cum sunt histrionismul, melancolia bovarica, rasul sarcastic, misto-careala. Din perspectiva poetului, care va fi atras in cele din urma in urzeala complotului pe care il construieste propriul sau poem, coagulante sunt saturnismul levantin parodiat ("Dan posomorcala-mi neagra te gandesc adeseori') si melodrama, creuzet provincial accesibil, in care "marele" tragism al vietii se dizolva in apa linistit baltitoare a provincialismului bovaric ("Si dreptate ai, copila, caci nu este nici o gramaV Dan a lumii scrieri toate sa nu aibe melodrama"). Scenariul poemului se brodeaza pe canavaua unei conjuratii politice antistatale, intarziate un timp de episoade colaterale, de trasee antropologice simbolice, de anacronisme mestesugit inserate in text, dar in cele din urma izbutite.

Bogatia detaliilor sugereaza la modul ironic ca Domnul pe care conjuratii danubiano-levantini vor sa-l doboare e "etern", fiind timp destul pentru rasturnarea sa de la putere. De aceea, Manoil, protagonistul actiunii, nu se grabeste defel, dimpotriva: facut prizonier de Iaurta Chiorul, killer fioros, stapan peste apele Sudului, el intra nesperat in gratiile piratului, atunci cand acesta afla ca Manoil tocise la Cambridge aceleasi banci scolare vechi pe care le lustruise si zanalecul sau fiu, Zotalis. Masa pe care o da Iaurta in cinstea fostului sau prizonier e antologica:

"Stau in jur de mese lunge toti piratii suduind Si infuleca ca vierii, cu manece se stergand, Hohotesc si latru Mavros, Nicodimos si cu lorgos P-un cap d'opera de cina, margaritas ante porcos: Caci zareai sub maioneza stravezie si-nspumata, Icre de chefal cu boaba margarint si marinata De stavrid in taleri lunge ciocanite-n cositor. Crapi taiati pe lung cu solzii ca de sticla, ce se-omor Grecii dupa ei cand burta alba-i plina de stafizi, De lamaie de Messina au in jur felii limpizi. Purcelusi umpluti cu-alune, care pielea le-a crapat Au piper si-enibaharuri pe spinare si pe lat, Conjurati de chiftelute cu marar si hasmatuki, (elina ce face s-arza ochii negri care (uchi-i"

Registrul fantezist al descrierii e de sorginte manierista, poetul facand, in preambulul cantului al doilea, elogiul unui Borgcs, "carui mama-i fu oglinda iara tata labirint"; escaladarea feerica a detaliilor c reluata pe parcursul poemului prin opriri rapace asupra unor ametiste si giuvaericalc, semn ca, in elaborarea de ansamblu a textului, trebuie urmarite doua filoane principale, al doilea subdivizandu-se, la randul sau, in alte doua, secundare: actiunea ca atare pe de o parte, si maniera luxurianta de a scrie pe de alta, care evolueaza pe doua linii: autoreflexivitatea ironica "auctoriala" (artele poetice de la inceputul Fiecarui cant sunt esentiale!), la care se adauga mestesugita iradiere reciproca a corespondentelor intertcxlualc.

Din locul in care am lasat-o, actiunea poemului continua prin neincetata largire a numarului conjuratilor: Iaurta si Manoil devin frati de cruce, sfortarile celui dintai de a stoarce un bulgare de sange din naprasnicul sau brat fiind antologica; la un prim popas, la Zante, Manoil isi intalneste sora, pe Zenaida, fericita posesoare a unei scrisori expediate din tara de catre captivul (din voia tiraniei) literat lancu Aricescu (admirator al lui Che Guevara), in care se dau toate detaliile privind circumstantele astrologice in care poate fi capturat Voda. Occidentul participa activ la rasturnarea tiraniei danubiano-pontice prin persoana capitanului cu iz medieval dar apucaturi strengaresc-levantine, Languedoc Briliant, nimerit prin partile locului dintr-o excesiva admiratie suspinatoare pentru Zenaida; conjuratii sunt indreptati sa mearga spre insula Hosna, unde zanatecul Leonidas Ampotrofagul, proprietarul unui dirijabil, face elogiul varstei moderne a tehnicii, fiind in cele din urma convins de sotia lui (republicana, "fameie rumanca de la Ploiesti - scrie Aricescu -, care numai cu libertaua si egalitaua il ametaste de la cantarul cocosilor pana la al cucuvailor") sa se puna (cu "besica cu tot) la dispozitia expeditionarilor.

Avand de partea lor sprijinul nepretuit al tehnicii si al vanturilor planetare, conjuratii se despart in doua grupe: traditionalul Iaurta isi conduce piratii spre Giurgiu pe marca involburata, in timp ce Manoil, Leonidas si ai lor urca in "besica", cu gandul de a pregati un desant ucigas in Turnul Coltii, de unde Voda urma sa fie rapit pe cand admira pierdut o cometa. Nacela se prabuseste insa pe o insula, expeditionarii afundandu-se intr-o grota adanca, unde dau peste inceputul si sfarsitul lumii, inchise in "globul da cristal din palma principesei Hyacint". Cantul al saptelea e un poem cosmologic psihopomp, prilejuit de imersiunea in regatul "invers al Soarelui Negru ("Ce Moira ne impinse sa-ti vedem subt pleoape sorii - o intreaba Manoil pe "feea Hyacint" -/Sorii negri ce in pepturi ne aprind un negru foc?"); este cantul care strange rostul simbolic al intregului poem ("Poate ca scrisei «Levantul» doar sa aflu globul ista/ Ce calase Lionardo si-l catase Gianbattista"), cu cateva deslusiri esentiale: recurenta negrului din mai multe canturi, fiintele hermafrodite (Hyacint e una dintre ele).

Pe de alta parte, cantul trimite in mod evident, in regim intertextual, la Memento mori al lui M. Eminescu, reluand motivul biblic al "desertaciunii desertaciunilor". Iesiti din grota, expeditionarii se arata deasupra Giurgiului inmarmurit de spaima si de mirare cu "besica", fac jonctiunea cu gloata lui Zotalis, sosit de la Cambridge pe cai ocolite, ii implica pe autor in realizarea complotului (constructor al poemului, acesta ajunge sa fie absorbii de fiinta vorace a acestuia: literatura isi devoreaza autorul, numai cititorii raman neingurgitati), si-l detroneaza pe Voda, pe tronul acestuia urcand Iaurta cel cu un singur ochi (dar ager), dupa bunul principiu cutumiar autohton ca locul unui ticalos nu poate fi luat decat de unul si mai mare decat el ("Cocotat pa tron in capul mesei large sade Voda./ Cum arata? Aratarea i se schimba dupa moda, / Caci acelasi e Tiranul in giubele au in frac, / si-l cunosti si-n leu, si-n vulpe, si-n mintos si-n prostanac"). Levantul, o capodopera inepuizabila, luxurianta, se reciteste la infinit, cu admiratie inzecita pentru talentul singular al celui mai inzestrat scriitor roman al generatiei '80.

Scriitori romani