JURNALUL UNUI JURNALIST FARA JURNAL - Lucrare memorialistica postuma de Ion D. Sirbu - publicata intr-o prima editie in doua volume (purtand subtitlurile Glosse, voi. 1, Craiova 1983-l986 si . Exercitii de luciditate. Roman politic la Craiova in 1991 si .
Editia a doua, revazuta si adaugita, aparuta in 1996, foloseste subtitlul Glosse pentru ambele volume, renuntand la celelalte precizari pentru volumul I, dar pastrand mentiunea Roman politic pentru cel de al doilea. ingrijitorii ei au completat textul in urma colationarii primei editii cu dactilograma supravegheata de autor si cu o parte din insemnarile aflate in "Caiete"-le ce alcatuiesc prima forma a jurnalului.
Alcatuita din cinci mari sectiuni (in editia a II-a: Iarna unu: 1983-l984, Iarna doi: 1984-l985, Iarna trei: 1985-l986, A patra iarna: 1986-l987, Iarna 1988-l989, ultimul titlu apartinand editorilor) cartea lui Ion D. Sîrbu reprezinta o forma sui generis si foarte greu de definit a unui text memorialistic. Autorul nu realizeaza o lucrare narativa (desi naratiunea, scurta si pe portiuni, ocupa totusi un loc in cadrul ei), ci, dupa cum arata subtitlul de Glosse, o suita de meditatii asupra destinului omului si intelectualului in epoca totalitara, intr-una din ele autorul insusi isi interzice memorialistica obisnuita: "Sa nu alunec spre formula de jurnal intim si personal: sper ca cititorul prezumtiv al acestor insemnari isi da seama ca toate persoanele cu care stau de vorba sunt de fapt personaje din romanele mele, simple fictiuni ale singuratatii, parteneri de dialog ai monologului meu. Pana si Olimpia".
Din Jurnal nu lipsesc, totusi, informatiile despre lumea copilariei si adolescentei autorului (colonia Petrila), cea a tineretii (razboiul, cunoscut direct, pe front, si Sibiul universitar), a maturitatii (experienta didactica si cea carcerala) si a senectutii (lungul exil "alutan"), dar ele nu compun o autobiografie, ci apar, secvential si cumva pe neasteptate, ca simple ilustrari ale unor adevaruri mai generale despre soarta omului si a romanului, tarat in vartejul evenimentelor adesea absurde ale acestui sfarsit de mileniu.
In cuprinsul acestor secvente capata corp cateva "personaje": reale (mama, tatal, L. Blaga, sotia), fictive (Napocos, Mosul, Profesorul, rabinul Sommer, Tutila), sau generice ("batranul pensionar"), construite cu mijloace similare si servind nu o trama narativa ci in-scenarea ideilor si deliberarile interioare ale autorului insusi. Acesta, care n-a putut spera si, cu atat mai putin, imagina transformarile ce se vor petrece in centrul si Estul Europei la putin timp dupa decesul sau, se lupta, cu arma luciditatii si a simtului ridicolului (uneori si cu cea a umorului), cu o disperare neagra, provocata de constiinta inexorabilei disolutii a tuturor valorilor in care viata si cartile l-au facut sa creada: "imens cataclism eshatologic", la care Dumnezeul tuturor religiilor e luat ca martor "alaturi de sarpele si demonul casei si ai patriei". Jurnal de idei, nu de evenimente, cartea se construieste in jurul catorva teme si laitmotive obsesive, care se regasesc atat in meditatiile autorului, cat si in citatele (numeroase si variate) alese din lecturile sale filosofice, literare, stiintifice si politice. Ele pot aparea ca atare, enuntate, repetate, dezvoltate prin schimbarea unghiurilor de abordare sau prin adaugarea de amanunte, sau pot fi "inscenate" in dialoguri cu personaje reale sau fictive, ori pot fi deduse ca "morala" a unor anecdote de sorginte literara, sau retinute din propria experienta de viata a autorului. Structura mozaicala, dar de o remarcabila unitate, Jurnalul se citeste "cu sufletul la gura", fiecare secventa - rotunda in sine si auto-suficienta - fiind in acelasi timp "deschisa" spre o continuare pe care cititorul o banuieste, pe drept cuvant, la fel de incitanta. Marile teme ale cartii decurg toate din experienta confruntarii individului - si popoarelor - cu totalitarismul: puterea si efectele ei asupra omului (mai ales asupra celui mediocru), dubla (eventual multipla) constiinta si duplicitatea inevitabila, robotizarea (disparitia individualitatii, originalitatii, puterii creatoare), minciuna, moartea satului, decadenta - dezintegrarea -disparitia valorilor (etice, estetice, politice etc), riscul decaderii umanului insusi si, pe langa toate acestea, lipsa de speranta si de viitor. Fundamentul acestei regresiuni generalizate consta in inexorabila transformare a utopiei filosofice, pusa in practica, in dictatura, in pretentia de a impune ideile "cu maciuca, sabia, pistolul, tancul", in transformarea predicatorilor in tirani.
