Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743) (fragment comentat)



Trimis-au vizirul la Petriceico-voda, cand era imparatia la Nistru, sa aleaga un boieru care-i mai de treaba, sa-Iu triimata la cortul lui, ca-i trebuieste. Ales-au Petriceico-voda din toti boierii tarii mai de treaba la voroavi pe Miron Costan, care au fostu mai pe urma si logofat mare. Si margand Miron la cortul vizirului, pusu-l-au vizirul de au sadzut inaintea lui. Si i-au dzis vizirul sa-i spuie dreptu: pare-le lor bine c-au luat imparatia Camenita, sau ba? Iar Miron au raspunsu ca se teme a spune drept. Vizirul s-au zambit a rade si i-au dzis sa graiasca, sa nu se teama. Atunce Miron au dzisu ca «sintem noi moldovenii bucurosi sa sa latasca in toate partili cat mai mult, iar peste tara noastra nu ne pare bine sa sa latasca.» Atunce vizirul iara au ras si i-au dzis: «Drept ai grait!», s-apoi l-au intrebat cum socoteste: lasa-o-a oastea turceasca la Hotin cu Petriceico-voda sa fie de paza tarii si a Camenitai pan-inu primavara si n-a ave vro primejde de Iesi?
Iara Miron au raspuns ca nu-i bine sa lasa oastea turceasca, ca este vreme de iarna, si sa sadza oastea de iarna la un loc n-a pute-o birui tara de fan si de graunta si de alte bucate, ca-i tara saraca, s-a flamandzi. S-o raschire pen sate, satele insirati, si or lovi podghiazuri din ceea parte, astadzi intr-un sat, mane intr-altul, si pan-in primavara a peri oastea imparateasca toata, si pentru oastea turceasca oru straca podghiazurile si tara. Numai oastea turceasca sa se duc-in gios. Numai sa le de voie imparatia sa scrie moldovenii la Iesi, cu rugaminte si cu imbunaturi, fiindu tot de o lege. Or crede lesii s-or lasa de n-or face stricaciune Moldovei, si or chivernisi si cetatea de bucate pan-inu primavara.
Si ase au lasat vizirul dupa sfatul lui Miron, iar unii din boieri, dupa ce le-au spus Miron sfatul, dzice sa-i prade lesii tara. Iara Miron dzice ca n-or prada-o, iar de or si prada-o, nemic n-a hi, decat sa le ie inecerii muierile si copiii si sa ramaie si asadzatori, sa nu sa mai duca."


Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana Ia a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (166l-l743) prezinta evenimente de la cumpana veacurilor XVII si XVIII, cand, parca mai mult ca altadata, vicleniile, intrigile, rasturnarile spectaculoase de situatie aveau consecinte dramatice in viata Moldovei. Autorul contempla un sir de evenimente, mare parte cunoscute direct, care au dus la jefuirea tarii de turci, tatari, fanarioti. De aceea, impresionat de suferintele celor de jos, nu o data exclama: "O/?, oh, oh! vai, vai, vai di tara! Ce vremi cumplite au agiunsu si la ce cumpana au cadzut!"

Fragmentul antologat trebuie situat in acest context. Ion Neculce surprinde prin dexteritatea cu care trece de la vorbirea directa la vorbirea indirecta, notand amanunte semnificative despre miscarile personajelor. Tensiunea psihologica si ineditul situatiei (vizirul cere sfat boierilor moldoveni, intre care Miron Costin) nu-l impiedica pe inteleptul si subtilul Miron Costin sa faca efortul de a-i indeparta pe turci din Moldova, expunandu-se, cu toate asigurarile pe care le primeste, unei mari primejdii. Vizirul "s-au zambit a rade" cand Costin marturiseste ca-i este frica sa spuna adevarul despre luarea Camenitei, apoi, auzind raspunsul, "iara au ras". Ca si in alte "momente" de acest fel, se remarca intuirea psihologiilor, capacitatea lui Ion Neculce de a sugera caractere bine conturate cu mijloacele specifice prozei. Episodul aduce in atentia cititorului o pagina antologica de diplomatie pusa in slujba intereselor majore ale tarii.