JOCUL CU MOARTEA - Roman de Zaharia Stancu, aparut in 1962 la Editura pentru literatura, cu o scurta prezentare, semnala de criticul Radu Popescu, pe mansetele copertei.
Raportata la asa-zisul ciclu autobiografic inaugurat in 1948, cartea s-ar situa intre Florile pamantului (1954), povestire integrata intre timp romanului-matca Descult, in chip de capitol final si Padurea nebuna (1963), roman impreuna cu care va si alcatui volumul urmator, al VIII-lea, de Scrieri (1977).
Nivelul documentar-biografic al naratiunii poate fi aproximat parcurgand, pe de o parte, textul intitulat Note de drum si publicat de adolescentul Stancu, elev intarziat al Gimnaziului din Rosiorii de Vede, sub semnatura Mitroiu Th. Stefan, in "Ziarul stiintelor populare si al calatoriilor", nr. 49, din 6 decembrie 1921 (cf. si Pagini regasite, in "Romania literara", nr. 41, 1972), iar pe de alta, insemnarile razlete ale volumului de confesiuni Viata, poezie, proza! (1975, cf.
In special pp. 75, 123, 128, 231), precum si cateva pasaje din primul volum al ciclului miscelaneu Radacinile sunt amare (pp. 87, 208-20. 214-216), unde aflam referiri suplimentare indeosebi in legatura cu prototipul Diplomatului ("a carui viata, isi aminteste autorul, o trecusem pe scurt intr-unui din caietele mele, cu intentia ca mai tarziu sa fauresc din ea un roman"). Pentru cunoasterea adevaratului "nume vechi, cu rezonanta straina" al acestuia (cel propus de scriitor, Matei Cosambescu, fiind evident rodul binecunoscutei sale fantezii onomastice), este utila insa consultarea insemnarilor lui C. Bacalbasa din Bucurestii de altadata (cf. voi. IV, ed. a Ii-a, 1936, pp. 78-82), privind "drama familiei Filipovici", care rascolise sufletele sensibile si angajase vii dispute, prin 1912, in presa capitalei.
Figura de "monstru" moral, cum il califica publicistul, a tanarului "chipes, intotdeauna elegant, fanfaron si grandoman", pe nume Nicu Filipovici, care si-a persuadat nefericita familie, ajunsa - tot datorita lui, de fapt - in marginea prapastiei, sa se sinucida in grup, cu mangal (ticalosul sustragandu-se insa cu abilitate actului ca atare!), spre a curma "in demnitate" spectacolul propriei mizerii si decaderi, exclude orice dubiu in ce priveste valabilitatea acestei identificari, proband totodata "autenticitatea" - in sensul aproape literal al cuvantului - a personajului lui Zaharia Stancu Reintegrat finalmente si el lumii "canonice" (nu inainte, se pare, de a fi devenit "eroul chestiei scandaloase a pasapoartelor", din 1924, pomenite in aceeasi sursa), "modelul" acesta al dubiosului companion al lui Darie s-ar fi recunoscut de altfel, potrivit spuselor lui Zaharia Stancu, in portretul Diplomatului, apreciat chiar de el cu franchete ca nesperat de ingaduitor. "in realitate am fost mult mai netrebnic decat in romanul tau", i-ar fi spus el prozatorului, dupa lectura exemplarului cu dedicatie pe care-l primise (cf. Viata, p. 128).
