La nici trei decenii de la aparitia "Daciei literare", stindard al eforturilor unioniste exercitate pe teritoriul cultural, considerat prevalent celui adminis-trativ-politic, si revista de directie a romantismului romanesc, o alta epoca-a "marilor clasici" -, o alta revista - "Convorbiri literare", organ al asociatiei culturale Junimea - si o alta mare personalitate cu un covarsitor rol in modelarea culturii noastre - Titu Maiorescu - demonstreaza ca progresul civilizatiei romanesti, fundamentat pe resurse organice, presupune si o fireasca deschidere spre valorile europene ale timpului. Epoca istorica bogata in evenimente hotaratoare pentru destinul romanilor a fost martora, consecutiv, a Unirii (1859), a detronarii lui Cuza si a instalarii pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzolern (1866), a obtinerii suveranitatii nationale, in urma Razboiului de Independenta (1878), a transformarii statutului politic al tarii, din principat in regat, prin incoronarea lui Carol, intaiul rege al tarii numite, de-acum. Romania. Timpul este dominat de liberalism, dar ideile generoase ale revolutiei de la 1848 se degradasera in sforaitoare demagogie patriotarda, frenezia intreprinderilor culturale pasoptiste deviase in euforie incapabila sa trieze valoarea de bunele intentii, iar cultul "duhului national" se transformase intr-o "megalografie" ce presupunea ca tot ceea ce e scris in romaneste are valoare in sine. In acest climat de confuzie a valorilor, specific epocilor tensionate de tranzitie, demersul junimist va avea o functie curativa si reglatoare: entuziasmul generos al pasoptului - varsta a copilariei natiunii -va fi inlocuit de spirit critic, proba a echilibrului si a dreptei masuri, precum si dovada certa a intrarii natiunii si culturii romanesti in maturitate.
Prin toate eforturile sale, noua orientare va sustine respectul adevarului, ca temelie a existentei socio-culturale a natiei, cultul pentru valoarea autentica, vocatia lucrului bine facut si rostul luciditatii in viata publica, ca si in aprecierea operei de arta. De aceea, s-a considerat ca Junimea reprezinta "suflul de temeinicie" pe care se va consolida modernitatea civilizatiei si a culturii noastre, reprezentand, intr-o succesiune a influentelor externe receptate, "ispita germana", ulterioara celei franceze din epoca pasoptista.
La 1863 se intemeia, la Iasi, inca orasul-capitala al Principatelor, o asociatie culturala pe care membrii ei fondatori - P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu - o boteaza neangajant si fara pretiozitate, Junimea. Simplitatea acestui nume contrasteaza cu bombastica latinizanta preferata in epoca si atat de savuros ironizata de Caragiale in opera sa. Asociatia culturala se va dovedi nu numai stabila, ci si extrem de longeviva si solidara in gusturi, idei estetice, principii. in ciuda diferentelor de varsta, formatie intelectuala sau temperament ale membrilor sai si, ulterior, chiar in ciuda generatiilor care au constituit amplul fenomen junimist. Campul asupra caruia se va exercita actiunea junimista va fi unul larg, al culturii, in ansamblul ei, particularizat in domenii precum cel al limbii si ortografiei, al civilizatiei si culturii, prin formele si institutiile ei, al literaturii si al criticii literare. Influenta ei modelatoare se extinde in toate fostele provincii romanesti, nu numai dupa divizarea societatii si mutarea unora dintre membrii ei in noua capitala a tarii, Bucuresti, ci si de la inceput, prin societatea Romania Juna si revista Tribuna din Sibiu, sub conducerea lui loan Slavici (cu activitati desfasurate la Brasov si, itinerant, la Cernauti), ambele fiind o prelungire a ideilor junimiste dincolo de spatiul moldovean. Prestigiul societatii, al ideilor si membrilor ei va ajunge, in scurt timp, covarsitor, Junimea reprezentand pentm intreg spatiul locuit de romani un etalon de care se tine seama atunci cand e vorba despre aspecte ale vietii publice - gazetarie, cultura, politica - si literar-artistice. Ceea ce asigura unitatea demersului cultural junimist si face din el un adevarat curent cultural este "spiritul junimist", fundamentat pe cateva trasaturi statornice si comun impartasite: ..spiritul filosofic", "spiritul oratoric", "gustul clasic si academic", "ironia", "spiritul critic" (Tudor Vianu).
