Societatea Junimea polarizeaza cele mai ample manifestari culturale romanesti din cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea, programul sau continuand initiativele Daciei literare. Junimea se constituie ca reflex al nevoii de modernizare a limbii si literaturii romane, dar mai ales ca necesitate a emanciparii publicului cititor, aflat intr-un veritabil impas al valorilor.
s al valorilor.
Initiativa fondarii unei astfel de miscari culturale revine unor tineri intelectuali care iau contact cu mariie valori europene pe durata studiilor in Franta si Germania: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, lacob Negruzzi si Titu Maiorescu. Ei infiinteaza Junimea in anul 1863, la lasi, sub indrumarea lui Titu Maiorescu. O prima forma de manifestare a junimistilor a fost cenaclul literar, al carui presedinte onorific era Vasile Alecsandri. La sfarsit de saptamana se organizau intalniri regulate in cadrul carora aveau loc dezbateri pe marginea scrierilor artistice sau stiintifice, cu scopul de a se stabili valoarea lor estetica. Reuniunile excludeau prezenta femeilor si se tineau in locuintele unora dintre scriitorii mai instariti: Vasile Pogor la lasi, apoi Titu Maiorescu, dupa ce redactia revistei se muta la Bucuresti.
De la 1 martie 1867, gruparea va beneficia de propria revista, Convorbiri literare, coordonata de Titu Maiorescu si redactata de lacob Negruzzi. in paginile sale se vor regasi articole de promovare a ideilor junimiste si opere ale scriitorilor implicati in acest proiect. Printre colaboratorii sai se numara scriitori (Vasile Alecsandri, Panait Cerna, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuta), istorici (Al. D. Xenopol), filozofi (Vasile Conta) si filologi (Alexandru Philippide, Alexandru Lambrior). De asemenea, revista va asigura debutul unor scriitori importanti ai literaturii romane, precum Eminescu, Creanga, Slavici. Influenta gruparii Junimea si a revistei Convorbiri literare va fi sporita odata cu deschiderea unei tipografii, a unei edituri si a unor librarii proprii, care vor facilita contactul direct cu publicul cititor.
Activitatea societatii Junimea cunoaste mai multe etape, in functie de scopurile pe care le vizeaza scriitorii implicati in acest proiect.
Prima etapa este cuprinsa intre anii 1863 - 1 874 si marcheaza preocuparile scriitorilor junimisti pentru literatura, limba si cultura. Este o perioada de clarificare a principiilor estetice si culturale, sub influenta criticii lui Titu Maiorescu.
A doua etapa se desfasoara intre anii 1874- 1885 si reprezinta apogeul societatii Junimea prin descoperirea si impunerea marilor clasici, Eminescu, Creanga, Caragiale, care vor publica masiv in paginile Convorbirilor literare.
A treia etapa incepe in 1855, cand revista Convorbiri literare isi va stabili sediul la Bucuresti. Preocuparile junimistilor nu vor mai fi preponderent literare, ci isi vor largi sfera de actiune, dobandind un caracter cultural si stiintific.
Obiectivele societatii Junimea:
|
. Cultivarea gustului estetic al cititorilor prin intermediul "prelecfiunilor populare", conferinte lunare organizate pe teme din domenii cat mai variate: literatura, istorie, filozofie, psihologie, logica etc. Prelecfiunile se desfasurau intr-o atmosfera auster-academica: oratorul desemnat sa sustina o prelegere purta frac si manusi albe si isi construia discursul in conformitate cu regulile oratoriei clasice. Intra si iesea discret din sala, vorbea liber, dar nu dezorganizat, timp de 45 de minute si nu trebuia sa astepte aplauzele sau aprecierile auditoriului, alcatuit de regula din femei apartinand inaltei societati, studenti sau elevi din clasele terminale. Uneori, printre ascultatori se afla si regele Carol I, care aprecia si sustinea acest tip de manifestare culturala
. Impunerea unor opere originale care sa contracareze imitatia operelor straine, lipsite de valoare estetica si proliferarea unor autori fara talent, epigoni ai secolului lor. Aceste idei vor fi dezvoltate in articolul O cercetare critica asupra poeziei romane de la
1867
. Dezvoltarea spiritului critic prin actiunile lui Titu Maiorescu, atat in planul teoretizarii, cat si al evaluarii operelor literare. Criticul literar trebuie sa fie "nepartinitor" in judecatile de valoare si sa aplice intotdeauna in aprecierile sale criteriul estetic. Este promovata o critica obiectiva si estetica
. Promovarea valorilor nationale prin atentia acordata traditiei (repudierea "formelor fara fond") si folclorului romanesc (vezi articolul Asupra poeziei noastre populare), prin publicarea in paginile revistei Convorbiri literare a operelor unor scriitori consacrati, precum Vasile Alecsandri, dar si prin descoperirea si incurajarea unor tineri scriitori talentati precum Eminescu, Creanga, Caragiale, Goga, Sadoveanu, Bratescu-Voinesti etc.
