Kir Ianulea a aparut in revista "Viata romaneasca" in 190. Scriitorul insusi indica sursa de inspiratie a acestei nuvele in opera lui Machiavelli cu titlul Belfegor Arcidiavolo: "Aceasta poveste se gaseste in Giovanni Brevio, «Rime», Roma, 1545, intitulata Novella di Belfegor, mai tarziu, in . apare cu acelasi titlu sub numele lui Machiavelli, si de atunci trece intre operele complete ale ilustrului secretar florentin. (Un bibliograf englez, John Dunlop, crede ca originalul lui «Belfegor» se gasea intr-un manuscript italienesc al Bibliotecii St. Martin din Tours, manuscript disparut pe vremea razboaielor civile.) Dupa Machiavelli, La Fontaine, fabulistul francez, a dat pe «Belphegor» in colectia «Contes», publicata prima oara la Paris".
Radacinile biblice si valorificarea literara a temei
Tema prozei este cea a diavolului insurat sau a femeii smintite. Aceasta tema isi poate avea originea intr-o legenda orientala (biblica), in neintrerupta circulatie: "Totdeauna tratata in viziune comica, relatia barbat - femeia cu toane a inregistrat si alte ilustrari de la Renastere incoace, in teatru, pictura. La Fontaine scrie un poem despre diavolul casatorit. Un dramaturg englez, John Wilson, reprezinta in 1690 tragi-comedia Belfegor sau insuratoarea diavolului11 (V. Fanache, Caragiale).
Textul se incadreaza in "capitolul oriental al mitologiei caragialiene" (Mircea Tomus). I.L. Caragiale se "dovedeste un maestru al reconstituirii culorii locale", descoperind "capriciile amorului dominat de sminteala cu neputinta de stapanit a femeii" (V. Fanache, op. cit.). Din punct de vedere temporal, "povestirea Kir Ianulea si La hanul lui Manjoala se desfasoara intr-o atmosfera realist-fantastica. Fantasticul este impus de structura insasi a personajelor feminine al caror malefic atu asupra barbatilor scapa intelegerii rationale si e raportat la cauze supraumane, diavolesti. Functiunea fantasticului este astfel pur estetica, el facand parte din «normalitatea umana» (Paul Zarifopol) a unei lumi dintr-un anumit timp istoric, dincolo de care transpare mereu fascinanta dimensiune a eternului feminin" (V. Fanache, op. cit).
Secventele naratiunii
Epicul poate fi rezumat la urmatoarele momente: Dardarot, imparatul iadului, vrea sa cunoasca adevarul privind natura si explicatia comportamentului uman, vrea sa verifice valabilitatea cauzei pe care toti muritorii o invoca pentru nenorocirile lor, si anume femeia: "toti oamenii sositi de pe la dansii aici la noi se plang decat numa si numa de sotiile lor; toata vina o arunca pe spinarea nevestelor. Aghiuta este investit cu dificila sarcina de a verifica aceste lucruri, fiind emisarul iadului pe pamant, timp de zece ani, supus "la toate slabiciunile si ticalosiile pamantenilor, la nestiinta, la saracie, prostie si manie". Aghiuta, luand infatisare de muritor, "nici matuf, dar nici prea tangau, om tocmai in puterea varstei, frumos si aratos", alege Bucurestiul, pentru a cunoaste viata de barbat insurat, casatorindu-se cu Acri vita, ,fata mai mare a lui hagi Canuta", care era "vestita de frumoasa, dar avea numai un "cusur", "ca se uita uneori, nu intotdeauna, crucis". Aceasta trasatura semnificativa releva conceptia ca "omul insemnat este rau" (Serban Cioculescu). Aghiuta si Acrivita au o "nunta stralucita cum nu se mai pomenise vreodata in mahalaua Negustorilor*'. Istericalele Acrivitei se declanseaza a doua zi dupa nunta, in forme derutante. Din blanda si supusa, "chioara lui Canuta' devine "o leoaica", ce ii sperie pe toti din jur: "- Sa stiti ca de azi incolo sunt eu stapana aici! Si sa mai stiti ca cu lanuloaia n-o sa va mearga cum va mergea cu prostul de lanulea! si inca sa mai stiti ca eu am toane: pe cine m-o supara cu atitica macar, il plesnesc si-l trimit numaidecat la agie sa-si ia merticul si de-acolo!". Acrivita intoarce "una dupa alta «foile» caracterului" (V. Fanache, op. cit.), devenind o sotie geloasa, zuliara", facand din viata lui lanulea un sir nesfarsit de nenorociri. O alta patima a Acrivitei o reprezinta "darul foitelor", fiind o mare amatoare de petreceri si de jocuri de noroc, avand casa ,plina de jucatori". Apoi, pe neasteptate, Acrivita devine, din scorpie nebuna", femeie iubitoare, alin-tandu-l si rasfatandu-l pe Kir Ianulea: "lumina mea", "mangaierea lumii", dar Sandind in sine ,JLu cu budalaua, cu capsomanul asta de lanulea, mult n-am sa mai fac purici la sa ma gandesc la viitorul meu" Ruinat de catre sotie, Kir Ianulea isi reia indatoririle diavolesti de dina.nte de casatorie. Fiind salvat de negustorii care il urmareau pentru plata unor datorii, si, apoi, salvat de Negoita, Kir Ianulea va chinui cateva femei prin posedarea sufletului lor. Numai Negoita va fi capabil, printr-un pact prealabil cu diavolul (Aghiuta), sa exorcizeze raul din femeile posedate, fiind rasplatit imparateste. A treia femeie posedata de Aghiuta este chiar fiica lui Voda, dar Negoita nu mai poate scoate diavolul din femeie, deoarece pactul dintre ei nu mai era valabil. Doar Acrivita va reusi. Ultima "vocatie" a Acrivitei este aceea de a vindeca femeile posedate de catre diavol. Misiunea pamanteasca de zece ani a lui Aghiuta se incheie, el intorcandu-se acolo unde ii este locul, in iad. Aghiuta se intoarce "rupt de oboseala;1, primind permisiunea de la Dardarot de a dormi "trei sute de ani".
