ISTORII - Roman de Mircea Ciobanu. Conceput ca un roman fluviu, in cinci volume, fiecare impartit (cu exceptia ultimului) in cate trei "Carti", Istorii apare de-a lungul unui deceniu (1977-l986), astfel: volumul I, Editura Eminescu, 1977; volumul II, Editura Cartea Romaneasca, 1978; volumul III, Editura Eminescu, 1981; volumul IV, Editura Cartea Romaneasca, 1983; volumul V, Editura Eminescu, 1986.
Pentalogia lui Mircea Ciobanu este unul dintre ultimele romane ale unei formule epice specifice neo-modernismului romanesc al anilor 60-. Este vorba de realismul psihologic practicat de scriitori precum M. Preda, A. Buzura, N. Breban, Al. Ivasiuc sau G. Balaita.
Spre deosebire de romanul de analiza psihologica din perioada interbelica, marcat de o anumita imaturitate dar si de prospetime in acelasi timp, psihologismul din a doua perioada a comunismului romanesc a atins deplina maturitate tehnica si narativa, capatand insa si un aer incarcat si batranicios, impotriva acestei formule, resimtite ca fastidioase, se vor ridica prozatorii generatiei optzeci, propunandu-si sa inlocuiasca masivele si greoaiele constructii romanesti cu mai sprintara si eliberatoarea specie a prozei scurte. Istorii este una din scrierile care inchide asadar un stil narativ, ilustrandu-i cu prisosinta virtutile si dexteritatile, dar si epuizandu-i resursele. Firul epic decupeaza o perioada de timp de numai trei zile, din seara de ajun pana in a treia zi dupa revelion a anului . Pe acest interval extrem de restrans se grefeaza insa, asa cum se intampla cu ziua dilatata acromegalic a lui Leopold Bloom din Ulise al lui J. Joyce, un leviatan narativ. E vorba de ultimele trei zile din viata lui Gheorghe Palada, in jurul caruia prozatorul desfasoara un intreg arbore genealogic. Romanul se constituie dintr-o suma de "istorii", placerea digresiva acumulativa subordonandu-se unui principiu al libertatii auctoriale deliberat asumate.
Naratorul, spune autorul despre sine insusi, "iubeste libertatea si cateodata isi inchipuie ca si cititorul o iubeste in aceeasi masura. Iar cand accepta sa ramana in mijlocul povestirii, atras de cine stie ce sugestie (ispita unei abateri de la tinta, altfel zis), se socoteste despovarat de poruncile mersului inainte. Este forma lui de protest impotriva oricaror chingi, fie si dintre cele pe care de unul singur si le-a alcatuit". Fara sa piarda din vedere arhitectonica de ansamblu, scriitorul isi acorda placerea istorisirii libere, transformand foaia de hartie intr-un spatiu compensatoriu, iesit de sub constrangerile vietii cotidiene. Construit pe o asemenea profesiune de credinta hedonista, din romanul unui personaj, Istorii devine, prin lansarea de pseudopode in toate directiile, romanul unei familii. Tesatura complicata, cu numeroase fire si modele, lucrate alternativ, alcatuieste in final un urias gobelin, fresca a unei epoci, cea antebelica, privita prin lentila nostalgica a amintirii si reconstituirii. Precum insule dintr-un urias arhipelag, cartea scoate la suprafata fragmente din vietile lui Grigore Palada si mama Bela, parintii lui Gheorghe Palada, precum si ale fratilor mai mici ai acestuia, Stefan, Oprea si Demetra. Pe alta linie genealogica, este panoramata ascendenta Mariei, sotia lui Gheorghe Palada, pana la bunicii ei, Iorgu Dudescu si Logofeteasa, la parintii Iancu Dudescu si Sisa, si la fratii Baicu si Dina. Maria la randul ei este urmarita pe traiectoria unei prime, scurte, casatorii cu Martin Cunt, soldata cu un copil.