. Unificarea limbii literare prin respingerea etimologismului si adoptarea scrierii fonetice, dar si prin combaterea oricarei forme de exces lingvistic - latinizarea limbii sau neologizarea exagerata
Critica lui Titu Maiorescu (1840- 1917)
|
"Primul din marii critici romani", "unul din ctitorii Romaniei moderne" (Al. Piru), Titu Maiorescu este un indrumator al culturii si literaturii romane care semnaleaza sciziunea produsa intre cultura traditionala si cea moderna si ale carui actiuni vor incerca sa umple golul cultural survenit. Dupa cum semnala criticul Eugen Lovinescu, in plina epoca de tranzitie, initiativele lui Titu Maiorescu se caracterizeaza printr-o uimitoare coerenta si unitate, dovedind consecventa ideatica si perseverenta in atingerea scopurilor de modernizare a culturii romane.
Critica maioresciana are doua componente: o critica de provenienta orala, ce schiteaza impresii si face dovada gustului estetic ireprosabil si o critico scrisa, cuprinsa in articole. De regula, observatiile orale reprezinta fundamentul pentru opera scrisa.
De asemenea, din punctul de vedere al evolutiei istorice, prima etapa a creatiei lui Titu Maiorescu este o critica generala negativa prin care sunt sanctionate nonvalorile si erorile de directie culturala, cu scopul de a pregati terenul pentru aparitia unei literaturi autentice. Pentru ca initiativele se indreapta catre toate compartimentele culturii, acest tip de critica este denumita critica culturala. Dupa 1885, negatia devine accidentala, odata cu afirmarea unei noi generatii de scriitori, cunoscuta sub numele de "epoca marilor clasici". Din acest moment, Titu Maiorescu practica o critica afirmativa, literara, interesata de stil, tehnica literara, idei, imagini artistice etc: "In proportia cresterii acestei miscari, scade trebuinta unei critice generale." Aceasta afirmatie a starnit interpretari controversate, numerosi critici considerand ca Titu Maiorescu restrange rolul criticii la observatii izolate. Liviu Rusu dovedeste insa ca acest text nu face decat sa marcheze trecerea de la critica culturala la cea literara.
Tot Liviu Rusu introduce, referitor la demersurile critice maioresciene, termenul de critica latenta, pentru ca judecatile sale de valoare se reduc la identificarea si confirmarea operei de arta, avand ca unic instrument de analiza o intuitie ireprosabila, lipsita insa de o argumentare riguroasa. De aceea, conditia sa de critic in adevaratul sens al cuvantului a fost adesea contestata: "Maiorescu a fost un indrumator cultural, dar nu si un critic literar propriu-zis", afirma Eugen Lovinescu, ca si Liviu Petrescu, care il considera mai degraba o calauza, un "spiritus rector" al culturii romane. Totusi, Titu Maiorescu este in mod decisiv primul mare critic roman, rol pentru care dovedeste reale calitati: "daca oficiul cel mai de seama al criticii literare este acela de a recunoaste si impune valori noi, nimeni nu l-a implinit mai bine decat Titu Maiorescu. Caci in serviciul acestui scop, el avea toate insusirile care desemneaza pe criticul literar: gustul innascut si rafinat in frecventarea marilor modele, alaturi de independenta si curajul judecatilor." (Tudor Vianu).
Pentru ca actiunile sale vizeaza formarea si reformarea a insesi societatii romanesti, Ion Negoifescu plaseaza opera lui Titu Maiorescu in sfera criticii sociale, puternic impregnata de pedagogie, operand cu modele si contramodele.
. Teza "formei fara fond" e sustinuta in articolul In contra directiei de astazi in cultura romana (1868) si are in vedere rezultatul introducerii in mod artificial in cultura romana a unor elemente ale culturii occidentale moderne, fara ca in Romania sa existe o necesitate reala si un fundament social concret: "inainte de a avea o umbra macar de activitate stiintifica originala, am facut Societatea academica romana, cu sectiunea filologica, cu sectiunea istorico-arheologica si cu sectiunea stiintelor naturale si am falsificat ideea academiei". "Vitiul radical" care alimenteaza aceste excese este "neadevarul [] in toate formele de manifestare a spiritului public". Atrasi de "lustrul" societatii occidentale, tinerii imprumuta fara discernamant orice forma exterioara, incurajand mediocritatea sub lozinca orice e mai bine decat nimic. Maiorescu denunta vidul cultural instaurat de formele fara fond, a caror proliferare duce la nimicirea artei. Ferm convins ca un popor poate supravietui fara cultura, cu speranta ca ea se va constitui in mod natural intr-o anumita etapa a dezvoltarii sale, respinge cu vehementa o cultura falsa, distrugatoare a valorilor nationale: "este mai bine sa nu facem o scoala deloc, decat sa facem o scoala rea."