In fine, marturisirea (cf. aceeasi sursa), conform careia romanul ar fi fost scris "dintr-o rasuflare", in mai putin de o saptamana (mai precis, dintr-o luni dimineata pana sambata dupa amiaza, "catre ora sase"), alaturata datelor inscrise pe ultima fila a cartii, Bucuresti, 1956-l962, pare sa aiba in vedere doar elaborarea unei prime versiuni, definitivate probabil pentru tipar abia dupa vreo cinci sau sase ani in care prozatorul isi consumase energia redactand, febril, miile de pagini ale Radacinilor (5 volume, 1958-l959) si mega-versiunea ratata a Descult-uui (3 volume, 1960). Aceasta trebuie sa fie si explicatia absentei altor versiuni. insesi diferentele dintre editia princeps (respectata si de N. Scurtu, ingrijitorul aceleia din 1966, retinute apoi indeobste de edituri) si aceea - cu, din pacate, numeroase scapari de corectura - din Scrieri, ce s-ar pretinde a fi definitiva, se reduc, cu putine si nesemnificative exceptii, la o asa-zisa "aerisire" a textului, prin multiplicarea mai mull sau mai putin arbitrara a alineatelor.
Confruntata cu distinctia pe care o face Rousset (v. Narcisse romancier, 1973, p. 24) intre romanele-memorii si romanele memoriei, proza asa-zis "autobiografica" a lui Zaharia Stancu apartine de buna seama celei de a doua categorii. Personalitatea artistica a scriitorului nici nu pare de altfel compatibila cu exigentele celei dintai (cel putin asa cum se contureaza ele in preambulul teoretic al lui Rousset). Cea mai buna dovada in aceasta privinta ne-o ofera insesi incercarile sale, mereu esuate, de a-si scrie propriu-zisele memorii. Prea-plinul experientei de viata si rigorile luptei cu uitarea, ridicate in cazul sau la rangul de comandament moral, pe de o parte, neputinta detasarii (necesare totusi, in anumite limite) de momentul subiectiv al amintirii, pe de alta, par sa nu-i ingaduie decat rareori virtualului memorialist sa-si domine si sa-si disciplineze indeajuns fluxul marturisirii, deturnandu-l mereu fie in spatiul visarii si al fictiunii pure, fie, dimpotriva, in acela al transcrierii brute ori al romantarii gazetaresti. "Acum stau aplecat deasupra mea, ca deasupra unei fantani adanci. Caut sa despart ceea ce a fost, de ceea ce n-a fost, si nu izbutesc in totul, cum as dori", observa el de altminteri, intr-unui din putinele fragmente confesive incredintate tiparului (ed. cit., p. 28). Obsesia exactitatii ii laie aripile; cerintele desfasurarii in durata, nu mai putin.
In aceasta perspectiva, situarea cicluriior sale epice sub pecetea rousset-iana, mai elastica, a unui romanesc al memoriei ni se pare preferabila aceleia, restrictive si in mare masura inexacte, a indelung vehiculatului autobiogra-fism.
Iar lectura Jocului cu moartea nu ne poate decat intari in sustinerea acestei optiuni. Naratiunea izoleaza un moment picaresc din mai sus pomenita lupta cu uitarea a lui Darie, "sosia" romanesca a lui Zaharia Stancu Memoria selectiva a prozatorului supune de asta data cerintelor fictiunii "ciudata aventura" pe care acesta ar fi avut-o, ca adolescent, "in toamna anului 1917, cand o mare parte a Romaniei si aproape toate tarile din Peninsula Balcanica se aflau cotropite de armatele imperiale germano-austriece" - cum se specifica in nota de prezentare de pe prima fila din text. Pripasit de putina vreme in Bucuresti, ca vanzator de ziare, Darie nimereste in "plasa politiei", de unde este preluat de Comandatura germana si condus, impreuna cu alti vreo douazeci de asemenea "coate-goale", la gara Obor, sa insoteasca un transport de oi destinat frontului sud-dunarean. Dupa un sir intreg de peripetii (o incaierare nocturna, un incendiu, o deraiere pricinuita de partizanii sarbi, o reglare de conturi, soldata cu pieirea protagonistilor, un bombardament nimicitor, sustinut de aviatia franceza), intretesute cu evocari de fapte si imprejurari similare de pe alte taramuri, bantuite de razboi si cu descrieri de scene nu mai puUn revelatoare, intalnite pe parcurs (imaginea spanzuratorii din piata centrala a Semendriei, cu cele cinci trupuri neinsufletite, reprezentand o familie martirizata de cotropitori, este una dintre cele mai direct subordonate codului moral de lectura, sugerat prin titlu), eroul narator, impreuna cu "Diplomatul" (personaj inexistent in relatarea juvenila din 1921), profita de panica si deruta ce urmeaza atacului aerian al escadrilei de Farman-mi si abandoneaza convoiul (iar o data cu acesta, si "perspectiva" unui sejur la Bitolia, la sapat de transee), spre a-si continua odiseea pe cont propriu. Strabatand adica "in stil Panait Istrati" (E. Simion) Macedonia si Bulgaria, in cautarea cailor celor mai ferite de riscuri ale intoarcerii.