Teodora, mort prematur, si apoi a casatoriei cu Gheorghe Palada, din care se nasc copiii Marcu si Milita. Reunificate in cele trei zile de inceput ale anului 1959, firele istorisirilor acopera ca o plasa intreaga prima jumatate a secolului douazeci, intr-o noua "cronica de familie" a literaturii noastre. Spre deosebire insa de un Duiliu Zamfirescu sau Petru Dumitriu, accentul nu cade pe epic, ci pe introspectie. La randul ei, analiza este mult mai elaborata decat cea a interbelicilor, "deosebirea de finete psihologica" resimtindu-se in "tehnicile fluidului de constiinta [ce] vor fi mult mai indraznete si precise decat in Fecioarele despletite" (N. Manolescu). Romanul lui Mircea Ciobanu nu con-ceptualizeaza durata interioara, ci incearca sa o surprinda intr-un discurs imagistic si comportamental ce decurge intr-un timp sufletesc real. Scriitorul se fereste sa ofere chei terminologice si notionale in portretizarea personajelor, el procedeaza mai degraba analogic, traducand psihologia prin fapte, gesturi, ganduri, senzatii si sentimente. Cu alte cuvinte, tehnica lui Mircea Ciobanu consta in a istorisi interioritatea, intr-o suprapunere inteligenta a ceea ce teoria literara distinge ca arta a naratiunii si arta a portretului. Doua parabole din domeniul plastic lamuresc poetica implicita a romanului. Prima, un fel de replica la Portretul lui Dorian Gray, povesteste despre un pictor care nu reuseste sa-si picteze modelul fiindca acesta isi schimba infatisarea de la sedinta la sedinta, ca si cum alte si alte personalitati s-ar succeda pe fata lui. Pentru a fixa jocul ametitor de nuante, pictorul decide sa isi priveasca modelul printr-o panza cenusie, un val de doliu prin care femeia apare redusa la un chip unic si neschimbat. Ideea este ca arta "omoara" viata, distruge mobilitatea reala a fiintei umane, reificand-o.
Prin contrast, scriitura lui Mircea Ciobanu refuza portretul din linii sigure, in stil clasic, preferand sa noteze amanuntele infinitezimale si contradictorii, intr-un palimpsest infinit, concluzia retorica fiind "Ce istorisire are cu adevarat un sfarsit?". A doua parabola utilizeaza tot imaginea unui tablou, care infatiseaza, in aparenta, o tanara stearsa, pentru ca, privit in amanunt, in stilul anamorfozelor baroce, sa dezvaluie detaliile halucinante ale unui apocalips dominat de o figura christica. Arta, reiese din parabola, are sansa de a deveni o imago mundi numai daca se plaseaza in spatiul nedeterminat dintre suprafata si adancime, dintre fanic si criptic, asumand caleidoscopul anamorfotic al nuantelor in locul esentelor fixe. Portretul lui Gheorghe Palada prinde viata tocmai pe seama unei monstruoase "rabdari epice". Nenumarate detalii sunt focalizate prin prisme temporale si flashuri in trecut ce se succed dupa o logica narativa de tip teleologic, orientata spre final (spre moartea protagonistului). Legea poetica a destinului construit in functie nu de trecut ci de viitor este descrisa ca un "ciudat fel de a socoti faptul prezent drept consecinta a unui fapt nepetrecut inca, ascuns in sirul orelor viitoare, necunoscut si, cine stie, poate ca izbavitor".
In fapt, romanul poate fi citit ca o panoramare a propriei vieti de catre personajul pe cale de a muri, retrospectiva menita a conferi sens unor fapte si intamplari ce nu au fost meditate la momentul lor.