Spiritul filosofic, usor de detectat in articolele si studiile lui Maiorescu, presupune un gust special pentru teorii, principii si norme, apetenta speculativa si recursul la idei generale, cu rol legitimator. De aici se nasc discutiile, aprinse uneori in cadrul intalnirilor, despre limba si redarea spiritului ei in grafie, despre arta si valoarea estetica a operei, despre poezie ca ilustrare a frumosului transcendent, ca si despre functia moralizatoare a artei; tot de aici deriva placerea generalizarii, a stabilirii unor ..norme", ca si nevoia clarificarii, prin punerea in concepte filosofice a realitatii: "conditiunile" poeziei, o data stabilite, inlesnesc judecata sigura asupra valorii operei puse in discutie. In Amintiri de la Junimea, lacob Negruzzi noteaza "placerea speciala (a Junimii, n.n.) pentru filozofie". Tot in acest sens trebuie amintita preocuparea cercului de a sustine formarea de filosofi din randurile membrilor sai la universitati europene (Eminescu trebuia sa se intoarca, dupa studii, ca profesor la o catedra de filosofie a Universitatii iesene), ca si aprecierea de care s-a bucurat spiritul eminescian "reflexiv mai peste marginile iertate" si poezia sa.
Spiritul oratoric, replica la retorica pasoptista, ca si la gaunoasa, sfora-itoarea "limbutenie" parlamentara si gazetareasca a epocii, viza in mod substantial calitatea de avocati, profesori, popularizatori de cultura si idei, oameni de catedra - proprie multora dintre junimisti - si, o data cu trecerea timpului, pe cea de parlamentari. Prin ciclul de conferinte Preleefjuni populare, adresat unui public cultivat, provenit din saloanele aristocratiei iesene, vorbitorii se supuneau unui adevarat ritual constrangator: tinuta impecabila, informatia academica, dictia expresiva, dar mai ales concizia, claritatea, eleganta, sobrietatea lapidara si ironia demonstratiei erau obligatorii. Titu Maiorescu, cel mai stralucit dintre oratorii grupului, poate fi considerat un intemeietor al oratoriei universitare romanesti.
Gustul clasic si academic va unifica preferintele literare ale junimistilor, stabilind consensul in aprecierea acelor opere ce se remarca prin echilibru, sinceritatea "simtimantului", expresivitatea noua a limbajului - toate acestea generatoare de valoare estetica, supremul atribut al operei de arta. El va opera ca norma atat pentru creatorii de literatura din cadrul cenaclului (Eminescu, Caragiale, Slavici), cat si ca set de criterii valide in judecarea productiei literare. Aceeasi trasatura presupune insa si lipsa de interes si de intelegere a junimistilor fata de orientari estetice cu care au fost contemporani: simbolismul sau naturalismul.
Trasatura definitorie a spiritului junimist, poate tocmai din cauza impactului avut in epoca, e spiritul critic. Bataliile in care junimistii s-au angajat, in respectul adevarului, au fost numeroase si indreptate impotriva "directiei vechi" din cultura romana, "in contra" "neadevarurilor" pe care se inteme-iasera limba (etimologismul, directia latinizanta), cultura si societatea (prin import de instituia occidentale jura "fond"), arta (prin confuzie valorica si lipsa de inspiratie), istoria (prin studii nestiintifice privind romanitatea noastra pura si prin falsificarea etimologiei), oratoria (prin betie de cuvinte). Criticismul junimist vizeaza demistificator toate "formele fara fond" din epoca. Adaugata spiritului critic, ironia, aplecarea spre zeflemeaua taioasa -indreptata nu numai spre adversari, ci si in interiorul grupului, ca unealta polemica, dar si ca forma de libertate si mobilitate a spiritului, completeaza un portret colectiv ce se compunea, paradoxal, din multe individualitati -unele dintre ele de exceptie. Intransigenta criticii, executia nemiloasa a tot ceea ce purta amprenta derizoriului si a ridicolului - atal de proprie junetii! - se va domoli cu timpul, cedand locul efortului constructiv in etapele de maturitate ale miscarii. Celebru a fost, in epoca, "dosarul" Junimii in care se colectau mostre de prostie, gafe din gazetaria sau literatura vremii (si care ajunsese in scurt timp atat de voluminos, incat a fost abandonat)! Aceeasi ironie taioasa facea savoarea intalnirilor Junimii, la care consensul stabilise ca anecdota primeaza si ca gluma putea intrerupe orice dezbatere aflata la ordinea zilei. Asa va fi gustat initial Creanga, ca "vartosul glumet" al cenaclului, si tot la fel, comediile lui Caragiale, vor fi citite in delirul general al asistentei.
