La hanul lui Mânjoală - subiectul. formule ale fantasticului
Text de frontiera
Bucata in proza La hanul lui Manjoala, publicata in "Gazeta sateanului" (1898) si inclusa ulterior in volumele Momente (1901), Novele, povestiri 1908), se vadeste a fi un text de frontiera, avand caracteristici care tin atat de poveste, cat si de povestire si nuvela. Dincolo de caracterul discutabil al incadrarii, trebuie remarcata noua schimbare de ton pe care o opereaza cu aceasta ocazie proteicul si totusi unicul Caragiale. Ceea ce face interesul acestei proze e combinarea maiestrita a realului cu fabulosul fundamentat pe arhetipuri folclorice si traditionale.
Subiectul. Formule ale fantasticului
Naratiunea debuteaza cu hotararea unui tanar de a face un popas la hanul Manjoloaii, in drumul sau spre pocovnicul Iordache pentru logodna cu ,fata a mai mare". Amintitul han nu este unul obisnuit. Despre stapana lui -zdravana femeie!" - se spune ca ar fi gasit o comoara si ca umbla cu farmece. Iar pofta unor flacai de a calca hanul a fost taiata de cand o incercare de acest gen a esuat intr-un mod naprasnic pentru hoti: "unul pica mori, altul amuteste, hotii prinsi" Pe langa toate acestea, "cocoana Marghioala era frumoasa, voinica si ochioasa', asa ca flacaul care se autodescrie ca fiind "tanar, curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" se vede irezistibil atras catre han intr-o asa "seara aspra de toamna". Tanarului i se da o camera, este ospatat de insasi stapana hanului si, premisele existand - el, "mai mult obraznic", ea, femeie focoasa, - este lesne de inchipuit ca cei doi "[au] cautat mult chibriturile" pentru a aprinde lampa care se stinsese. Avantul tineretii o data potolit, flacaul isi reaminteste de drumul pe care trebuie sa-l parcurga, desigur ca un preambul al asezarii la casa lui. Stapana hanului incearca sa-l retina, insa nu gaseste argumente care sa reziste in fata laudabilei incapatanari a tanarului ce nu vrea sa incalce spiritul onoarei-Marghioala nu are ce face, il lasa sa plece, nu inainte de a-i face cadou o caciula, caci afara de acum e furtuna. Caciula se dovedeste a fi cel putin ciudata. Tanarul inainteaza vajnic, dar simte curand "o durere la cerbice. Io frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in urecht'. incalzit, gandeste ca a baut prea mult din vinul Manjoloaii si isi scoate caciula care parca il strange de cap "ca o menghinea" - senzatiile neplacute dispar. O pune la loc si "deodata sangele incepe iar sa-mi arza peretii capului". La aceasta ciudatenie se adauga si altele: in fata calului, speriindu-l, apare o mogaldeata, o caprita mica si neagra. Tanarul pierde directia, iedul dispare, iar calul fuge innebunit. Flacaul are impresia, pentru ca totul este doar o impresie, ca a ratacit patru ceasuri, timp in care se pare ca s-a invartit in cerc, pentru ca, toi ratacind, a ajuns din nou la han, iar iedul iata-l: e aici, a ajuns inaintea lui Semnalmente pentru intelegerea faptului ca se intampla lucruri necurate exista chiar inainte de patania tanarului. La observatia acestuia ca nu se afla icoane in incapere, cocoana Marghioala exclama cam prea repede "da-le focului (), d-abia prasesc cari si paduchi de lemn" Se pare insa ca numai noi, cititorii, am descifrat corect indiciile, iar tanarul nu, caci - odata reintors la locul faptei - a trebuit sa fie scos din han cu taraboi de pocovnicul Iordache. Farmecele Manjoloaii nu pot fi totusi usor ignorate: tanarul fuge de trei ori inainte de logodna si se intoarce la han. Este prins de energicul socru, dus legat cobza la schit, in munte, unde sta 40 de zile in "post, matanii si molitve". Iese pocait si se insoara. Acum cei doi - ginere si socru - pot sta de vorba ca intre barbati. Pocovnicul Iordache povesteste o alta patanie de la hanul Manjoloaii, al carei personaj central este usor de ghicit, dar pe care nu-l deconspira ginerelui, caci asta este "alta caciula"
Procedeele dramatizarii si ambiguizarii epicului
La hanul lui Manjoala releva un Caragiale neintrecut si in ipostaza de povestitor. insa si in aceasta ipostaza descoperim amprenta inconfundabila a genialului dramaturg. Povestirea poate fi segmentata in scene, intocmai ca intr-o piesa de teatru. Dialogurile au o mare relevanta si pot fi depistate in text chiar indicatii de regie. Alternarea persoanelor in discursul narativ, a stilului indirect cu cel direct (predominant) sunt alte dovezi ale dramatizarii -benefice estetic - povestirii.
O adevarata arta a punctelor de suspensie, a constructiilor eliptice si a intretinerii ambiguitatii (prin frecventa imperfectului si a modalizatorilor, de pilda) se desfasoara intr-o tesatura narativa fara nici o fisura. Finalul in poanta desavarseste aceasta demonstratie de mestesug si intuitie artistica de mare efect.