S-ar spune ca Mircea Ciobanu utilizeaza in roman tehnica letala descrisa in volumul al treilea drept "numaratoarea cea mare", menita a-i ajuta pe muribunzi in a se desprinde de lume. Cele trei zile ale romanului sunt "numaratoarea inversa" a vietii protagonistului. Plasarea naratiunii in zilele de sarbatoare ale Anului Nou nu este intamplatoare, dupa cum marturiseste romancierul insusi intr-un interviu: "Am vrut, in Istorii, sa am de a face cu fiinte dezlegate de indatoririle fata de lume. Timpul de sarbatoare asigura asemenea premiza - iar eu am pornit de la presupunerea ca fiinta umana are nevoie de sacra durata a sarbatorii pentru a se intoarce la sine si, astfel, pentru a-si verifica ritmic intreaga morala. Este un examen necesar - ocolit adesea, uneori eliminat cu buna stiinta, brutal pentru cei ce au puterea sa si-l asume, iar pentru scriitor - un prilej de-a razbate cu privirea dincolo de aparente". Interval sacru, din intermundii, cand tot ceea ce a fost se reintoarce la haos pentru a permite renasterea, cele. trei zile ale romanului concentreaza in fond un.microunivers, cel al lui Gheorghe Palada. Elena Tacciu noteaza ca Istoriile prezinta confruntarea cu nasterea (volumul I), cu erosul (volumul II) si cu moartea (volumele III-V), observatie corecta, chiar daca temele nu sunt atat de simetric distribuite pe volume, ci se intretes contrapunctic de-a lungul intregului roman. Masivitatea si incetineala discursului convin foarte bine psihologiei opace si apasatoare a protagonistului.
In termenii lui Bachelard, inginerul-constructor intra in categoria naturilor (sau umorilor) telurice; dupa cum observa Mircea Ciobanu insusi, "materia care-l tuteleaza si in numele careia porunceste este pamantul'. Pe acest acord de fond de sonoritate chtoniana, caracterul lui Gheorghe Palada poate fi descris prin doua trasaturi complementare: putere si raceala. Numit de cei din jur,.marele", Palada ii domina pe oamenii cu care vine in contact, inspirandu-le admiratie si teama.
O glacialitate afectiva profunda il tine la distanta de toti semenii, chiar si de cei care ar fi putut sa-i fie apropiati, cum sunt sotia lui, Maria, copiii Marcu si Milita, sau inginerul Miron Rosescu, la a carui sinucidere asista pietrificat. Romanul ofera informatii pentru o psihanaliza a personajului, care sa-i puna in lumina resorturile caracterului. Psihologia sa ar putea fi explicata prin trauma infantila a pierderii premature a tatalui. Moartea acestuia l-a obligat pe baiat sa intre oedipian in conditia de pater, preluand locul si raspunderile acestuia in familie. Fata de mama Bela, condusa compulsiv de sexualitate, Gheorghe a jucat rolul tatalui gelos, inchizand-o in casa si renegand-o pentru "infidelitati". Fata de fratii mai mici, el a devenit ocrotitorul dar si tiranul, dandu-i la scoala si urmarindu-le destinul asemeni unui dumnezeu al familiei. Aceeasi atitudine a mentinut-o apoi in relatiile cu oamenii din jur, conducandu-i autoritar si strivindu-le personalitatea.
Palada isi apara nesiguranta prin nevoia de dominatie, caci, dupa cum noteaza naratorul, fata de oamenii fermi in convingeri, nemanipulabili, "isi pierdea stapanirea de sine - si atunci devenea inflexibil si agresiv". Mircea Ciobanu isi plaseaza in subsidiar personajul pe modelul Marelui Inchizitor al lui Dostoievski. Gheorghe Palada, marele inginer, preia, pe uriasele santiere pe care le conduce, responsibilitatea de a-si "pastori" subalternii, de a le asigura subzistenta, cu pretul renuntarii la libertatea de vointa.
In preajma sa, toti, inclusiv si mai ales fratii sai, simt ca fac un pact prin care isi cedeaza liberul arbitru si initiativa personala in schimbul sigurantei zilei de maine si al confortului. Muncitorii simpli de pe santiere ajung sa-i atribuie rolul magic de "mare legator si dezlegator" al destinelor si al fenomelor naturale, cum ar fi seceta. El insusi ajunge la un sentiment de atotputernicie magica, care il face sa se simta stapan peste viata si moartea semenilor.