Asociatia culturala traverseaza, in istoria ei, cateva etape distincte. Prima si cea mai fertila, in care s-au cristalizat principiile generale ce au normat demersurile in limba, ortografie, literatura si cultura, a avut un accentuat caracter polemic. intinsa pe durata unui deceniu (1863-l874), ea a marcat ofensiva junimistilor impotriva "directiei de astazi", din epoca, si s-a cristalizat in articolele si studiile lui Titu Maiorescu referitoare la starea limbii si a ortografiei, la poezia contemporanilor sai, diagnosticata necrutator drept "infirmerie" a literaturii romane, la "neadevarul" si lipsa de substanta a formelor si institutiilor culturale importate. Acum, asociatia isi infiinteaza propriul organ de presa, "Convorbiri literare", aparut in 1867, una dintre cele mai importante reviste de directie din cultura noastra ce va aparea, fara intrerupere, pana dupa al doilea razboi mondial. Longevitatea revistei poate fi considerata miraculoasa, intr-o presa ca cea romaneasca, obisnuita mai degraba cu publicatii meteorice, decat cu cele de traditie. Cea de a doua etapa (1874-l885), numita dupa o expresie maioresciana, "a directiei noi", inregistreaza cele mai stralucite succese pe taramul literaturii: aparitia poeziilor eminesciene, a trei din cele patru capitole ale Amintirilor lui Creanga, a operei comice caragialiene - volumul de Momente si schite si comediile - ca si a volumului Novele din popor al lui Slavici sunt numai cateva dintre exemple. Tot in aceasta etapa "sistema ortografica junimista" primeste validarea Academiei, care-i confera statut obligatoriu, de norma, dupa ce ea fusese imbratisata cu entuziasm in scoli, in presa si de catre sustinatorii Junimii. intr-o ultima etapa (anii 1885-l944), o parte a asociatiei se muta la Bucuresti. Membrii marcanti, deveniti titulari ai unor catedre universitare si oameni politici de prima mana. ca si altii, nou-veniti in grup, dirijeaza interesul asociatiei si pe acela al "Convorbirilor literare" inspre studii universitare de istorie, geografie, filosofie sau estetica. Interesul pentru literatura si critica literara scade.
Personalitatea cea mai importanta a Junimii, avand un rol covarsitor in modelarea si modernizarea culturii noastre, a fost Titu Maiorescu. La fondarea asociatiei, el era proaspat revenit in tara de la studiile universitare din Franta si Germania. Aducea cu sine nu numai trei licente - in drept, filosofie si litere - un doctorat in filosofic ci, mai ales, respectul pentru o formatie intelectuala de inalta specializare, fapt putin obisnuit in epoca, si cultul nemtesc pentru munca tenace, in respectul valorii autentice, al adevarului si al temeiniciei. Mai presus de toate insa, o vocatie pragmatica de a-si pune cunostintele teoretice in slujba si pe taramul viu al realitatii romanesti a facut din el un mare om al timpului sau. A fost profesor, iubit si imitat de discipoli (un fost elev, G. Meissner il aminteste astfel: "Ascendentul asupra noastra al profesorului, «ce seaman n-avea» este atat de covarsitor, incat de la o vreme si pe nesimtite, «forma inghitind fondul» ne pomeniram ca glasuim, gesticulam, miscam capul aidoma dupa modelul atat de scump noua. Progresam vazand cu ochii."); director al Gimnaziului Central si al Scolii Normale "Vasile Lupu" (unde isi va lua atestatul de invatator Creanga, dupa raspopire), la numai 23 de ani, decan al facultatii de filosofie si rector al Universitatii iesene, dar si avocat stralucit. Ulterior, om politic angajat in reformele epocii (in calitate de ministru al Instructiunii publice propune o reforma a invatamantului prin care reclama infiintarea unor scoli secundare, licee cu profil real si a unei scoli politehnice, capabile sa formeze nu literati, ci o clasa burgheza productiva de bunuri si civilizatie materiala), servindu-si tara ca ministru cu diverse portofolii (Justitie, Externe, Instructiunii si Cultelor) sau ca prim-ministru. Un jurnal tinut cu consecventa din anii adolescentei petrecuti la colegiul Theresianum din Viena, pana in ultimii ani ai vietii, insemnari zilnice - dintre cele mai impresionante din literatura noastra - reveleaza postum resorturile intime ale unei personalitati percepute adesea "in efigie". Probabil ca unul din Aforismele sale defineste cel mai bine o personalitate atat de bogata: "Arta vietei? Rezerva, discretiune, cumpatare, in genere negatiune si in rezumat abnegatiune." Figura sobra, impunand prin bogatia cunostintelor, ca si prin demnitatea fireasca a tinutei, stiind sa-si nimiceasca adversarii de idei printr-o ironie necrutatoare, totdeauna urbana si inalta, dar oferindu-se cu devotament discret prietenilor, Titu Maiorescu ramane pe durata a cinci decenii un om providential cu o influenta decisiva asupra societatii romanesti, contemporana si ulterioara lui. Ideile sale isi pun amprenta asupra spiritului junimist atat de adanc, incat ele pot fi considerate ale Junimii, ca grupare, si ale curentului literar pe care aceasta il denumeste, in ansamblul sau.