Personajul feminin
Naratiunea Kir Ianulea aduce in prim-plan un personaj feminin fascinant, o intrupare a eternului mister feminin ce reafirma inca o data acest mister ca indicibil. Acrivita, femeie cu toane, plina de istericale si de reactii neprevazute, poate fi asemanata cu Coana Marghioala din La hanul lui Manjoala, exercitandu-si "rautatea sau perfidia sprijinindu-se pe legaturile ei cu diavolul, ba, uneori, cu o putere si mai intunecata, care-l inspaimanta pe necuratul insusi". Caragiale creeaza prin Acrivita "un portret de femeie su-prademonica" (V. Fanache, op. cit.). "Femeile suprademonice" sunt niste isterice, iar femeia isterica e o "domina insana" (op. cit.) si un semn al diavolului in lume. Pompiliu Constantinescu incadreaza personajul feminin din Kir Ianulea in lumea personajelor caragialiene, subliniind: "Acrivita e din aceeasi pasta cu femeile din comedii, lanulea, cu sotii terorizati, pacaliti, din Momente, si din teatru. Iar atmosfera de mahala in care-si incadreaza actiunea, culoarea locala a mediului si a limbajului intaresc impresia noastra. Caragiale s-a realizat, ca prozator, tot in structura lui monovalenta".
Stilul
in Kir Ianulea, Caragiale se remarca prin talentul sau deosebit de povestitor, prin savoarea limbajului si prin capacitatea de a surprinde culoarea locala, fiind, potrivit aprecierilor lui G. Calinescu, "un mare promotor al balcanismului", continuator al lui Anton Pann si Nicolae Filimon. Pompiliu Constantinescu apreciaza ca "gustul pentru balcanitate se manifesta, la I.L. Caragiale, in forma povestirii cu talc; moralitatea e implicata in naratiune si intelepciunea orientala imbraca haina pitorescului de epoca si limbaj"-Culoarea locala este redata prin folosirea unor termeni din fondul pasiv al vocabularului epocii fanariote, reprezentat in mare masura prin grecisme si turcisme. O alta trasatura a stilului lui I.L. Caragiale este dezvoltarea unui anumit tip de oralitate in planul personajelor, care insa nu se regaseste si in planul autorului. "Prin anumite trasaturi lingvistice specifice, prezente atat in planul autorului, cat si in acela al personajelor, poate fi stabilita, de exemplu, diferenta de epoca dintre Kir Ianulea sau Abu Hasan si Momente sau comedii. Nuvelele orientale se petrec, desi in parte fantastice, intr-un foarte real si autohton Bucuresti de la sfarsitul secolului al XVIII-lea sau inceputul secolului al XlX-lea, iar criteriul datarii lor este constituit exclusiv de fondul lexical utilizat (), elemente vechi, turcesti si neogrecesti. Schitele in schimb sunt ilustrative pentru sfarsitul secolului al XlX-lea" (Mihaela Mancas, Limbajul artistic romanesc in secolul al XlX-lea).
Caragiale se dovedeste a fi si in domeniul prozei un fin cunoscator al naturii umane, folosind "fantasticul pentru a avertiza ca lumea erosului este mereu alta decat cea inchipuita, misterioasa si ambigua, avand indreptata o privire ironica spre cei care vor sa-i prescrie legi fixe de comportament" (V. Fanache, op. cit.).
Nuvela Kir Ianulea este o creatie remarcabila in care Caragiale da dovada de o adevarata arta de povestitor, de o mare capacitate de a surprinde complexitatea comportamentului feminin. Prin Kir Ianulea. La hanul lui Manjoala, Calul dracului, I.L. Caragiale are meritul de a deschide drumul prozei fantastice a secolului XX ilustrata de autori ca Mircea Eliade si Vasile Voiculescu.
BIBLIOGRAFIE:
Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, voi. II, EPL, Bucuresti, 1967; Fanache, V., Caragiale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984; Mancas, Mihaela, Limbajul artistic romanesc in secolul al XlX-lea, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983; Tomus, Mircea, Opera lui I.L. Caragiale, Ed. Minerva, Bucuresti, 1977.
(L. V.)