. Raportul forma-continut e teoretizat in O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, articol ce constituie sistemul estetic maiorescian, urmarind stabilirea unui set de principii estetice care sa-i ghideze pe poeti si pe critici. Considerat actul de nastere a criticii romanesti, articolul nu intentioneaza sa furnizeze reguli de concepere a poeziei, ci sugestii in ceea ce priveste maniera de a o intelege si interpreta. Este structurat in doua capitole, Conditiunea materialo a poeziei, care analizeaza forma discursului liric si Conditiunea ideala a poeziei, care analizeaza continutul ideatic. "Cercetarea" debuteaza cu distinctia intre valorile stiintifice, politice, care au ca scop adevarul, si valorile estetice, care au ca scop frumosul. Adevarul cuprinde idei, produse ale ratiunii, in timp ce frumosul contine "idei manifestate in materie sensibila", ce izvorasc din latura afectiva. De aceea, poezia trebuie sa transmita idei, stari, "sentimente general-umane si nu evenimente politice sau stiintifice, perisabile prin natura lor. Daca pictura are ca material artistic culorile, muzica - sunetele, sculptura - lemnul sau piatra, materialul poetic e reprezentat de imaginile artistice care stabilesc corespondente intre cuvant si suflet, inducand stari de emotie, bucurie, tristete etc. Poetul trebuie sa fie original in exprimare si interpretare, pentru a evita folosirea unor figuri de stil uzate din literatura anterioara. Conditiunea ideala propune o delimitare intre universul fizic, exterior si cel sufletesc, interior. Poezia constituie o delectare estetica, in timp ce stiinta e consumatoare de energii. Prima proclama comuniunea sufleteasca, cealalta dezbina, una are continuitate in timp, a doua este momentana, ocazionala. In final se recomanda crearea unui echilibru intre continutul ideatic si numarul de cuvinte, pentru ca produsul poetic sa transmita o stare de inaltare sufleteasca, urmare a transfigurarii realitatii. Reusita poetica este asigurata de crearea unei asteptari, a unei tensiuni, rezultat al gradarii actiunii spre culminarea finala. In finalul acestei dezbateri, criticul marturiseste ca intentia sa nu este de a crea poeti, dupa cum estetica nu a creat niciodata frumosul, iar logica - adevarul. Doreste doar sa furnizeze celorlalti mijloacele necesare pentru a discerne intre talentul innascut si mediocritate, intre capodopera si imitatie.
. Distinctia obiectiv-subiectiv in analizarea operei artistice, dezbatuta in articolul Poeti si critici (1886), aduce in discutie capacitatea unui scriitor de a analiza pertinent propria opera sau pe cea a unui alt autor. Punctul de plecare il constituie denigrarea lui Alecsandri de catre Barbu Stefanescu Delavrancea si Alexandru Vlahuta, scriitori pe care Titu Maiorescu ii apreciaza, de altfel, dar cu ale caror critici nu este de acord. Acest incident determina o analiza a raporturilor dintre capacitatile creatoare si cele analitice ale aceleiasi personalitati. Titu Maiorescu isi exprima cu fermitate convingerea ca "intre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate radicala", idee sustinuta de o serie de opozitii. In primul rand, poetul este o individualitate, cu o sensibilitate aparte, care da masura originalitatii sale, conditie absolut necesara pentru statutul de poet. Criticul este insa mai putin impresionabil si mai putin individual, pentru ca analizeaza produsul individualitatii celorlalti. Poetul este "refractar", "inflexibil" la opiniile altor creatori si deci "partinitor" (subiectiv), in timp ce criticul e "transparent", "flexibil" la ideile poetilor, capabil deci sa se exprime "nepartinitor" (obiectiv).
