LETOPISETUL TARII MOLDOVEI DE LA AARON VODA INCOACE, DE UNDE ESTE PARASIT DE URECHE, VORNICUL DE TARA-DE-GIOS, SCOS DE MIRON COSTIN, VORNICUL DE TARA-DE-GIOS, IN ORAS IN IASI, IN ANUL DE LA Zmi-REA LUMII 7183, IARA DE LA NASTEREA MINTUITORULUILUMD, LUI nSUS HRISTOS 1675
Continuand Letopisetul lui Grigore Ureche, Miron Costin relateaza evenimentele cuprinse intre domniile lui Aaron Voda si Dabija Voda (1595-l661). Editarea cronicii dupa copii ale manuscrisului autograf pierdut se datoreaza lui M. Kogalniceanu (1852 si 1872), lui V. A. Urechia (1886), P. P. Panaitescu (1944, 1958, 1961, 1963, inclusiv textul din Opere, I, 1965) si Liviu Onu (1967). Carturar de formatie umanista, M. C. isi asuma sarcina continuarii corpusului cronicilor moldovene, intemeiat pe o riguroasa documentare, oferita atat de traditii orale, amintiri ale familiei, cat si de izvoare scrise (Biblia, Vietile paralele ale lui Plutarh, Domnia lui Alexandru Macedon, de Quintus Curtius, Razboiul civil al lui Samuel Twardowski, Istoria de Craiia Ungureasca dupa Laurentiu Toppeltin, Cronica faptelor deosebite in Europa de Paul Piasecki etc).
Intentia de a-si informa corect cititorii ii impune o atitudine critica fata de surse, de pe pozitii obiective, impartiale, motivate de convingerea sa "ca nemica nu strica credinta ase celora ce scriu letopisetele ca fataria, cand veghe voia unuia si coboara lucrul cu hula altuia". Fresca istorica a unei epoci zbuciumate, caracterizate printr-o mare instabilitate si incertitudine ("erau atunci cumplite vremi si cumpana mare pamantului nostru si noua"), Letopiseful lui C. surprinde evenimente si oameni intr-o perpetua miscare, evoluand fatal intre crestere si cadere. Stingerea dinastiei Lupu, destinul lui Mihai Viteazul sau prabusirea imparatiilor (Polonia) sunt argumente probante ale acestui mecanism, sustinute de ample constructii antitetice; "Ceia ce sunt in scara virtutii acea mai de sus, neputand a sta tot intr-acele stepene, cad foarte la mare .slabiciune.
Asea toate imparatiile cand prea sa suie la mare tarie, neavand loc sa sa mai suie, cad si purced indarapt, cum vedem si Craiia Lesasca'. Sensul tragic al devenirii deriva din credinta in fatalitatea manevrata de providenta ("orice nevointa pune omul, sorocul lui Dumnezeu amu oranduit asea, a-l clati nu poate nime"). Conceptia teologica e insa subminata de interpretarea laica a unor intamplari puse "pre socoteala omeneasca". Cronicarul reconstituie, dincolo de evenimente, atmosfera e-pocii, starea ei de spirit, reusind sa surprinda infatisarea ei civila, "lucruri de casa", adica faptele de civilizatie, oglindite de organizarea sociala, obiceiuri, detalii juridice, elemente de ceremonial, vestimentatie etc. Martor ocular al intamplarilor dintre anii 1648-l661, cronicarul dispune de impresii directe, aplicate in evocari de o rara prospetime, precizie si acuitate ale unor scene sau tablouri (batalia de la Finta, nuntile fetelor lui V. Lupu, iarna lui Bar-novschi, foametea din timpul lui Stefanita, poreclit Papura Voda, cometa s. a.). Descrierea exacta a fenomenelor si calamitatilor naturale, interpretate ca semne ceresti, prilejuiesc relatio-narea la conjecturi nefaste ale unor domnii (V. Lupu) si momente de confesiune, intr-o sincera comuniune cu cititorii: "Ma vei ierta, iubite cititoriule, caci nu t-am scris aceaste seamne la locul sau. Crede neputintei oamenesti, creade valurilor si cumplitelor vreami, intreaba pe ce vreami am scris si cat am scris". Pasajul introduce memorabila descriptie a invaziei lacustelor, remarcabila prin plasticitatea si pregnanta detaliilor, prin forta evocarii impresiei lasate de teribila calamitate la care a asistat. Invocarea teoriei aristotelice a superioritatii vazului valideaza disponibilitatile memorialistului, valorificate in transcrierea faptului trait, autentic. Povestitor nervos, cu gust pentru amanuntul captivant, dispus in parantezele divagatiei, pentru anecdota si inscenare, C. monteaza cu ajutorul unor "nuclee narative" o veritabila drama politica, motivata de logica devenirii, ce nu exclude desfasurarea imprevizibila a faptelor anticipate sau amanate de suspansuri.