Ca in orice povestire picaresca, neprevazutul si senzationalul nu lipsesc insa nici in aceasta a doua parte a calatoriei, sustinand tensiunea caracteristica genului. Bizarul cuplu e pe punctul de a fi ciuruit de gloantele slobozite (cam anapoda!) asupra-i de Petrachis si Diomedis, "cleftii" care pana la urma se induioseaza insa de betesugul lui Darie si greceasca Diplomatului si ii trateaza chiar cu tigari. Prinsi cu arcanele de alti localnici, il descopera printre ei pe Gura-Neagra, un fost paznic al boierului Arizan de la Clocociov (cf. Descult) si participa impreuna la o executie sui generis (trimitand insa la acelasi adanc semnificativ cod simbolic), dupa care se lasa antrenati si intr-o veritabila ambuscada, prilej pentru Diplomat sa-si demonstreze si maiestria de fost circar, tragator la tinta cu cutitele.Ratacesc apoi pe poteci de munte, extenuati si simtind tot mai dureros lipsa merindelor (schimbul pitoresc a doi bani de argint pe doua fire de praz si un codru de paine neagra nu le potoleste decat pentru scurt timp foamea), pentru ca, dupa o baie intr-un rau fara nume, sa ramana si fara haine. ii salveaza insa (deux ex mocnind!) Chrisis si Popi, doua grecoaice nu atat filotime, cat dornice de mangaieri virile, care ii omenesc cu de toate, "doua zile si doua nopti" (rastimp in care Diplomatul izbuteste sa le sustraga o mahmudea de aur), indrumandu-i apoi cum sa scurteze calea catre tinuturile pe unde banuiau ca sotii lor "se bateau cu romanii".
Travestiti involuntar in greci, cu hainele lor de capatat, reusesc sa se strecoare printre pichetele bulgaresti - nu fara a profita din nou de sprijinul providentei, intruchipata de data aceasta in "nenea Ivan, baiatul lui bai Gheorghe", gradinar, cu ani in urma, la Omida - si bat cu piciorul alt rand de poteci, hranindu-se din furat, pana dau de Dunare. Pe care o trec, noaptea, cu barca unui batran pescar (evident, roman), convins sa riste cu pretul mahmudelei lui Popi (care se "lipeste" insa iarasi, in chip misterios, de mana expertului prestidigitator). Aventura se incheie cu intoarcerea cuplului la Bucuresti, unde Diplomatul este arestat de "domnul Aburel", sub acuzatia de a fi umplut orasul de bancnote false, iar Darie isi reia meseria de vanzator de ziare, primind spre difuzare un teanc de Buk-Tag-uii si strigandu-i in urechi maresalului von Mackensen, iesit sa se plimbe pe Calea Victoriei, vestea privind "Fuga lui Kerenski", cu completarea personala ca "O sa se duca dracului si Kaiserul".
Gandita de prozator in nota simbolica, imprumutata inca de Ia inceputul naratiunii, separarea neta a celor doua destine, o data cu incheierea experientei crude ce le alaturase, rezuma intr-un fel intregul mesaj al cartii. Situarea celui dintai sub semnul iluminarii si al deschiderii catre noi experiente formative ("Cativa oameni zambira. Zambii si eu. Vechiul meu prieten, Soarele //, isi arunca aurul luminii lui si peste mine. // Ma napustii mai departe") constituie concluzia fireasca a dorintei intense de a cunoaste si a se edifica a eroului, a carui "ciudata aventura" acopera de fapt cerintele unei veritabile calatorii initiatice (cf. si N. Manolescu, M. Zaciu, M. Ionescu).