In domeniul limbii si ortografiei, "sistema ortografica junimista" s-a cristalizat in urma unor aprinse dezbateri, pe fondul interesului general al epocii pentru stabilirea unei scrieri unitare, dupa ce ministrul I. Ghica luase anterior masura inlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. in opozitie cu etimologismul lui Cipariu, A.T. Laurian. I. Massim si al altor latinisti de la Societatea Academica Romana, junimistii tin seama de metamorfoza limbii romane, de schimbarile survenite in cadrul ei de-a lungul mileniilor. Ei renunta la principiul etimologic, menit sa sublinieze prin grafie originea latina a cuvantului romanesc, si adopta principiul fonetic, dupa care fiecarui sunet ii corespunde, in scris, o litera. Se aduc clarificari si in privinta imbogatirii cu neologisme a vocabularului romanesc: ele vor fi importate cu discernamant, atunci cand denumesc notiuni noi, pentru care limba noastra nu are inca forme proprii; de preferinta, imprumuturile se vor face din limbi de origine latina, mai ales franceza, ca mai adecvate spiritului limbii noastre. in privinta calcurilor lingvistice (traducerea, cuvant de cuvant a expresiilor idiomatice, a metaforelor curente, a zicerilor tipice din anumite limbi), frecvente indeosebi in gazetele din spatiul ardelean si bucovinean, junimistii observa monstruozitatea si ridicolul unui atare demers, interzicandu-l, prin urmare. Toate aceste idei vor fi cristalizate in articolele maioresciene de mare impact in epoca: Regulele limbei romane pentru incepatori. Despre scrierea limbii romane. Contra Scoalei Barnutiu, Betia de cuvinte. Limba romana in jurnalele din Austria, Neologismele, Oratori, retori, limbuti.
In planul culturii si civilizatiei, articolul cel mai important este in contra directiei de astazi in cultura romana, in care Titu Maiorescu constata "directia falsa" pe care pornise cultura noastra, datorita "vitiului (ei) radical" -"neadevarul": "neadevar in aspirari. neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana si in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public". Imitarea "formelor civilizatiunii moderne", europene, fara ca ele sa aiba substanta si continut in viata culturala romaneasca presupune falsificarea intregii vieti pe care o natie trebuie sa se intemeieze: "inainte de a avea partid politic, care sa simta trebuinta unui organ, si public iubitor de stiinta, care sa aiba nevoie de lectura, noi am fundat jurnale politice si reviste literare si am falsificat si despretuit jurnalistica. inainte de a avea invatatori satesti, am facut scoli prin sate, si inainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii si universitati si am falsificat instructiunea publica. inainte de a avea o cultura crescuta peste marginile scoalelor, am facut atenee romane (); inainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut scoala de bele-arte; inainte de a avea o singura piesa dramatica de merit, am fundat teatrul national - si am despretiat si falsificat toate aceste forme de cultura." Aceasta e celebra teorie a "formelor fara fond", care sublinia cu dramatism artificialitatea civilizatiei romanesti - caricatura a celei occidentale - si reclama urgenta regenerare a spiritului public. Peste cateva decenii, un alt critic roman, E. Lovmescu, isi construia nu mai putin celebra teorie a sincronismului, pornind de la teoria maioresciana, apreciind insa ca, in timp, formele imitate din nevoia sincronizarii sunt capabile sa isi creeze fondul propriu.