Istoria, inteleasa ca "spectacol" tragic, antreneaaa o multitudine de personaje. Rolurile pe care fatalitatea le distribuie acestei omeniri dornice de ascensiune sunt marcate de "pacatul capital al trufiei, cel care motiveaza erori si creeaza victime", insusi cronicarul antrenat in caruselul rivalitatilor intestine, manat de adversitati personale sau de patima maririi, devine o victima impinsa spre un deznodamant tragic de urzeala intrigilor si duplicitatii.
Aceste vicii prolifereaza indeosebi in anturajul curtii. Vanitatea si ambitia lui V. Lupu de a-si inscauna fiul in Tara Romaneasca declanseaza conflictul cu M. Basarab si pune capat unei domnii lungi si faste. Cupiditatea, cruzimea, tirania unor voievozi (Aaron Voda, Alexandru Voda, Stefan Tomsa) repugna cronicarului, fiind socotite, alaturi de lacomia si felonia turcilor, cauze ale "scaderii" Moldovei. La antipodul acestor trasaturi se plaseaza calitatile domnilor ideali, ale acelor "matce direpte", blanzi, milostivi, nelacomi, care pot "aseza" tarile (Radu Voda, Barnovschi, Stefan Voda, a carui caracterizare sintetica: "om deplin, cap intreg, fire adanca" justifica concluzia "poti zice ca nasc si in Moldova oameni"). O suita de portrete infatiseaza domni buni si rai, de o mare diversitate a fizionomiilor si caracterelor. Descins uneori din traditia lui Ureche, portretul sincronic, esentializat este construit prin enumerare (Moise Movila, Matei Basarab, Gaspar Voda etc). Anticipand tehnica portretului din Letopisetul lui Neculce, Costin asambleaza trasaturi si atitudini din instantanee risipite in cronica. Caracterizarea se face prin alaturare (antiteza): Vasile Lupu, "care era ca un leu si la hire si la trup", contrasteaza cu fiul sau Ioan, "om slab si deznodat si de mani si de picioare". Extinse la proportiile unor micro-biografii, portretele invedereaza ori imobilitatea caracterelor, justificata de zicerea "lupul parul schimba, iar nu hirea", ori devenirea lor. Cea de a doua ipostaza se realizeaza prin dialog si vorbire directa, colorata de ziceri memorabile, in tiparul unei anecdote de o rara savoare si plasticitate: "Domniia lui Stefan-voda Tomsa, cum s-au inceput in varsari de sange, tot ase au trait. Ave un tigan calau, ce sa dzice pierdzatoriu de oameni, tigan gros si mare la trup. Acela striga de multe ori inaintea lui, aratand pre boieri: «S-au ingrasat, doamne, berbecii, buni sunt de giunghiat». Stefan-voda ride la ceste cuvinte si daruia bani tiganului".
In cea de a doua domnie, acest cumplit "varsator de sange", devenit bland si cucernic, zidea manastiri si biserici. Atent la viata interioara a personajelor si la mobilurile psihologice ce le declanseaza reactiile, C. abordeaza cu fina intuitie si scenele de masa sau psihozele colective, dezvaluite in tensiunea unor conjuncturi dramatice. intelese ca proteste fata de "greutatile si netocmelile" in care "hierbea" tara, razvratirile nu sunt incuviintate, fiind "nespuse vrajmasii ale prostimei". Situatia e cauzata de domniile hraparete si "scirnave', de turcii, cu "pantecele fara fund", a caror lacomie si versatilitate hotara soarta tarilor romane. Un umanism civic, de o elevata tinuta patriotica, ii dicteaza cronicarului atitudinea consecvent antiotomana si ii alimenteaza speranta eliberarii de sub opresiunea Portii, in alianta cu vecinii polonezi.