In timp ce blocarea celui de al doilea se inscrie in logica cu totul altor parametri ai devenirii (daca poate fi vorba de asa ceva, in acest caz), ,jocul cu moartea" reprezentand in biografia personajului nu doar un mijloc extrem de a se sustrage unei urmariri penale, ci si un mod ca oricare altul de a-si continua existenta in afara vietii morale, care incetase de fapt a-l mai preocupa.
"Ca sa traiesc, marturiseste el cu seninatate, am aruncat intr-o zi o halca de constiinta, in alta zi alta halca, pana cand, tot hartanindu-mi constiinta//, m-am pomenit ca nu o mai am". Statut evidentiat si prin mistificarea propriei identitati, dubiosul picaro prezentandu-se anturajului fie drept Temistocle Filodor, fiu de consul, nascut "in leagan de matase" la Kartum si apoi la randu-i consul, la Varna, Upsala sau Bitolia (unde se numeste insa Serafim!), fie drept Zeno Zenon, om de afaceri inrudit "cu toata protipendada Bucurestilor", pe care si-o indepartase insa, intr-un moment de cumpana (cand isi impinsese, de fapt, familia la sinucidere!). Pentru ca pe parcurs sa-si evoce si abilitati de circar sau de "nene la o casa cu fete", iar in final sa fie arestat drept traficant de valuta falsa, pe numele de Cosambescu. Bazata in esenta pe instinctul lor comun de conservare, dar si pe o anume complementaritate, tinand mai cu seama de zestrea genetica a fiecaruia (Darie e un "lup puiandru", deprins cu traiul sub cerul liber si decis sa se ia la tranta cu viata; Diplomatul are usurinta comunicarii si aplombul cedarilor morale, necesar si el uneori, in imprejurarile date), asocierea celor doi ("puritatea darza, de mana cu ticalosia savanta" - in viziunea lui Ilie Constantin) este de altfel rodul fatalitatii istorice, careia sunt silite sa i se supuna, deopotriva, destinele individuale si colective ale umanitatii, in momente de felul acelora care constituie cadrul naratiunii.
Examinat din perspectiva acestui din urma element, Jocul cu moartea a si fost socotit, de fapt, o carte despre razboi, cu necesara precizare, insa (apartinand lui E. Simion), ca acesta este descris totusi indeosebi "prin ecourile lui". De unde, in parte, si diversitatea formulelor prin care s-a incercat a fi definita opera: "mica povestire simbolica" (N. Manolescu), continand, in ordinea multiplelor experiente ale adolescentului Darie, "germenii unei aventuri spirituale"; romanul initierii etice (M. Zaciu) a eroului narator (urmandu-i aceluia al initierii "sociale", care este Desculf si anticipandu-le pe cele ale initierii "erotice", Padurea nebuna si "in moarte", Ce mult te-am iubit); "roman pitoresc si picaresc", avand "cea mai mare concentratie epica", intre cartile lui Zaharia Stancu (Val. Cristea); creatia "cu cea mai accentuata tenta de Bildungsroman" a ciclului (Mariana Ionescu); in sfarsit, "una din cartile cele mai atragatoare ale autorului" (Ilie Constantin). Interludiile lirice, cumpanit dozate si pregnanta unor simboluri si motive, la nivelul intregului, au retinut de asemenea atentia criticii. Ecranizarea datorata lui Andrei Blaier (Prin cenusa imperiului, 1976), cu Gabriel Oseciuc si Gn. Dinica in rolurile principale, a izbutit in general sa puna in valoare atat mesajul, cat si valentele filmice ale naratiunii.