Actiunea cea mai rodnica a fost cea din planul literaturii ti al criticii lilerare. Primul articol pe aceste probleme este scris de mentorul Junimii in toiul unor furtunoase discutii privind alcatuirea unei antologii curente de poezie romaneasca. in Amintiri de la Junimea. Negruzzi identifica acest moment astfel: "Selectia se facea cu un foarte ascutit spirit critic, in discutii animate, care insa nu aveau puncte de reper cat de cat precise pentru judecata valorii lor. intr-una din sedinte, nastrusnicul Pogor arunca intrebarea precisa: «in definitiv ce este poezia?» La aceasta intrebare va cauta sa raspunda Maiorescu prin studiul Poezia romana, deschizand astfel focul luptei literare pe care o va duce ani de-a randul secondat de intreaga pleiada a Junimii." Articolul amintit de Iacob Negruzzi, mai cunoscut sub titlul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 definea poezia drept ,.un product de lux al vietii noastre intelectuale, une noble inutilite, care, ca toate artele, "este chemata sa exprime frumosul". Se punea, prin aceasta definitie, o problema esentiala care va ghida critica si literatura romana viitoare: problema primatului si a autonomiei esteticului. Opera de arta - se va intelege acum pentru prima data - are ca valoare intrinseca frumosul, iar domeniul artei este separat, autonom, prin insusi specificul sau, celorlalte domenii ale vietii. El nu are consecinte in planul vietii practice, dupa cum nu trebuie aservit politicului, moralei, ideologiei si nici unui fel de propaganda. Se intemeia, astfel, ceea ce avea sa devina o lunga traditie in cultura noastra: critica estetica. in acelasi studiu, pornind de la definitia hegeliana a frumosului care "cuprinde idei manifestate in forma sensibila" (adica percepute prin simturi), criticul descompunea poezia in doua "conditiuni": cea "materiala sau meha-nica" se refera la arta verbala - lexic, figuri de stil, versificatie -, iar cea "ideala" la continut, idee, mesaj poetic. Normele de judecata a valorii unei poezii se aplica fiecarei dintre cel doua conditiuni. Prima trebuie sa se distinga prinlr-un lexic adecvat, inalt, fara cuvinte triviale, regionalisme, diminutive sau nume proprii banale - toate acestea ar vulgariza ideea poetica; sunt recomandate comparatiile "noi" si Juste", deci cele adecvate si netocite din uzaj indelungat, ca si epitetele ornante. Cat priveste cea de-a doua "conditiune", cea ideala, criticul stabileste ca obiectul poeziei este "totdeauna un simtimant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific". Asadar, obiecte poetice sunt doar "iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania", pe cand "invatatura, perceptele morale, politica s.a." sunt obiecte ale stiintei, care are in vedere adevarul, si nu ale artei, ce tinde spre frumos. in ceea ce priveste prezentarea ideii poetice, ea trebuie sa se bazeze pe exagerare, pe tensiune emotionala, pe o intensitate gradata care sa o distinga de afectele comune. Pentru a-si sustine demonstratia, criticul o ilustreaza cu exemple, dar mai ales cu contraexemple din poezia vremii. in finalul articolului, el justifica necesitatea criticii literare, care, desi nu poate crea artisti adevarati, are cel putin puterea de a "ne feri de mediocritatile care, fara nici o chemare interioara, pretind a fi poeti". Rostul criticii se vadeste si prin aceea ca ea singura poate da "publicului o masura mai sigura pentru a deosebi adevarul de eroare si frumosul de urat". In aceasta conceptie despre menirea criticii literare rezida de fapt intelesul tipului de critica practicat de Maiorescu, numit de urmasii sai "critica judecatoreasca", "critica culturala" sau "critica generala". Pentru ca, de fapt, prin gestul critic mentorul Junimii intelegea stabilirea locului just al operei intr-o ierarhie valorica, despartirea valorilor de non-valori, a ceea ce e arta de ceea ce nu este si nu trebuie confundat cu arta. Nu altceva face el in articole precum Directia noua in poezia si proza romana sau Eminescu si poeziile Iui. In primul, intuia fara gres locul valoric "indata dupa Alecsandri" al unui tanar debutant - Mihai Eminescu; in cel de-al doilea, care avea sa intemeieze o disciplina aparte in cadrul criticii romanesti - eminescologia -, stabilea locul aceluiasi poet in cultura romaneasca a secolului urmator. Gustul si judecata de valoare infailibile - calitati esentiale ale criticului literar - il fac sa recunoasca "geniul" poetului si sa afirme: ..Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."
