Izgonirea lui prometeu de Alexandru Philippide referat





Al. Philippide a debutat printr-un romantism intempestiv ce s-a clasicizat treptat in timp, daca nu totdeauna in substanta cel putin in expresie. Poemul Izgonirea lui Prometeu apartinand fazei de tinerete si figurand in primul volum de versuri, Aur sterp (1922), ilustreaza in modul cel mai graitor acest romantism al inceputurilor. Reinterpretarea mitului stravechi, nu lipsita de importante note personale, e operata la o temperatura lirica foarte inalta prin viguroase contraste de atitudine si de situatie, prin tonuri hiperbolice si prin simboluri de maxima generalitate. Culoarea evocarii si acuitatea conflictului dramatic dau emotiei lirice o vivacitate particulara, care consuna expresiv cu zbaterile spectaculoase ale titanului inlantuit.

In lungul sir de prelucrari ale motivului prometeic, incercarea lui Philippide se remarca printr-o exacerbare a resurselor conflictuale care de la confruntarea dintre erou si Zeus se imbogatesc acum printr-o opozitie noua, aceea dintre Prometeu si multime, imprejurare care accentueaza intr-un grad foarte inalt tragismul intregului mit. Caci nu mai este vorba pentru erou de a mai suporta acum doar napasta indraznelii sale in fata zeilor, ci si pe a nerecunostintei acelora pentru care in fond s-a jertfit. Razbunarea ramanea mai departe tot a lui Zeus care, prin Pandora, cea cu cutia plina de nenorociri, indeparta pe oameni de la binefacerile focului si-i indemna sa-l faca pe Prometeu "vinovat de raul pe care el nu l-a vrut". Adunati in valea din apropierea locului sau de suferinta, acestia il huiduiesc fara incetare si par a intentiona sa-l ucida aruncand asupra lui cu pietre. intre absenta semnificativa a lui Zeus si prezenta amenintatoare a multimii, se dezvolta amplu' monolog al lui Prometeu in care regasim aceeasi binecunoscuta mandrie caracteristica razvratirii sale, dar si - element inedit -sentimentul de totala si amara insingurare provocat de dezertiunca multimii a carei hula o aude in sfarsit, dupa ce mai intai o intampinase cu nedumerire:

Un urlet surd, adanc ca o furtuna,
Imi geme in urechi necontenit.
E vantul care prin prapastii suna,
Ori stanci din varfuri s-au rostogolit?




Uitat in suferinta lui, incatusat de stanca si devorat de vulturul etern, Prometeu are impresia ca timpul se dizolva:

Nu creste vesnicia, nici nu scade.

si dezorientat de nemiscare sau de monotonia soartei sale el asista neputincios Ia diminuarea fortelor si sensibilitatii lui, incat

De-atata neclintita vesnicie
Mi-s ochii grei, si-abia mai vad pamantul.

Cand intelege totusi ca urletul e-al glasului multimii si nu al vantului vuind prin prapastii, Prometeu sfarama lanturile si sugruma vulturul pentru a izbucni intr-o patetica tirada:

O, urlet, te-asteptam!
Zvacneste sange!
Cutremura-te-n mine, viata!
Sfarma -Te-n mine iarasi, racnet de alarma!
O, inima, in pieptul meu te strange Ca un pumn!



De aici inainte el se adreseaza alternativ lui Zeus si multimii. Deceptia interioara nu-l deprima, ci-l intarata si-l mobilizeaza integral pentru a-l conduce in cele din urma la expresia ca atare a dispretului si la proclamarea grandilocventa a individualismului, dar si a unui scepticism superior si radical ce are pretentia de a se erija intr-o conceptie universala:

M-ati izgonit!
Ma-nlorc in nemurire.
Sa-mi caut alta omcnire-n loc;
Sa-i dau si ei mistuitorul foc;
Si ferecat de-o noua-nlan|uire.
S-astept sa se mai naruie un cer,
Sa ma mai latre inc-o omenire;
Si-asa, din izgonire-n izgonire,
Sa-mi port prin I laos rasul meu stingher.



Interesul si patosul poemului devin culminante pe masura ce Prometeu are intuitia tot mai limpede a sensului ce se ascunde in gestul violent al nemultumirii colective. El descifreaza aici in fond fructul razvratirii pe care insusi a sadit-o in sufletul oamenilor:

Urlati! in deznadejdea voastra nu e
Decat izbanda strigatului meu,
Care de-a pururi tot mai sus se suie,
Din cer in cer, din Dumnezeu in Dumnezeu!