Pe masura ce textul - si timpul in care e scris - evolueaza, el devine tot mai deznadajduit si mai amar, tema mortii si ideea sinuciderii apar tot mai des. intregul univers intra sub domnia Prostiei (intelectualitatea romaneasca a fost, practic, lichidata, cea europeana se autoiluzioneaza, alunecand tot mai mult spre o "stanga" impermeabila fata de orice spirit critic autentic), cei trei F - frig, foame, frica - se instapanesc asupra tarii, iar autorul e din ce in ce mai izolat in "starea" sa de "Iovie". Si totusi, in intunericul care devine din ce in ce mai adanc si mai cuprinzator, exista cateva puncte de lumina, posibile solutii (care, insa, in mod tragic, nu vor functiona pentru autor, desi vor Jiincfiona, decat dupa moarte). Patria, inteleasa insa nu la modul simplist-pro-pagandistic, ci ca o patrie inainte de toate spirituala, Limba romana, lectura si scrisul, conditionate de pastrarea luciditatii (singura forma de libertate ramasa posibila), ironia (tehnica a detasarii de suferinta individuala si colectiva), recursul la un Dumnezeu care nu are insa nici una din infatisarile stipulate de religiile curente, sunt toate elemente de stabilitate, puncte fixe si valori incoruptibile, care permit in continuare ancorarea autorului in existenta si elaborarea operei.
Toate aceste teme de meditatie revin, de altfel, atat in romanele pe care Ion D. Sîrbu le redacteaza paralel cu Jurnalul (Adio, Europa*, Lupul si catedrala), cat si in corespondenta din care un reprezentativ florilegiu a aparut in volumele Traversarea cortinei (1994) si Scrisori catre bunul Dumnezeu (1998).
In Jurnal - ca si in celelalte scrieri ale autorului de altfel - se concretizeaza o cu totul particulara fuziune a unei oralitati reprimate (I. D. S. ar fi fost - a fost, atat timp cat i s-a dat posibilitatea - un exceptional profesor si conferentiar si un vorbitor-povestitor cu apetit de comunicare inepuizabil) cu stilul elaborat al carturarului, pentru care forma expresiei (ce tinde spre imbinarea fulgurantei cu maxima incarcatura ideatica) este o preocupare permanenta. Autorul "se joaca" cu cuvintele, exploatandu-le istoria, sensurile de baza si conotatiile, scotand la lumina cuvinte uitate, inventand cuvinte noi, salvandu-le pe cele degradate prin uz, compunand calambururi (nu de dragul jocului de cuvinte, ci ca mod de expresie sintetica si frapanta), acest aspect al cartii numarandu-se printre cele mai delectabile pentru cititor. Scriere memorialistica de o factura cu totul speciala, marturie autentica si de veritabila profunzime asupra unui deceniu dintre cele mai grele pentru intelectualul roman, opera in acelasi timp variata si unitara si exceptionala performanta lingvistica si stilistica, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal se numara, fara putinta de tagada, printre cele mai substantiale revelatii ale "literaturii de sertar" din vremea dictaturii comuniste in Romania.