Important pentru clarificarea raporturilor pe care arta le are cu morala este articolul Comediile domnului Caragiale. Prilejuit de atacurile furibunde indreptate de presa liberala impotriva comediei O noapte furtunoasa jucata pe scena Teatrului National si de acuzele de "trivialitate", "imoralism", "lipsa de patriotism", articolul lui Titu Maiorescu nu este numai un gest de amicala solidarizare cu o victima a prostiei agresive - ce se vedea, de fapt, adusa pe scena -, ci un act clarificator intr-o problema ce starnise multe confuzii in epoca. La intrebarea "arta in genere si in special arta dramatica are sau nu are o misiune morala?", criticul raspunde afirmativ, dar se intreaba in ce consta efectul moralizator al operei de arta. Raspunsul dat solutioneaza o confuzie ce ameninta sa se perpetueze in epoca. Moralitatea operei nu este de intentie propagandistica, ci tine de esenta artei, care este frumosul. O opera este morala atunci cand, realizata artistic fiind, produce inaltarea "in lumea fictiunii ideale" a celui care o recepteaza, dar este profund imorala cand, slaba fiind ca realizare estetica, il retine pe acesta captiv in sfera egoista a intereselor individuale. inaltarea prin emotie, eliberarea de universul zilnic, prezent si individualist o realizeaza numai opera autentica, frumoasa: "Orce emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in sfera fictiunii ideale." Prin opozitie, moralizarea explicita va dauna elevatiei: patriotismul, intentiile politice, odele si glorificarile ocazionale sunt "o amintire reala de interes practic" care impiedica emotiunea impersonala sa-si activeze functia ei cathartica. Concluzia criticului este clara: "Prin urmare, o piesa de teatru cu directa tendenta morala, adeca cu punerea intentionata a unor invataturi morale in gura unei persoane spre a ie propaga in public ca invataturi, este imorala in intelesul artei, fiindca arunca pe spectatori din emotiunea impersonala a fictiunii artistice in sfera reala cu cerintele ei, si prin chiar aceasta ii coboara in sfera zilnica a egoismului, unde atunci - cu toata invatatura de pe scena interesele ordinare castiga preponderenta". Este, aceasta concluzie, un alt mod de a afirma primatul si autonomie esteticului, sustinute ulterior de critici si esteticieni interbelici de filiatie maioresciana, precum Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.
Nici o alta personalitate nu a avut un rol mai adanc, un impact formator mai mare asupra propriei epoci ca Titu Maiorescu. impreuna cu societatea culturala Junimea, el pune bazele criticii literare, pe care o infiinteaza, de fapt, ca disciplina cu statut autonom intre stiintele literaturii. Definind poezia si stabilind "conditiunile" ei, transand problema moralei in arta si instaurand primatul esteticului, clarificand principiile de apreciere a operei literare, eforturile criticului au drept consecinta majora profesionalizarea actului scrisului care devine, de aici inainte, o inalta, adevarata, meserie. Diletantismul si motivatiile extralitcrare vor ramane o amintire a epocilor naive, dintre care ultima, cronologic, in cultura romana, va fi cea pasoptista. Nu intamplator, mari creatori de literatura vor trai din scris - fie el literatura sau gazetarie. Epoca urmatoare, anuntata de Cosbuc, Goga, Sadoveanu - creatori pe care Maiorescu ii va premia, in calitatea sa de membru al Academiei romane - va face dovada ca "lectia magistrala" a mentorului junimist a fost perfect asimilata in cultura romana. Pleiada junimista, cu personalitatile ei de prim rang in toate domeniile (filosofii Vasile Conta, P.P. Negulescu, Constantin Radulescu-Motru, geograful Simion Mehedinti, istoricul A.D. Xenopol, criticii literari Mihail Dragomirescu, istoricii Ion Bogdan. Dimitrie Onciul, savantul biolog Grigore Antipa s.a.), va face din viata culturala si stiintifica romaneasca a primei jumatati a secolului urmator o realitate vie, dinamica. Criticii literari urmatori se vor raporta la modelul mentorului Junimii grupati in succesive generatii postmaioresciene.
