LETOPISETUL TARII MOLDOVEI DE LA DABIJA VOIEVOD PANA LA DOMNIA LUI ION MAVROCORDAT -
Cronica scrisa de Ion Neculce, cuprinzand nararea evenimentelor istorice din Moldova intre anii 166l-l743 si continuand-o pe cea a lui Miron Costin; scris intre anii 1733-l745, Letopisetul lui Ion Neculce se deschide cu o Predoslovie, urmata de patruzeci si doua de legende preluate din traditia orala ("audzite din om im om, de oameni vechi si batrani"), - O sama de cuvinte. Lucrarea a circulat o suta de ani in manuscris in numeroase exemplare; a fost publicata pentru prima data de Mihail Kogalniceanu in Letopisetele Tarii Moldovei, Iasi, 1845.
Scris la o varsta destul de inaintata (cronicarul implinise 60 de ani), Letopisetul cuprinde istoria acestei tari pe o portiune de 82 de ani. Orientarea cronicarului, raportata la cea a inaintasilor, e mult mai larga, desi e cert ca Neculce nu a avut instructia vasta a lui Miron Costin si, poate, nici pe aceea a lui Grigore Ureche. Cultura sa este "preponderent orala, cum este si expresivitatea limbii lui", sursele culte fiind mai putin pretuite (N. Manolescu); izvorul de baza al cronicii il constituie, dupa chiar spusele autorului, mai ales "inima sa"; "insa pana la Duca voda cel Batran l-au scris di pe neste izvoare ce au aflat la unii si la altii si din audzitele celor batrani; iara de la Duca voda cel Batran, pana unde s-a vide, la domnia Iui Ion voda Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemarui, ce au scris sangur, dintru a sa stiinta, cat s-au intamplat de au fost in viiata sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein sa citeasca si sa scrie, ca au fost scrisa in inima sa". Neculce scrie lucrarea intr-o epoca in care se cristalizase ideea alcatuirii unei cronici complete a Moldovei. Mergand pe drumul deschis de inaintasi Letopisetul lui Ion Neculce prezinta, in general, aceleasi aspecte: viata domnilor, luptele lor, relatiile cu tarile vecine, momente din viata boierimii, intr-o masura mai mica, atentia cronicarului se indreapta si spre categoriile de mijloc si spre taranimea iobaga.
Perioada prezentata e destul de dramatica: acum incep domniile fanariote, se accentueaza conflictul dintre boierimea autohtona si cea greceasca, cresc pretentiile Portii si ale latifundiarilor, se inrautateste soarta taranilor. Neculce prezinta pe rand evenimentele din timpul domniilor lui Dabija voda, Duca voda, Ilias voda, Stefan Petriceicu, Dumitrascu Can-tacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cantemir, Mihai Racovita, Nicolae Mavrocordat, Antioh si Dimitrie Cantemir, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat. Atunci cand este cazul, Neculce revine la domnia celui care reocupa tronul moldovean pentru a doua sau chiar a treia oara. Daca in cronicile predecesorilor figurile centrale erau cei doi voievozi care au avut parte de domnii mai indelungate, Stefan cel Mare, respectiv Vasile Lupu, miezul cronicii lui Neculce il constituie sederea pe tron a lui Dimitrie Cantemir. Desi invatatul moldovean a domnit numai noua luni, o sesime din cronica e inchinata lui. Intentia lui Neculce era, ca si a inaintasilor sai, de a pune la dispozitia contemporanilor si urmasilor o opera instructiva, iesita din experienta vietii sale: "Deci, fratilor cetitorilor, cu cat veti indemna a ceti pre acest letopiset mai mult, cu atata veti sti a va feri de primejdii si veti fi mai invatati a dare raspunsuri la sfaturi ori de taina, ori de ostire, ori de voroave, la domni si la noroade de cinste". Sub aspect literar, cronica se distinge prin frumuseti adeseori captivante.