. Raportul eric-esteric in arta este analizat in articolul Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), pornind de la acuzatiile de imoralitate si trivialitate care ii sunt aduse dramaturgului roman de catre un public cu un gust estetic neformat. Titu Maiorescu stabileste un set de criterii care permit evaluarea unei opere de arta, eliminand confuzia dintre valoarea etica si cea estetica a artei: originalitate prin viziunea ironica asupra societatii, inspiratie din realitatile contemporane, buna cunoastere a artei dramatice. Opera lui Caragiale nu este imorala pentru ca prezinta o lume decazuta si corupta ("un limbagiu academic in gura lui Nae Ipingescu ar nimici toata lucrarea"), asa cum sculptura Venus din Milo nu este imorala pentru ca este pe jumatate nud. O opera literara perfecta este morala prin insasi perfectiunea ei, deoarece produce cititorului "o inaltare impersonala", care il purifica de preocuparile egoiste cotidiene (katharsisul din tragedia antica greceasca), determinandu-l "sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale".
. Problematica geniului este abordata in articolul Eminescu si poeziile lui (1889). Maiorescu este criticul care il consacra pe Eminescu si ii recunoaste geniul innascut. Prima parte a articolului contureaza cel mai reusit portret moral al lui Eminescu, de un realism tulburator, conceput cu admiratie sincera fata de talentul poetului care a reusit sa influenteze radical cursul poeziei romanesti moderne printr-o deplina sincronizare cu sensibilitatea europeana si prin adaptarea limbii romane la continutul poetic superior. Pentru a face accesibila cititorilor personalitatea lui Eminescu, Titu Maiorescu realizeaza distinctia dintre eul empiric (omul) si eul artistic (creatorul), intre om si biografia sa, intre creator si critica sa, reliefand o natura complexa, contradictorie, greu de definit. Din punctul sau de vedere, poetul ignora cu desavarsire lumea materiala, cu meschinariile si constrangerile sale si traieste exclusiv in "lumea ideilor generale". Viata dezordonata pe care o duce poetul si nebunia nu reprezinta, astfel, decat o inaderenta funciara la regulile unei lumi cu care e in total dezacord. Eminescu a fost un personaj si un scriitor romantic prin insasi natura sa si nu determinat de datele unei societati pe care a negat-o cu vehementa; el ar fi fost la fel indiferent de epoca in care s-ar fi nascut. Pesimist, nu a fost un nefericit, fiind mai presus de conditionarile materiale, pe care Ie-a privit cu o "seninatate abstracta". A doua parte a articolului cuprinde observatii critice referitoare la forma versului eminescian, de o sonoritate aparte. Remarca "manuirea perfecta a limbei materne", "armonia aproape onomatopeica a versurilor", " splendoarea unei rime surprinzatoare", care foloseste numele proprii sau impreunarea cu un cuvant prescurtat etc. In final exprima sintetic influenta covarsitoare pe care o are Eminescu asupra limbii si literaturii romane: "literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti".
* Combaterea etimologismului si a imprumuturilor lexicale excesive are loc in articole precum Betia de cuvinte (1873), Despre scrierea limbei romane (1866), Neologismele (1881). Pe langa preocuparile literare, se dedica si cultivarii limbii romane, despre care considera ca evolueaza dupa uzul vorbitorilor si nu sub influenta legilor inventate de filologi. Interventiile sale solutioneaza problema spinoasa a ortografiei in spiritul unui fonetism rational (cuvintele se pronunta la fel cum se scriu), determinand abandonarea sistemelor ortografice etimologizante (cuvintele se scriu diferit de pronuntarea lor, conservand forme ale evolutiei lor din limba-mama) care impiedica modernizarea limbii romane. in egala masura combate excesul de imprumuturi lexicale, considerand ca neologismele sunt necesare doar atunci cand limba romana nu dispune de cuvinte care sa redea cu exactitate o anumita idee. De asemenea, respinge calcul lingvistic (traducerea cuvant cu cuvant a unor expresii idiomatice din alte limbi), sustinand ca expresiile idiomatice au valoare doar in contextul poporului care Ie-a creat, datorita semnificatiei conventionale atribuite, care se pierde prin traducere. Ofera ca exemplu expresia "katzenmusik", din limba germana, tradusa prin "muzica de pisici", sintagma lipsita de sens in romana, desemnand in limba de origine "o muzica in bataie de joc".
Stilul
"Instrumentul stilistic al acestei arte este lamurirea pe intelesul tuturor. [] E de observat ca vorba neaosa e imperecheata intotdeauna cu cea neologica si ca expresia populara apare insidios tocmai acolo unde spiritul criticului este mai acut." (G. Calinescu)
Cititor pasionat, vorbitor al mai multor limbi straine, familiarizat cu principalele literaturi occidentale, cunoscator al filozofiei lui Hegel, Kant, Schopenhauer, maestru in arta citatului, Titu Maiorescu a determinat aparitia privirii autocritice a scriitorilor si a indrumat gustul cititorilor catre valori artistice durabile.