Formatia umanista, intarita de propria experienta, in urma contactului cu romanii din Muntenia si Transilvania, il conduce spre formularea ideilor despre originea romana comuna a tuturor romanilor. Transpuse in "Stihuri de Descalecatul Tarii", alaturate "Predosloviei" la Letopiset, aceste idei sunt dezbatute si aparate cu armele polemicii stiintifice in lucrarea De neamul moldovenilor Amplificand informatia si modernizand metoda, C. mai inoveaza cercetarea trecutului prin incursiunile sale in istoria otomana si prin relationarea istoriei noastre la cea universala.
Scriitor inclinat spre problematizare, el reflecteaza pe marginea evenimentelor si retine concluzii generalizatoare, concentrate in tiparul aforismelor, in deplin consens cu invatamintele istoriei si cu propria sa experienta. Aprecierile, cugetarile, preceptele cronicarului concorda cu ideile sale despre rolul educativ al istoriei, pentru ca "letopisetele nu sunt numai sa le ceteasca omul, sa stie ce au fost in vremi trecute, ce mai mult sa fie de invatatura ce este bine si ce este rau si de ce sa se fereasca". Cu functii precise in structura epica a textului, dictonul, plasat la inceput, declanseaza intriga sau introduce portretul, iar la sfarsit incheie pasajul narativ cu o concluzie moralizatoare. Unele maxime ale Letopisetului reactualizeaza imagini din Viata lumii. Labilitatea si desertaciunea existentei reitereaza motivul norocului "orb", "lunecos , nestatornic, si al rotii. Justitiar sever, cronicarul interpreteaza destinul tragic al unor personaje (Minai Viteazul, doamna lui Ieremia Movila, eroina unei pitoresti scene tragi-comice) in sensul sanctiunii si ispasirii, intarit de cugetari ca: "dupa scarnave fapte, scarnave morti vin", "rasplata pentru fapta", "cu ce masura masori, masura-ti-sa-va" etc. Uneori el devine patetic, sententios, descoperindu-si participarea afectiva ferventa, cateodata chiar patimasa: "O! Muldova, di ar hi domnii tai, carii stapanesc in tine, toti intelepti, inca n-ai peri ase lesne.
Ce domniile nestiutoare si lacome sunt pricine perirei tale si cu primejdii caselor lor, ca blastamul saracilor, cum sa dzice, nu cade pre copaci, cat de tfnd/iu". De obicei insa se mentine in limitele unei rezerve severe si ale unui stil retinut, sobru, inrudit cu al prozei istorice a clasicilor latini. Rezultate ale preferintei pentru aforism, concizia si simplitatea comunicarii, structurate pe elemente de paremiologie populara, alterneaza cu o stilistica savanta, aplicata in constructia perioadelor largi, arborescente, de o mare diversitate si suplete, axate pe schema unor vaste comparatii, in acord cu normele sintaxei latine. Trasaturile scriiturii, alaturi de caracterul scriptic al discursului si de grija atenta pentru constructie, sunt semne ale unei formatii carturaresti in spiritul clasicismului antic, reactualizat de umanism. O lectura "moderna" a Letopisetul lui Costin retine, dincolo de mesajul sau umanist, virtutile unei proze istorice, pe drept revendicate de beletristica.
Valorificand o sugestie calines-ciana, critica ultimelor decenii inregistreaza o adevarata "voga" a exegezelor consacrate epocii vechi. Textele cronicarilor ofera surse generoase pentru urmasi, care au descoperit "in nuce" subiecte palpitante ale unor nuvele, romane sau drame. Pregatind aparitia "clasicilor", ele au contribuit in acelasi timp la formarea si cultivarea gustului, a sensibilitatii cititorului, in vederea receptarii literaturii moderne. In acest spirit, Radu Petrescu, admirator mai ales al compozitiei rafinate din cronica lui M. C, o considera "una dintre cele mai mari si mai fine carti din literatura noastra. Cine nu o cunoaste si nu o gusta, nu are organ nici pentru Creanga, Slavici, Rebreanu, Caragiale, Hortensia Papa-dat-Bengescu si ceilalti" (Ocheanul intors, 1977, p. 343).