Prezenta acestora se datoreste, desigur, talentului sau literar dar si participarii sale vii, constiente si pasionate la tot ceea ce povesteste. Neculce nu face o prezentare seaca a evenimentelor, ci le comenteaza cu dragoste sau cu ura, cu intelegere sau dezaprobare, isi manifesta deschis sentimentele, mediteaza asupra celor narate. Marea arta a naratiunii lui Neculce trebuie cautata in prezenta continua a cronicarului in mijlocul evenimentelor, in permanenta legatura pe care acesta o pastreaza cu cititorul. Formula de adresare "iubite cetitorule" revine frecvent. Neculce stie sa povesteasca desfasurarea unei lupte si organizarea unei nunti, o petrecere intre boieri si razmerite ale multimii. Povestirea sa e presarata cu note de veselie sau tristete, autorul e ironic sau revoltat, tonul cronicii fiind intotdeauna perfect acomodat situatiei sau personajului adus in prim plan. Situatiile prezentate de Neculce sunt deosebit de variate. Cu predilectie, ca la aproape toti autorii de cronici medievale, se opreste la descrierea luptelor. Mai ales prezentarea bataliei de la Stanilesli ramane o pagina greu de egalat in vechea noastra literatura. Expresivitatea ei tine de acelasi filon popular: "Cade turcii, ca si cand ar cade niste pere coapte dintr-un par, candu-l scutura oamenii", iar moldovenii sunt asaltati de turci "ca o noaja de lupi intr-o turma de oi"; in toiul luptei, noteaza Neculce, se "intunecasa lumea, de nu sa vede om cu om, si sa vede numai par a cum iesie din pusei, ca cum ar arde un sluh mare, trestie, pe niste vant mare, asa sa vide focul iesind din pusei".
Multimea amanuntelor atesta prezenta unui martor ocular, cu o memorie extraordinara, inzestrat cu talent pentru redarea unor fapte traite. inregistrandu-le, Neculce urmarea, dupa propria marturisire si un anumit scop pedagogic: "Rugam pre dumneavoastra, iubiti cetitori tineri, sa luati sama acestii scrisori, de s-ar tampla vrodata sa mai vie niste lucruri ca aceste in tara noastra sa va stiti chivernisi, sa nu cumpatati si voi ca noi", cunoscut fiind ca in aceasta lupta moldovenii, impreuna cu rusii, aliatii lor, au fost invinsi. Aceleasi scopuri educative pare sa le fi urmarit Neculce si in realizarea portretelor "personajelor" sale. El stie sa creeze figuri memorabile, cu o individualitate puternica, chiar si atunci cand portretele sunt doar schitate fugar si concentrat. Spre deosebire de descrieri, in cazul carora Neculce prefera amplificarea unor amanunte semnificative, portretul se realizeaza aproape intotdeauna prin cateva trasaturi fizice sau morale, uneori egal dozate, caracteristice. Ceea ce place in primul rand in portretul lui Neculce este sinceritatea cu care-si zugraveste personajele, indrazneala cu care-si manifesta simpatia sau antipatia fata de ele. Este cazul, de exemplu, al domnitorului Dumi-trascu Cantacuzino, la care trasaturile fizice se potrivesc de minune cu cele psihice: "Dumitrasco voda era un om batran, grec Taringradean de neamul lui, de Catacozonesli. Si era om nestatator la voroava, talpiz, amagitor, geambas de cei de la Fener din Tarigrad. Si dupa aceste, dupa toate, era batran". Sunt evocate apoi relatiile sale sentimentale cu Anita, "fala unei rachierite de pe podul vechi, anume Arhipoaie", care "era tanara si frumoasa si plina de suleiman", in timp ce domnul "de batran, dinti in gura n-ave; dimineata ii incleie, de-i pune in gura, iara seara ii descleie cu incrop si-i pune pe masa". Contrastul acesta dintre prezentarea fetei de rachierita si cea a hidosului domn, care "carne in toate posturile cu turcii manca", contribuie intr-o si mai mare masura la scoaterea in evidenta a purtarii scandaloase a personajului "cu piele de iepure in spate". Neculce, indignat, ofteaza: "Oh, oh, oh! saraca tara a Moldovei, ce narocire de stapani c-acestia ai avut! Ce sorti de viata t-au cadzut! Cum au mai ramas om traitor in tine, de mare mirare este, cu atatea spurcaciuni de obiceiuri ce sa trag pana astazi in tine, Moldova". Domnii care l-au premers pe acesta sunt mai putin cunoscuti de Neculce, de aceea caracterizarile lor nu sunt prea ample. Dabija voda "era om bun si bland, fara nici o rautate', in schimb Duca voda cel Batran era un om foarte crud, "bate pe zlotasi cu buzduganul" iar apoi, "vazand ca mor de buzdugan, au facut un bat in opt muchii, de bate pe boieri si pe zlotasi cu batul". Dupa aceste detalii, cronicarul trece la portretizarea propriu-zisa: "Era un om pre inalt si gros, burduhos si batran. Numai isi cerne barba.