Despre fratele Stefan gandeste: "Eu l-am facut om, de mana mea o sa moara", iar in legatura cu Miron Rosescu are "incredintarea ca este cu adevarat puternic sa pastreze in viata sau, dupa voie, sa izgoneasca din viata un om, cu tot numele si cu amintirea numelui sau". Pentru mecanismul de delegare a personalitatii si existenta prin locotenenta pe care o duc cei din jurul sau este semificativa scena in care protagonistul, aflat cu Rosescu intr-un local, nu priveste direct un scandal ce are loc in spatele sau, ci ii cere celuilalt sa-i povesteasca tot ce se intampla. Romanul sugereaza cu finete, fara sa le conceptualizeze, mecanismele colective prin care are loc investirea mitica a unui individ carismatic cu atribute divine.
Palada devine un mic dumnezeu terestru, care se foloseste de colaboratorii sai ca de niste ingeri pentru a-i conduce pe ceilalti subalterni, muritorii de rand. Instinctiv, el cunoaste mecanismele prin care o colectivitate poate fi culpabilizata si guvernata prin frica, folosind personaje intermediare drept tapi ispasitori, introducand suspiciunea generala, apasand pe clapele potrivite ale psihologiei multimilor. Rolul de pastor ii va fi concurat doar de catre noul regim comunist, care isi propune la randul lui, proces sugerat de Mircea Ciobanu prin subtile dar puternice observatii, sa "pastoreasca" intreaga societate, intr-un nou pact luciferic. Chiar daca nu face parte dintre promotorii regimului, Palada este "inrolat" de acesta, probabil pe baza dostoievskienei lor afinitati de "inchizitori", precum si a ateismului sau congenital, teluric. "Este chiar un amanunt neglijabil, se intreaba Mircea Ciobanu
In interviul deja citat, faptul ca Gheorghe Palada se ingrijeste de hrana, de caldura, de adapostul celor asupra carora isi exercita rolul de conducator, dar ca omite sa se gandeasca la sarbatorile acestora? Acest fel de eliberare si-l refuza el insusi. Caci nu are intuitia timpului sacru, iar atunci cand, o data pe an, incearca sa fie aidoma semenilor sai, se supune parca unui act silnic". Perspectiva transcendenta asupra lui insusi i se deschide insa in zilele ultimului sau (Nou) An, cand Gheorghe Palada isi resimte impostura si conditia de surogat de Dumnezeu, intr-o societate care si-a pierdut divinitatea. Meditand asupra vanitatii vietii sale, protagonistul cade sub morala parabolei, povestita in cel de-al doilea volum, despre generalul care, in pragul unei batalii din care urmeaza sa iasa invingator, este cuprins de sentimentul desertaciunii la gandul ca peste o suta de ani oricum vor fi cu totii morti. Privit sub unghiul mortii. Istorii nu evolueaza spre acel "mit al puterii" (I. Holban) care constituie tema romanelor unui Ivasiuc, ci spre tema complementara a singuratatii.
Conditia si corolarul dominatiei asupra celorlalti este izolarea, daca nu cumva cauzalitatea este inversa, Palada alegand calea aclivismului pentru a exorciza spaima de gol si sentimentul zadarniciei, provenite din traumatismul infantil al pierderii tatalui. Personajul isi construieste masca imperturbabila si de neatins a puterii pentru a evita contactele umane, pentru a se feri de afectivitate, din teama de a iubi si de a se atasa de oameni care, intr-o zi, ar putea sa dispara. Tentatia pierderii de sine in ceilalti o are fata de familia Mavrichi si, mai apoi, fata de Maria, dar, simptomatic, el refuza prietenia respectiv iubirea acestora. Saptamana de miere cu sotia sa este simbolic curmata prin daramarea din temelii a casei unde s-au refugiat cei doi. Distrugerea culei Glogovenilor este o alegorie a dezradacinarii din sine a lui Palada, care simte ca poate face fata durerii si depresiei doar daca ramane "singur si dezlegat de antecedente". Ruperea de lume a protagonistului capata in ultimul volum o dimensiune mitica. Palada, inginerul constructor, este sublimat la arhetipul ziditorului, artistul care isi jertfeste tot ce are mai apropiat penlru a crea.
