Poezie de maturitate, publicata la 1 decembrie 1886 in "Convorbiri literare", meditatia cea mai cunoscuta din lirica eminesciana e un text de o simplitate a discursului exemplara. Ea cunoaste noua manuscrise si alte cinci texte colaterale. Versiunea B a Luceafarului, cu care se suprapune nu numai ca metrica, se afla in acelasi caiet cu ultima versiune a acestei poezii. Compunerea pare sa dateze din 1882 - 1883.
Lipsita aproape in totalitate de figuri de stil, poezia transmite un mesaj transparent, fara a recurge la procedee multiple compozitionale, cu exceptia analogiei metaforice.
Ideea centrala e purtata pe doua coordonate: spatiul imens, al cosmului reglat de legi imperturbabile, si spatiul sufletesc al iubirii.
Ideea poate fi, cum socotea Ibraileanu, de sursa germana. Ramane mai putin semnificativ, insa, aspectul originalitatii la nivelul inspiratiei, fata de distilarea artistica a motivului.
Primele trei strofe seamana, mai degraba, a poem gnomic, asa cum observa Ioana Em. Petrescu: o tema amplificata de o ipoteza, "iluzia unei existente intoarse in nefiinta".
La nivel logic, micul poem dispune ideile distinct pe cele doua dimensiuni, alege un motiv romantic, steaua, arunca in nedeterminare distantele astrale si proiecteaza apoi imaginea in spatiul iubirii, al dorului care persista.
Nivelului analogic sau alegoric, care se constituie ca prima treapta de simbolizare, ii corespund semnificatii de prim nivel al generalizarii. Dar acesta se poate suprapune lecturii anagogice (metaforico-simbolice) si celei tropologice (a ideii generale), intrucat simbolurile sunt imediat asociate unor sensuri.
In esenta, ideea centrala a poeziei este una destul de limpede: relativitatea - mai cu seama a realitatilor supuse perceptiilor noastre.
Calinescu (Opera lui Mihai Eminescu) vorbeste despre "fiorul imensitatii uranice" in acest poem in care ,Raceala formularii exacte a legii astronomice inculca inexorabilitatea ei".
Motivul pe care se sprijina initial ideea aceasta se constituie intr-un punct de plecare de o sugestivitate exemplara: imaginea stelei rasarind nu se retine ca atare, ci ca metafora a calatoriei luminii: "La steaua care-a rasarit I E-o cale-atal de lunga, I Ca mii de ani i-au trebuit I Luminii sa ne-ajunga". O cale de mii de ani-lumina desincronizeaza fenomenele. Rasaritul stelei va fi perceput de noi peste mii de ani, timp in care ea poate sa fi disparut. "Motivul astrului mort care isi supravietuieste in icoana de lumina devine o constanta in creatiile eminesciene tarzii, de fapt un nucleu polisemantic pentru o noua serie motivica, ce nu a mai ajuns, credem, sa fie definitiv cristalizata" (Ioana Em. Petrescu, op. cit.).
De o poeticitate sublima este a treia strofa a acestui poem. Steaua ca icoana, inaltarea pe cer, oximoronul in expresie delicata din ultimele doua versuri creeaza o imagine de ansamblu exceptionala: "Icoana stelei ce-a murit I incet pe cer se suie: I Era pe cand nu s-a zarit, I Azi o vedem, si nu e".
Doar ultimei strofe ii e rezervata imaginea tinta, pentru care destinul astrului este doar "metafora cosmica a unei aspiratii irealizabile, aceea a comunicarii" (ibidem). Proiectia merge catre sentimentul cel mai complex in alcatuirea lui pluridimensionala: dorul. Iubire, nostalgie dureroasa, dorinta, tanjire, proiectie in amintire si vis, absenta, eternizare - acestea sunt doar partial definitiile dorului. La acest nivel, al planului sufletesc, noaptea adanca si lumina, persistenta luminii in ciuda disparitiei sursei, analogia iubirii cu lumina constituie elemente figurative pe care poezia le contine fara a recurge decat la semnificand concreti. Metafora devine, prin reductie, comparatie: "Tot astfel cand al nostru dor 1 Pieri in noapte-adanca, I Lumina stinsului amor I Ne urmareste incat.
Ritmul cantabil, armonia sonora a ansamblului fac din La steaua un poem pe cat de concentrat, pe atat de expresiv. Versificatia de aici e identica celei din Luceafarul: ritm iambic, rima incrucisata, masura de 7-8 silabe.