Pe atata se cunoste ca n-are acatare minte sau frica lui Dumnezeu". Un singur amanunt, o singura observatie de detaliu, ca aceea ca batranul domn isi cernea barba, sunt suficiente pentru ca parerile rele despre acest voievod sa prinda contururi. Despre Ilias voda aflam ca "era bun Tarii si boierilor, ii ave in cinste; numai fiind nascut, crescut in Tarigrad, nu stie limba tarii", iar din cauza aceasta "multe giudete a lui fiind cu talmaci nu sa giudeca bine". Iata-l si pe tatal celor doi Cantemiri, pe Constantin Cantemir: "Carte nu stie, ce numai iscalitura invatase de o face. Practica buna ave la voroava, era sanatos, manca bine si be bine. Semne multe ave pe trup de Ia razboaie, in cap si la maini, de pe cand fusese slujitoriu la Tara Leseasca.
La stat nu era mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat. Barba ii era alba ca zapada. Cu boierii traie pana la o vreme, pentru ca era om de tara si-i stie pe toti, tot anume, pre careli cum era. Si nu era mandru, nu face cheltuiala tarii, ca era un mosneag fara doamna". Sederea in Tara Romaneasca l-a ajutat sa-l cunoasca pe Serban Cantacuzino, "mare la stat, cu ochii ca de bou, harnic, darnic, mila face mare la streini, la slujitori. Chelfuie mult, sa-s faca nume, iara nu sa stranga". Despre Antioh, dupa ce ne spune ca era "om mare, cinstes, chipes, la minte asedzat, giudecator drept; nu era prea carturar, numai nu era prost", arata ca nu era prea iubit de boieri deoarece "manie ave strasnica, racnie lare, can cu graba, si de-cic sa departa inemile boierilor de dansul". In sfarsit, cateva trasaturi ale unor domni clin perioada fanariota. Nicolae Mavrocordat "moldoveneste nu stie, ce era un lucru pre cu nacaz boierilor si tarii. Si-s tine lucrurili nalle, la manie aprig, numai nu tine prea mult. Vre sa stapaneasca Moldova ca Poarta turceasca, cu marire mare. Si era om invatat foarte, bun carturar. Si desfatari, voroa-ve de glume, nemic nu sa face inainte lui"; despre Grigore Ghica aflam ca era "la stat mic si subtire, Ia fata uscat. Numai ca era cu toane, atat cat la unele sa arata pre harnic, bun si vrednic, milostiv si rabdatoriu. Si in viata Iui era lot cu mese mari, cu cantari si cu feliuri de feliuri de muzici in toate dzilele. Pre de ave vro graba mare, sa nu iasa la camp, ca sa faca veselii cu naiuri si cu cantece hagimesti si cu multi peilevanj mascarici". Exemplele s-ar putea inmulti.
In primul rand cu portrete ale unor mari carturari, al lui Dimitrie Cantemir, al spatarului Nicolae Milescu, al lui Dosoftei si Miron Costin, al stolnicului Constantin Cantacuzino si Nicolae Costin. Neculce nu portretizeaza numai domni, ci si boieri, sau descrie colectivitati. Hatmanul Bogdan "era cap intreg si cunoscator de giudete si vrednic de toate trebile", iar tatarii "sunt lupi apucatori, prada, robasc, bat si caznesc pre crestini", ei "nu manca ca joimiri, ce manca gospodarii, ce manca tot carne de vaca si de oaie, de nu-i pute sa-i biruiasca cu hrana, pe dansii si pe caii lor
Mancat-au tot, si pane, si dobitoc, s-au jacuit tot pan la un cap de ata. Pe multi au si robit, cu furis, femei, fete, copii. Ramas-au bietii oameni numai cu sufletili, batuti si strunciunati, cum era mai rau si mai amar, cum nu sa poate nice scrie, nici a sa povesti caznele si ucisurili lor de au avut de tatari". Prin Letopisetul lui Neculce, cartea de capatai a lui Mihai Sadoveanu, literatura romana castiga pe intaiul ei scriitor artist.