Mitul Mesterului Manole este suprapus mitului pactului cu diavolul, puterea de a construi trebuind a fi platita, cum se intampla si cu Doctorul Faust al lui Thomas Mann, cu singuratatea: "[Oamenii] nu vor spune: Au renuntat la femeile si la urmasii lor inainte de a-i fi avut, si asta e totuna cu a-i fi jertfit in inima lor! Vor spune: Au avut femei ca si noi, dar pentru frumusetea si trainicia caselor noastre si-au zidit, intr-aievea, cu mainile lor, femeile!' Parabola pictorului care isi priveste modelul printr-un val mortuar trimite si la Gheorghe Palada, care refuza viata celor din jur, tratandu-i ca pe niste obiecte, trans-formandu-i in chipuri cioplite, in idoli, ucigand Dumnezeul viu din fiecare. Dupa scurtul moment de abandon catre iubire, relatia dintre Maria si Gheorghe s-a transformat intr-o ucidere reciproca.
Psihologia aproape tuturor personajelor din roman sta sub semnul frustrarii, al instrainarii si urii de ceilalti si de sine. Cladite pe asteptari dezamagite, caracterele lor sunt contorsionate, conduse de porniri distructive, care le fac imprevizibile in manifestarea rautatii. Gheorghe Palada este punctul de concentrare a acestui vid afectiv.
In examenul de constiinta pe care si-l face in ultimele zile de viata, la intrebarea angoasanta "Ce este cu adevarat al meu?", el este silit a raspunde: "Nimic". Deambulatia eroului in cele trei zile care ii preced moartea se constituie astfel intr-o punere sub semnul intrebarii a intregii sale vieti.
In seara de ajun, Gheorghe Palada troneaza inca peste invitatii sai precum un senior feudal, care isi aroga drepturi discretionare: ii hraneste, le violeaza nevestele (lana Pascal), ii omoara (Anghel Filipescu). Chiar daca in realitate seductia Ianei sau atacul vascular suferit de Filipescu nu au aceasta brutalitate, in esenta gesturile lui Palada sunt acte de dominatie pura.
Or, incepand cu a doua zi, forta protagonistului, dobandita prin severa lui "asceza" afectiva de o viata, pare a se risipi. "Ti s-a luat puterea" este mesajul metafizic care i se impune ca o certitudine interioara. Actiunile sale capata un aer testamentar (se desparte de o amanta, isi arde scrisorile, pleaca de acasa, isi someaza fratele, se intalneste pentru ultima oara cu Iana).
In cea de-a treia zi (in simbolica cifrelor se stravede scenariul - rasturnat - al mortii si invierii christice), principiul libertatii care i-a condus viata (identificabil ca o forma de egoism creator) este complet inlocuit de principiul necesitatii (resimtit ca nevoia de a asuma responsabilitatea afectiva pentru ceilalti).
Printr-un proces numit in psihologia analitica enantiodromie, atitudinea de control lucid total este inlocuita de un sentiment de somnambulie si teleghidare in care nici unul din gesturile sale nu mai depind de el.
In urma unui (probabil) infarct facut fara ca protagonistul sa constientizeze ce i se intampla, Palada rataceste prin oras ca printr-un tunel catre moarte. Institutul unde lucreaza si subsolul acestuia devin ipostaze ale platoni-cieflei caverne, unde oamenii apar ca umbre ale mortilor. Traversand un uragan de imagini si viziuni delirante, Palada sfarseste in cele din urma prin a se cufunda in calmul vidului. Mircea Ciobanu nu incearca sa motiveze, sa salveze mitic sau sa dea un sens metafizic mortii eroului sau. Romanul este scris cu o "maturitate" apasatoare, ce exclude orice joc estetic, obligand cititorul sa asume istoria lui Gheorghe_ Palada ca o meditatie grava asupra vietii.
In ciuda acestei mize, insa, Istoriile sufera de o anume disproportie intre relevanta umana a personajelor si instrumentele analitice puse la lucru.
Aparatul de analiza psihologica foarte nuantata, laboratorul epic excesiv dezvoltat, stilul bine supravegheat, fara fisura, toate au drept obiect un erou si o galerie de personaje mediocre in ultima instanta, lipsite de abisalitatea figurilor unui Dostoievski. Patosul explorator si placerea narativa se aplica unei realitati care, chiar privita printr-o lentila neumaiuzitata, se dezvaluie in cele din urma banala si cenusie.
