LA FANION - Volum de poezii de Liviu Ioan Stoiciu, Bucuresti, . Amintirile autorului din anii copilariei petrecuti la Cantonul 248 de langa comuna Adjudu-Vechi, unde tatal sau era muncitor la caile ferate, constituie substratul genetic din care volumul s-a desprins, fara a secatui sursa, caci si alte cicluri, anterioare si ulterioare, isi trag substanta din aceeasi materie.
La fanion, cu care Liviu Ioan Stoiciu. a debutat, este al noualea volum al sau, celelalte opt - definitivate cu incepere din 1974 - ramanand pana astazi in manuscris, unele in intregime, altele partial.
Poeziile din cuprins au fost scrise in 1978, la varsta de 28 de ani, pe cand autorul era pedagog scolar in orasul Focsani. inainte de a aparea in volum, cateva au fost publicate in doua numere ale revistei .Amfiteatru" din 1979; Din cap (in nr. 2), Sta tabla, Ehe, sedea uriasul, Era un smalt, Ce imi placea, Salut, argonauti, O imagine a sufletului meu (in nr. 9). Aceasta din urma a fost retiparita in "Tribuna Romaniei", nr. 12, 1980.
Cum pe atunci nu se putea debuta in poezie decat prin concurs, autorul s-a adresat poetei Gabriela Negreanu, redactor Ia Editura Albatros, pentru a inscrie manuscrisul pe lista celor ce urmau sa fie inaintate juriului in . Norocul ii surade de aceasta data si cartea intra in librarii in toamna lui 1980, fara nici o "taietura" din partea cenzurii.
In acelasi an va primi, pentru La fanion, premiul Uniunii Scriitorilor din Romania.
Chiar daca imaginile scrierii si ale literelor se intalnesc in cateva poezii din volum, Liviu Ioan Stoiciu. face parte din categoria celor ce isi intemeiaza limbajul pe oralitate. Doua urmari importante ar putea avea acest fapt: mai intai, o receptare inadecvata a poemelor de catre literati, care vor incerca sa le judece din perspectiva limbajului scris, iar in al doilea rand, o priza rapida la marele public, obisnuit sa comunice, chiar si in conditiile alfabetizarii generale, mai ales prin vorbire. Aceasta dorinta de-a recuceri cu mijloacele oralitatii atentia publica il indeparteaza pe autor de estetica elitista a poeziei moderne. Liviu Ioan Stoiciu. e un model de poet volubil, pentru care placerea rostirii e mai mare decat aceea a scrisului. Prezenta sa elocutorie in poem se impune numaidecat, atat prin frecventa formulelor introductive ("ei, dar ascultati", "fii atenta" etc), cat si prin indicatiile scenice de tipul: "ziceam noi in cor repede". Versurile inregistreaza chiar si sunetele parazitare ce apar in cursul vorbirii, fiindca acestea, desi nu au un sens anume, sunt totusi importante ca indiciu al oralitatii. Dintre figurile stilistice ale oralitatii, poetul intrebuinteaza, uneori pana la satietate, aposiopeza. isi intrerupe frecvent, din motive diferite, vorbirea, lasand in seama interlocutorilor sau a celor ce il asculta complinirea semantica a propozitiilor. Ambiguitatea poeziilor, in masura in care exista, se datoreste in primul rand acestor aposiopeze care deschid posibilitatea unor oscilatii in interpretare.
Din aceeasi categorie de figuri stilistice provine si dialogismul, deseori intrebuintat. Efectele sale pot fi urmarite nu numai in directia oralitatii, ci si in aceea a particularitatilor de gen: dialogul presupune existenta personajelor (cantonierul, cantoniereasa, fata picherului, tatal si mama poetului etc.) tulburand intr-o oarecare masura integritatea lirica a poeziilor. Dar ceea ce particularizeaza atat limbajul poetului cat si cel al personajelor este, cum a observat Ion Pop, familiaritatea. Angajat in directia oralitatii, discursul poetic nu ocoleste nici interjectia (alei, huo, ha, aha, ehe), nici fonetismele regionale (prav, sa vaz, sa spui, sa auz, miroasa, ai fi) si nici expresiile vulgare ("nu te mai chiori, ma, la mine", "sa ma stric de ras", "amaratul ala de fanion", "te stricasi la cap").
Acte de vorbire, poemele par a se constitui prin aleatorism, refuzand ceea ce indeobste se numeste compozitie. Ele sunt mai curand fragmente ale unui continuum verbal decat unitati de sine statatoare delimitate printr-o structura autarhica. De altfel, considerandu-lc el insusi parti desprinse dintr-un discurs mai amplu, poetul a si renuntat sa le dea un titlu, care ar fi fost oricum un factor de centralizare, preferand sa le identifice dupa incipit. Cartea lasa de aceea impresia unui flux al rostirii segmentat mai mult conventional, fara ca aceasta sa duca la aparitia discontinuitatilor interioare. Specificul volumului nici nu trebuie cautat, de fapt, in adancime, nu e nevoie pentru sesizarea lui de un efort de penetratie, fiindca el izbucneste intotdeauna la suprafata.