Fata de atitudinea multimii care pare orientata in genere impotriva ideii de autoritate, eroul se regaseste in chip paradoxal alaturi de Zeus, caci "blestemul ei prin mine spre tine se indreapta":

Da-mi mana, Zeus! Singur esti, ca mine,
In cerul tau pustiu si zdrentuit.
Spre stanca unde-am stat inlantuit
Priveste-n jos puhoiul care vine.
Ne blestema multimea deopotriva.
Esti singur, Zeus! Singur sunt si eu.



Deosebirea e numai ca in vreme ce Prometeu are vocatia daruirii si-a jertfei ("intemnitat in vesnicie,/ Mereu sa sufar si sa lupt mereu."), Zeus prefera izolarea orgolioasa si muta in cerul aparentei lui atotputernicii care nu cuteaza totusi sa se coboare printre oameni. Zadarnic i se adreseaza Prometeu:

frange-ti trupul ca o pane
Si zvarle-l omenirii ca-i flamanda.

dar:

Nu te scobori!
Ti-e frica, zeu nemernic!
Pastrcaza-ti bine lanturile.
Eu Ma voi urca spre soarele puiernic
Sa-ntampin vremea noua-n drumul meu.

Cu toate acestea, eroul intrevede momentul necesar al coborarii zeului printre oameni, din mijlocul carora de fapt s-a inaltat si clameaza deopotriva cu ironie si cu constiinta viitorului ineluctabil:



Iar tu, tu cel de sus, cel «bun» si «sfant»,
Coboara iarasi pe pamant,
In tarna-n care trebuie sa vii, (s.n.)
Talhar al sositei, hot de vesnicii!
In glodul de la care te-ai zvarlit.
Sageata franta in nemarginit,
In glodul slul din nou rostogolit!



Cat priveste omenirea, ea va ramane mai departe in starea vesnicului provizorat al infinitei aspiratii:

Ramai in urma mea, Pamant!
Pe fruntea ta, lovita de-un cuvant,
Pe veci de veci de-acuma se asterne
Pedeapsa asteptarilor eterne.

Si Prometeu se prabuseste-n gol, in cautarea altei omeniri, cum spune, si urmand propriul sau destin al suferintei, al luptei si al daruirii.

Avant, o, cer! o, vant, aripi! sa /.bor!
Sa simt cum creste-n mine Nemarginirea oarba
Bulboana soarelui clocotitor
Pe vesnicie sa ma soarba!

exclama el si dispare in contemplatia "jalnica" a multimii.

Nescutit de obscuritati si chiar incongruente ale ideatiei poetice, Izgonirea lui Promeleu pune totusi in lumina lara echivoc sensul fundamental al opozitiei tragice, ireconciliabile, dintre individualitatea puternica a eroului si o umanitate comuna ce nu-l poate urmari si intelege in nazuintele si faptele sale care, in ultima instanta, servesc aceleiasi umanitati. Simbol al revoltei generoase si demisfificatoare, Prometeu respinge in mod egal autoritatea mediocra a lui Zeus precum si oarba ridicare a multimii in care distinge totusi semnele fatalitatii irevocabile. Ideii de destin pare sa i se opuna aici chemarea la infaptuire, caci Zeus insusi va trebui sa-si paraseasca inaltimile inaccesibile spre a descinde printre oameni. Acestia pe de alta parte duc mai departe jugul aspiratiilor si nostalgiilor lor, "pedeapsa asteptarilor eterne".

Dar, inca o data, nu putem lega intre ele toate nuantele poemului pentru a obtine o structura perfect armonioasa, incat va trebui sa ne multumim cu sensul general expus mai sus. Blamand oarba revolta omeneasca in care citeste totusi rezultatul propriului sau exemplu, Prometeu nu are puterea si stapanirea de sine sa depaseasca inerenta criza si se retrage, abandonand umanitatea versatila si implicit idealul eliberarii ei pe care totusi il reprezentase. Viziunea lui Philippide "este, din aceasta pricina, pesimista si tonul debitului sau poetic este amar si sarcastic. Largile perspective deschise de Shelley prin invocarea unei faze viitoare a lumii, in care intelepciunea lui Prometeu, adica stiinta sa, se va uni cu bunatatea si frumusetea, aceste perspective lipsesc poetului nostru. Titanul lui Philippide se inchide in orgoliul sau si se desparte pana la urma de aspiratiile oamenilor, desigur nu din stramtete si uscaciune a inimii, ci din pricina cruntei sale deceptii. Orgoliul final al lui Prometeu este masca durerii si dezamagirii sale" (Tudor Vianu).

Romantismul general al poemului, asa de evident la nivelul viziunii ce-i sta la baza si care se concretizeaza din plin in solutia individualista a dramei, nu-i mai putin identificabil la nivelul compozitiei si al expresiei stilistice. Imaginate in tiparele unei intamplari dramatice, revolta cea noua, eliberarea si pierderea in haos a lui Prometeu reprezinta momentele-cheie ale monologului poetic, abia intrerupt de exclamatia stereotipa a multimii: "Huo. Prometeu.. . Indicatiile parantetice de regie demonstreaza intentia autorului de a situa intreaga lui viziune in perspectiva imaginii reprezentabile, teatrale. Izgonirea lui Promeleu se recomanda astfel ca un fragment dramatic a carui esenta lirica se valorifica prin meditatia protagonistului asupra propriei sale imprejurari conflic-tuale. De la nedumerirea cu care eroul intampina vuietul indistinct al multimii si pana la topirea lui in spatii, tensiunea monologului e atent gradata si amplificata, interesul dominant castigandu-l in ansamblul textului momentul ruperii lanturilor si al uciderii vulturului, care coincide cu noua apostazie a lui Prometeu sau mai exact cu punctul ei culminant:

Ia-ti, Zeus, lanturile inapoi!
Au ruginit de vanturi si de ploi,
Dar sunt destul de trainice si grele.
Pastreaza-le, daca mai crezi in ele!

Din acest moment, atentia titanului se indreapta dispretuitoare si asupra multimii cu o superbie si o superioritate tragica izvorata din constiinta intangibilitatii sale. Asemenea Hyperionului eminescian, Prometeul lui Phiplippide resimte si el separatia insurmontabila de sfere intre destinul sau de zeitate nemuritoare si "cercul stramt" al oamenilor ce nu-l pot intelege.
Orientarea alternativa a monologului catre Zeus si catre multime ia sfarsit si atinge apogeul registrului emotional prin peroratia finala a titanului.
Organizarea muzicala a poemului subliniaza evolutia motivului liric. Repetitiile, exclamatiile, invocatiile, tonul imperativ, formulele sententioase, definitive, simbolistica grava, ritmul protocolar al tiradei, enumeratiilc acumulative pe alocuri, expresiile colorate si categorice ale vointei sau sfasierii interioare, hiperbolele cosmice si tonul oracular fac parte in chip evident dintre mijloacele devenite locuri comune ale retoricii romantice. Frazarea ingrijita si limpiditatea expunerii sporesc demnitatea poemului ce pare astfel sculptat in roca tare a materialului verbal.
Opera de tinerete si exercitiu de ucenicie, depasit de evolutia ulterioara a lui Philippide, Izgonirea lui Promeleu anunta insa in mod indiscutabil vocatia unui poet cu timbru original daca nu inca si cu prea multe elemente noi de viziune si de materie lirica. Investind insa atitudinea romantica adoptata cu o vibratie proprie, tanarul autor de numai 20 de ani izbutea sa-si demonstreze siesi precum si momentului literar neobisnuite virtualitati creatoare pe care opera de mai tarziu !c va dezvalui in toata profunzimea si splendoarea lor. Izgonirea lui Prometeu ramane asadar, dincolo de ostentatia pozei romantice si de retorica dezlantuita a limbajului, experienta necesara a unei evolutii firesti. Departe de a-i supralicita meritele, fara indoiala reale, el trebuie interpretat in contextul intregii opere a lui AI. Philippide drept ceea ce este, adica drept un inceput de drum, remarcabil si, intr-un anumit sens, exemplar in limitele stricte ale formulei pentru care a optat si pe care, repetam, poetul insusi nu va intarzia prea mult s-o depaseasca si chiar sa o abandoneze.

In 1920-l922, Izgonirea lui Prometeu ca si intregul volum Aur sterp reprezentau insa gestul cutezator si poate necesar al unei insurectii romantice si contemporanii au stiut, desi diferit, sa-l aprecieze ca atare intampinand in genere cu simpatie aparitia unei voci noi in poezia romaneasca.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani